De multe ori, e nevoie să fim pionieri

Înotătorul paralimpic Andreas Onea își spune povestea ca să schimbe prejudecăți, să doboare bariere și să creeze oportunități și pentru alții.

Jul 08, 2025

Pentru Andreas, înotul a fost întâi o formă de terapie și recuperare după un accident de mașină în care și-a pierdut brațul stâng. Avea 6 ani și a trebuit să învețe o nouă viață. „În cadrul terapiei, m-au aruncat în apă și mi-au spus: «înoată». Și eu nu știam să înot înainte, părinții venind din comunism, numai de sport nu au avut habar. Nu ne-au dat la echipe, pur și simplu nu au avut touchpoint-uri culturale cu sportul.”

Andreas, care s-a născut în Austria într-o familie de imigranți români, a învățat să înoate fără un braț, ceea ce i-a arătat că poate face ceva ce credea că e imposibil.

Înotul l-a ajutat apoi să înfrunte mai ușor peste răutățile colegilor de la școală. La 12 ani, a devenit campion național paralimpic și asta i-a oferit încredere și siguranța de a se expune. „Eu știam că eu pot ceva, eu sunt cel mai bun din toată țara, chiar dacă colegii mei râd de mine, ei habar n-au ce fac. M-a pus într-un echilibru emoțional, ca să nu mă las apăsat, să mă distrugă cumva că acești copii râdeau de mine doar pentru că eram om cu dizabilitate și străin, adică aveam părinții veniți din România. Eu eram născut în Austria, eram cetățean, dar nu conta pentru că eram străin. M-a ajutat să pot să rămân concentrat pe mine și nu pe ce spun alții.”

Treptat, înotul i-a deschis un drum al performanței. La 16 ani, s-a calificat la Jocurile Paralimpice de la Beijing, unde s-a clasat pe locul 6 la 100 de metri bras. A reușit asta antrenându-se de trei-patru ori pe săptămână și s-a întrebat ce-ar putea realiza dacă ar face-o în mod profesionist.

Când și-a propus să câștige o medalie paralimpică, mulți i-au spus că e imposibil. Că e un sport în care Austria nu are o istorie de performanță, nu are infrastructură, nu are expertiză. I-au zis că ar fi mai bine să se concentreze pe școală, pentru că oricum o să-i fie greu pe piața muncii din cauza dizabilității. I-au zis să uite, dar el a căutat soluții, așa cum văzuse în familia sa după accidentul de mașină în care el și-a pierdut mâna, părinții au fost și ei răniți grav, iar bunicul său și-a pierdut viața.

„Când ai un astfel de accident la 6 ani, te confrunți foarte repede cu întrebările majore ale vieții: De ce sunt aici? Pentru ce sunt aici? De ce mi s-a întâmplat mie?”

Pe Andreas l-a impresionat puterea de a merge mai departe a părinților săi, felul în care au transmis familiei liniște, încredere și stabilitate, într-un moment atât de dificil. „Pentru mine au fost pionieri, au mers înainte, chiar dacă nici ei n-au avut răspunsurile, și întotdeauna mi-au arătat: găsim o soluție. Nu știm cum, dar găsim o soluție.”

Asta a făcut și el. A căutat un antrenor. Când și-a dat seama că antrenorul trebuie plătit, a vorbit cu sponsori și i-a întrebat ce caută atunci când sponsorizează oameni. A aflat că are nevoie de mediatizare, așa că a întrebat jurnaliști cum ar putea ajunge în ziare. I-au spus că atunci când are un rezultat bun le poate trimite o poză și un text. „Pas cu pas, am început să-mi fac un pic de media value, ca să pot să prezint sponsorilor, să-mi dea o sponsorizare, să plătesc antrenorul, să plătesc antrenamentele. Și mi-am făcut eu cumva posibil ceea ce toți au spus că e imposibil.”

„De multe ori, e nevoie să fim pionieri”

Deși mai bună decât în România, infrastructura pentru sportul paralimpic nu era foarte bine dezvoltată. Se antrena pentru Jocurile Paralimpice împărțind culoarul cu copii de 10-12 ani – abia în 2021 a primit un culoar propriu în bazin olimpic. Din echipa națională paralimpică mai fac parte doar alți doi înotători. Competițiile pentru cei cu dizabilități erau prea mici, așa că mergea uneori la cele pentru sportivi fără dizabilități.

La una din ele, când avea 11-12 ani, a fost descalificat. Arbitrul i-a explicat că a atins peretele cu o singură mână, iar regulile spun că la 100 de metri bras trebuie să atingi peretele cu ambele. Mai târziu, Andreas a aflat că arbitrul era de părere că sportivii cu handicap trebuie să rămână separați. L-a durut să audă asta, dar a revenit și, la 20 de ani, s-a clasat pe locul 9 la 200 de metri bras, câștigând finala B a Campionatului Național. Să fie al nouălea pe țară la o competiție pentru sportivi fără dizabilități i s-a părut „o performanță extraordinară, chiar fenomenal”, și un mod prin care le-a arătat că are rolul lui de jucat acolo.

„Și am învățat încă o lecție: de multe ori, e nevoie să fim pionieri. Să luptăm noi, ca alții după noi să nu mai aibă aceleași probleme pe care noi le-am avut.”

Între timp, s-au adaptat regulile și dacă un copil cu dizabilitate vrea să înoate la competițiile celor fără dizabilități, sunt acceptate regulile paralimpice și nu mai sunt descalificați. „Deci merită întotdeauna să mergem înainte, să nu ne dăm bătuți, pentru că niciodată nu știm care este impactul nostru – mai mare decât doar medalia care mi se pune mie la gât –, care poate să fie impactul pentru societate și pentru alți oameni.”

Mai mult decât medalii

În cei patru ani după Beijing, s-a antrenat cu gândul că va lua medalie la următoarele Jocuri Paralimpice. În 2012, la Londra, s-a clasat însă pe 4, la 26 de sutimi de podium. Deși timpul său a fost unul bun, a avut o concurență puternică. „Am fost frustrat. Deci la pământ, rupt. Până m-am prins că, de fapt, acum eu decid dacă țin la visul meu sau mă las bătut.”

A continuat să se antreneze, iar peste încă patru ani, în 2016, la Rio de Janeiro a câștigat medalia de bronz la 100 de metri bras.

După premiere, după cele 15 secunde de aplauze, după ce-a câștigat cea mai importantă medalie din carieră, s-a întors în bazin, a respirat de trei ori și s-a gândit: „OK, asta a fost?”. „Adică, opt ani de zile am făcut tot ce am putut ca să ajung aici pe podium. 18 ani au trecut de la accident, am ajuns, mi-am împlinit scopul și nu mă simt deloc diferit. Adică asta a fost?”

„Ăsta e motivul pentru care mulți cad în depresii grave, pentru că nu-și cunosc rolul și viziunea și scopul. Și mie mi-a fost clar că e mai mult decât medalii, e mai mult decât recorduri, e mai mult decât podiumuri. Sunt lucruri frumoase, dar de fapt sunt platforme ca să arătăm oamenilor că viața e frumoasă, există speranță, există în fiecare dintre noi un potențial. Dacă suntem harnici și tragem, putem să reușim lucruri fenomenale.”

„Avem impresia că suntem invizibili”

A înțeles cu adevărat impactul pe care îl poate avea la Campionatul Mondial din 2019, când un înotător din Malaysia i-a spus că e fericit că a putut să înoate lângă el. Andreas l-a întrebat de ce, pentru că erau acolo înotători mai buni, unii care doborâseră recorduri mondiale, dar tânărul i-a zis că în 2008 s-a uitat cu tatăl lui la finala paralimpică de la Beijing și tatăl i-a spus: „Uite, vezi băiatul din Austria? Are 16 ani, aproape ca tine, îi lipsește brațul stâng, la fel ca tine, și dacă el poate, poți și tu.”

James a decis atunci că vrea să devină și el înotător, să meargă la Jocurile Paralimpice și să înoate împotriva lui Andreas Onea. „Pentru el a fost dovada că se poate că m-a văzut pe mine. Și eu am înțeles: Ok, ce-am făcut eu în China, am câștigat? Nu. Am luat medalie? Nu. Am dat tot ce am putut. Și atunci când am dat tot ce am putut, cineva m-a observat. De multe ori avem impresia că suntem invizibili, că nu contează, că oricum nu interesează pe nimeni. Nu e adevărat. Fiecare zi e o decizie nouă că voi da totul și voi face totul pentru orice om pe care pot să-l influențez.”

„N-aș fi omul care sunt astăzi dacă n-aș fi avut sportul”

Înotul i-a oferit, astfel, o platformă. L-a ajutat să devină vizibil și să-și folosească povestea ca să încurajeze oameni, să schimbe prejudecăți, să doboare bariere, să creeze oportunități și pentru alții. E speaker motivațional, atlet membru Team Visa și, din 2012, gazda emisiunii Ohne Grenzen („Fără limite”), difuzată de televiziunea națională austriacă, unde încearcă să crească vizibilitatea sportului paralimpic și să promoveze incluziunea persoanelor cu dizabilități.

A studiat economie și științe sociale la Universitatea de Economie și Afaceri din Viena și crede că și fără sport și-ar fi găsit un loc de muncă, pentru că mereu a fost harnic. „Dar sigur n-aș fi devenit moderator la televiziune, ca și străin în țara asta, sau speaker motivațional, să mă expun în fața oamenilor, să le spun din vulnerabilitățile mele, să pot să am un impact.”

„Până la urmă, n-aș fi omul care sunt astăzi dacă n-aș fi avut sportul, dar nu numai sportul, dacă n-aș fi avut dizabilitate. Lucrul care pe mine m-a format a fost faptul că trăiesc viața cu un braț și e foarte bine așa, asta m-a făcut un om cu perspectivă asupra vieții de mulțumire. La acel accident eu ar fi trebuit să mor pe loc. Nu există niciun motiv rațional pentru care eu încă sunt în viață. Și atunci, eu decid: mă uit la negativ, că s-a întâmplat, că nu mai am brațul, sau îmi schimb perspectiva, conștient, și sunt bucuros că sunt încă în viață, trăiesc, pot respira. Accidentul tot acolo e, dizabilitatea tot acolo e. Dar perspectiva mea asupra acestui lucru dureros, grav și tragic și pentru o familie, s-a schimbat. Și asta m-a schimbat și pe mine.”

Jocurile Paralimpice au un impact imens asupra lumii

Își dorește să inspire și românii și se bucură că vorbește bine limba, pe care vrea s-o transmită și celor doi copii. Își amintește o vizită în România, la o înmormântare, când un bărbat a început să plângă când a văzut că nu are o mână și i-a întins o bancnotă. Andreas i-a mulțumit, dar i-a spus că nu are nevoie:

„Eu sunt sportiv de performanță, călătoresc prin toată lumea, câștig medalii, trăiesc din sportul meu, nu trebuie să-mi dați bani.”

„Ba ține-i acolo, sărmanul de tine”, a insistat bărbatul.

Instinctul de a simți milă pentru persoanele cu dizabilități e ceva ce Andreas crede că trebuie să se schimbe în percepția oamenilor. „Nu ăsta e drumul și nu asta e modalitatea. Dacă omul se uită la tine și nu te crede în stare, nici n-o să-ți dea șanse. Nici n-o să-ți deschidă o ușă, o oportunitate, pentru că spune: sărmanul de tine, ce poți face?”

„Acesta e contextul în care ne uităm la oamenii cu dizabilități, și spunem: nu poate. Și nu înțelegem că de fapt suntem 15% din populație, e un potențial enorm pentru piața de muncă. Dar trebuie schimbată perspectiva. Dacă în direcția asta pot să schimb ceva, faptul că oamenii mă văd pe mine și văd că am reușit în Austria să construiesc ceva, să ajung undeva, cu dizabilitatea mea – sau nu, datorită dizabilității mele –, poate că pot și aici să fiu pionier și să schimb ceva în percepția oamenilor.”

Sportul paralimpic joacă un rol important în această schimbare, crede Andreas, care se pregătește pentru Campionatele Mondiale de Înot Paralimpic de la Singapore (21-27 septembrie), și visează și la Jocurile Olimpice din 2028, care ar fi a șasea sa ediție. Iar când nu va mai putea participa ca sportiv, vrea să participe ca reprezentant media.

De la ediție la ediție, a simțit cum s-a schimbat tot mai mult atitudinea față de sportivi. „Suntem văzuți ca sportivi de performanță, ca oameni care aparțin societății. Sponsorii mei sunt aceiași ca ai campionilor olimpici. Se comportă cu mine la fel, fac campanii cu mine la fel, nu fac nicio diferență. Putem să arătăm și oamenilor din societate că suntem la fel ca ceilalți.”

„Jocurile Paralimpice au un impact imens asupra lumii, asupra globului și să pot să fiu și eu parte din asta e ceva fenomenal.”

Interviu realizat cu susținerea Visa, primul partener global al Comitetului Internațional Paralimpic.

Timeout

Alte recomandări din lumea sportului. Rubrică susținută de eMAG.

🤍„Footballers are our heroes for a lot of reasons. A big one is that they give us moments we get to keep”, scrie jurnalista Caoimhe O'Neill în The Athletic. Ultima oară când Diogo Jota a îmbrăcat tricoul lui Liverpool a fost la parada din oraș prin care au sărbătorit titlul la câștigarea căruia a contribuit și el. E o zi care o să rămână cu mine, iar el o să fie mereu acolo, în autocar, lângă echipă, privind oamenii pe care i-a făcut fericiți cu fotbalul său.

💔Un club în doliu. Cum se poate gândi Liverpool din nou la fotbal?

🏊Între 21 și 28 iulie 2025, la Istanbul are loc una dintre cele mai importante competiții continentale dedicate tinerilor sportivi cu dizabilități – Jocurile Europene Paralimpice de Tineret. Printre ei se va afla și Darius Dumitru, sportiv român care va concura la para înot.

⛷Sportul ne arată că avem toleranțe diferite la risc.

⚽️ Are fotbalul o problemă cu dopingul?

⚽️ Englishman in Liga a V-a. Un interviu despre farmecul fotbalului amator cu Lee Hawkins, fondatorul echipei de amatori din București care reunește români, expați și migranți, despre care am scris într-o ediție trecută.

Povești din Sport e un newsletter bilunar despre performanță, curaj și încăpățânare. Mă puteți ajuta să-l scriu printr-o donație recurentă sau cumpărând o cafea ocazională:

Susține newsletterul