O scrisoare despre vulnerabilitatea bucuriei
După anxietatea electorală din ultimele luni, am vrut să fiu în mijlocul unei bucurii colective: la sărbătoarea titlului lui Liverpool.
Bună dimineața!
Acum fix o săptămână eram aici:
Când Liverpool a câștigat matematic titlul și am știut că va urma o paradă în oraș, mi-am dorit enorm să fiu un tricou roșu printre alte mii de tricouri roșii care simt același lucru, chiar dacă vin din colțuri diferite de lume.
Am vrut să sărbătoresc una dintre cele mai frumoase povești ale anului, care mi-a luminat multe zile mai degrabă gri iarna asta. La finalul anului trecut, un proiect în care am investit și la care am ținut enorm în ultimii doi ani (cartea de care vă spuneam vara trecută) nu s-a încheiat cum mi-aș fi dorit și nu se va publica. Nu m-am împăcat încă pe deplin cu asta și n-am putut să povestesc mai multe, dar poate va veni și acea scrisoare. Dar ce m-a ajutat a fost echipa asta de fotbal și al ei sezon surprinzător, de care la început m-am bucurat precaut, apoi tot mai lacom, că te obișnuiești ușor cu binele și cu victoriile.
Apoi a venit această furtună electorală, care ne-a adus atâta tensiune, teamă și anxietate, dar mai ales acest sentiment adânc de separare, de lumi care ne despart și lipsă de speranță colectivă.
Am vrut să fiu în locul în care am găsit mereu speranță.
Pe 26 mai, universul a complotat și, cu ajutorul unor prieteni, am fost un tricou roșu printre cele 1,5 milioane care au umplut orașul, și parcă am plutit mergând printre ei, prin fumul roșu al torțelor, pe sub artificii, confetti și ploaie. Am văzut autocarul și jucătorii mai aproape decât speram, într-un cartier de case de unde au început turul prin oraș, înconjurați de familii cu copii ieșite parcă la picnic.
M-am gândit la cât de diferit arată anul ăsta față de cum mi-l imaginam, dar și cum sunt pentru a doua oară în acest oraș și nici nu mi-aș fi închipuit asta în decembrie.
După câteva ore am ajuns în centru, pe malul râului, unde se încheia parada. Am privit toți acei oameni, tot acel roșu, și în mijloc trofeul ridicat în aer de Virgil van Dijk, și am știut că imaginea aia va rămâne cu mine mereu, chiar dacă n-o am în telefon.
Am simțit un fel de electricitate care trecea prin noi toți și mi-am dorit să rămân acolo și să las sentimentul ăla să mă locuiască. Să aud muzica, să văd cerul acoperit de roșu, să simt ploaia pe față și părul în vânt, să mă învăluie iubirea colectivă din jur și să șteargă temporar tot ce ne sperie și e greu. Să rămână acea senzație de plutire, de lightness, de care povestea într-un podcast jurnalistul Rory Smith, și el fan Liverpool, în ziua în s-a câștigat matematic titlul: „A fost un sentiment de lejeritate, te-ai simțit ușor. Ca și cum, cu toate lucrurile cu care te confrunți în viața ta – și toată lumea se confruntă cu o cantitate uriașă de stres și tensiune și probleme, în special în acest moment, în care avem provocări mult mai mari decât oricare dintre noi e calificat să facă față – te-ai simțit ușor. (….) Ca și cum ceva cald trecea prin tine și se așeza undeva adânc în sufletul tău.”
M-am gândit la cât de vindecător e să trăiești emoții așa puternice împreună cu alți oameni. Să fii într-o mulțime de străini și să te simți în siguranță, pentru că ceva din ei e la fel ca ceva din tine, indiferent de tot ce vă desparte în rest.
Cercetătoarea Brené Brown explică într-un podcast iubirea pentru sport prin conceptul de collective effervescence: „Când mă gândesc la fotbal, mă gândesc la sociologul Émile Durkheim. El a inventat termenul de efervescență colectivă. Când străinii se întâlnesc și împărtășesc această conexiune profundă și plină de sens, care este mai mare decât noi și înseamnă mai mult decât noi ca indivizi. Este ca și cum ne-am ține de mână cu străinii.”
„Football, at its best, is what it means to be in community and in connection with others.”
M-am gândit la bucuria oamenilor din jurul meu, care au așteptat 35 de ani să sărbătorească un titlu astfel. În 2020, când l-au câștigat ultima oară, după o pauză de 30 de ani, au ridicat trofeul într-un stadion gol, pentru că așa arăta lumea în pandemie.
S-a văzut timpul ăsta pe fețele celor care au fost în tribune în duminica în care au știut că sunt campioni: pe chipul unui bărbat care cânta, aplauda și își ștergea lacrimile, în îmbrățișările atâtor părinți și copii, în cuvintele unui scriitor local: „Ce ne-a arătat ziua aceea e ce s-a pierdut, cât de prețios e totul; cât de prețios e să poți să fii împreună. Subestimăm asta. Am pierdut cu toții atât de multe în perioada aceea; vieți, dar și relații umane. Și ieri, cel puțin la nivel personal, la nivelul unui oraș, al unei echipe, a părut un prim pas în a recupera ceva din ce-am pierdut.” (Neil Atkinson, The Anfield Wrap)
Acum erau împreună pe străzi. Cântau în autobuze și ciocneau beri în supermarketuri. Erau urcați în grupuri pe stații de autobuz și pe semafoare, de unde fluturau steaguri și fulare. Erau pe umerii părinților, fete cu păr lung sau băieți în pantaloni scurți, sfidători în fața ploii. Erau copii care trăiau asta pentru prima dată și bunici care mai prinseseră câteva parade; localnici și oameni veniți din Leeds, Birmingham, Suedia sau Australia. Și în felul în care interacționau, în care se priveau și își zâmbeau și cântau era o înțelegere comună a motivului pentru care erau acolo. Nu era doar despre a sărbători un titlu, ci despre a-l sărbători împreună, despre a împărtăși bucuria cu cei care o înțeleg la fel de bine, pentru că știu de ce contează. Era despre tot ce au pierdut și despre cum s-au vindecat, împreună.
„These are people who have lived through pain and are unafraid of pain. And understand that there is no real beauty without that”, spune Brené Brown despre de ce s-a simțit bucuria acestui titlu atât de intens.
Din păcate, nici ziua aceea n-a fost lipsită de durere. Spre finalul paradei, o mașină a intrat în mulțime, rănind 79 de oameni, printre care și 4 copii. Trecuserăm și noi pe strada pe care s-a întâmplat, doar câteva minute înainte. Am auzit ambulanțele și am simțit atmosfera ciudată care s-a lăsat peste oraș. Tăcerea a înlocuit cântecele miilor de suporteri care așteptau în fața gării să prindă un tren. Clubul a întrerupt postările pe rețelele de socializare, iar proiecțiile cu echipa de pe Royal Albert Dock au fost oprite.
„It showed the two faces of life”, a spus Jürgen Klopp după, și el prezent la paradă. „The most beautiful face for a long, long time: the parade was incredible, the mood was incredible. And from one second to the other, everything changed, because we learned again there are more serious things in the world than football.”
Când am citit știrea, m-am gândit la cât de fragilă e fericirea pe care am simțit-o cu toții în acea zi, pe care mă întrebasem de mai multe ori dacă o merit. Cea mai vulnerabilă emoție pe care o trăim e bucuria, mai spune Brené Brown, făcând o paralelă cu ce simte un suporter când echipa sa deschide scorul. „Când conducem cu 1-0, ce simțim e: nu te entuziasma, nu te bucura, pentru că vei fi luat prin surprindere de durere.”
„Singurii care pot rezista freamătului de vulnerabilitate din corpurile lor atunci când simt bucurie sunt cei care practică recunoștința profundă. Oameni care, în momentul acela, spun: această dragoste este mare, această emoție este mare, voi alege să fiu recunoscător și să mă scufund în ea, în loc de a începe să mă pregătesc pentru durere, pentru că eu cred că pot controla cum doare ceva dacă nu mă entuziasmez prea tare.”
Nimeni nu-și dorea o asemenea încheiere, dar oamenii au găsit speranță și într-un astfel de moment: pe Water Street, unde s-a întâmplat, trecătorii au oferit ajutor, iar restaurantele și-au deschis ușile și au devenit centre medicale improvizate. Pe Twitter, localnicii au oferit locuri de dormit, drumuri cu mașina sau internet și electricitate, ca vizitatorii să-și poată anunța famiiile că sunt bine. Au pornit o campanie de strângere de fonduri pentru cei afectați. Au reacționat și în acea situație tristă așa cum au făcut-o și când au sărbătorit: au fost împreună.
Iar eu am plecat poate nu la fel de fericită cum aș fi fost dacă nu se întâmpla asta, dar extrem de recunoscătoare; și că am încheiat ziua în siguranță, și că am fost acolo s-o trăiesc împreună cu peste 1 milion de oameni.
Mă puteți ajuta să scriu acest newsletter printr-o donație recurentă sau cumpărând o cafea ocazională:
Timeout
Alte recomandări din lumea sportului. Rubrică susținută de eMAG.
🏆Fotbalul a fost darnic cu suferința suporterilor în ultima perioadă: O fană Crystal Palace în vârstă de 90 de ani și-a văzut echipa câștigând primul trofeu major din istoria de 120 de ani.
🏅Harry Kane a câștigat și el primul titlu, la Bayern München, în timp ce Tottenham a adus acasă primul trofeu din 2008. Alte echipe care au depășit lungi perioade de secetă.
⚽️ Un grup de suport creat de fundația clubului Southampton ajută bărbații din comunitate să vorbească despre ce simt și să învețe cum să-și gestioneze mai bine sănătatea mintală.
🏋️Enhanced Games, un eveniment sportiv controversat unde sportivilor li se va permite, și chiar vor fi încurajați, să folosească substanțe care le îmbunătățesc performanțele, interzise în rest, va debuta în Las Vegas anul viitor. Organizatorii spun că vor să creeze „o nouă categorie de excelență umană”, o „superumanitate”, un viitor în care ameliorarea farmaceutică și tehnologică e normalizată în competițiile de elită, în timp ce criticii ridică semnale de alarmă cu privire la siguranța sportivilor, corectitudinea și integritatea a sportului.
🎾Ce e în spatele ascensiunii tenisului italian.
⚽️Înainte de invazia Rusiei din februarie 2022, Ucraina nu avea mai mult de 10 fotbaliști cu memebre amputate înregistrați. Acum sunt 170, aproximativ 15% din totalul Europei. Cum îi ajută fotbalul.
Povești din Sport e un newsletter bilunar despre performanță, curaj și încăpățânare. Dacă ți-a plăcut ce-ai citit, m-aș bucura să-l dai mai departe.
Ce frumos ai descris bucuria traita in multimea de fani, traita si de mine dar pe care nu am reusit sa o pun in cuvinte pana cum. Dar mai frumos ai vorbit de vulnerabilitatea bucuriei. multumesc <3
Hai că am plâns și pe ziua de azi🥲 să ne trăiești!