Scrisoare din Japonia: Gânduri de final
Corespondență din Fukuoka: Un sportiv nu ne datorează nimic, ca să ne poată dezamăgi.
🏊♂️ Corespondență din Fukuoka, de la Campionatele Mondiale de Natație, unde particip cu sprijinul Edenia:
Bună dimineața, ultima oară pe fus japonez! Ieri a fost ultima mea zi în Fukuoka, și s-a încheiat frumos: Andrei Anghel a înotat bine dimineața în seriile probei sale preferate, 50 de metri spate, și s-a calificat în prima lui semifinală la o ediție de Campionate Mondiale în bazin olimpic (unde s-a clasat pe 10).
Am văzut apoi o finală strânsă la polo masculin, câștigată de Ungaria în fața Greciei la penaltyuri, apoi alte trei recorduri mondiale în bazinul de înot, și o victorie a minunatei Katie Ledecky la 800 de metri liber, care l-a depășit astfel pe Michael Phelps la numărul de titluri mondiale individuale (are 16). A devenit și prima care câștigă șase titluri mondiale consecutive în aceeași probă, și are doar 26 de ani.
Printre atâtea recorduri și medalii și imnuri ale Australiei (13 medalii de aur), am strecurat un ultim ramen și niște concluzii:
Cei mai buni săritori din lume
M-am bucurat tare mult pentru Constantin Popovici și Cătălin Preda, care au dominat competiția de sărituri de la mare înălțime (27 metri) și au urcat pe primele două trepte ale podiumului joi, pe o căldură sufocantă (42 de grade), pe plaja Seaside Momochi Beach. E oarecum ciudat să vezi doi români luptând pentru aur și să-și dorești să reușească amândoi, pentru că ți-au povestit cât au muncit să ajungă aici, și să știi că doar unul poate să câștige. Dar în același timp, e minunat să vezi un podium cu doi români, așa departe de țară.
Au fost impresionante săriturile lor (a lui Constantin a avut cea mai mare dificultate din concurs) și modestia și cumpătarea cu care au vorbit după:
Constantin Popovici: „(Medalia) este grea, da, pentru că atârnă de ea toată munca care am depus-o nu numai în ultimul an, dar în ultimii ani. (…) Numai eu știu ce muncă am făcut.”
Cătălin Preda: „Evident, cu toții ne dorim să urcăm pe vârful podiumului, pe cea mai înaltă treaptă. Astazi a fost doar argint pentru mine, însă recunosc procesul prin care am trecut și tot ce am învățat, cum mi-am îmbunătățit performanța în ultimii ani, comparativ cu prima ediție de campionat mondial la care am participat.”
Sunt cei mai buni din lume, campioni și vicecampioni europeni și mondiali, într-un sport nou și destul de puțin vizibil, încă neolimpic, dar asta nu înseamnă că drumul lor nu e de apreciat, ci cu atât mai mult cu cât e unul nebătătorit, singuratic și cu mai multe provocări, cum ne-a spus Constantin după finală, întrebat dacă sportul său merită mai multă susținere:
„Cu siguranță merită, și nu numai din partea României, dar și din partea celorlalte țări. (...) România acordă un pic de interes, dar eu cred că ar trebui mult mai mult, având în vedere că avem cei mai buni săritori din lume. E puțin trist să te zbați de unul singur. Eu, cel puțin, m-am antrenat de multe ori singur și pe cheltuiala mea. Nu că mă plâng, dar referitor la întrebarea de mai devreme, ei vor să ieși campion mondial. Dar nu se prea investește. Și nu doar în sportul acesta, cred că sunt multe sporturi în aceeași situație.”
👉 Povestea lui Constantin aici.
He’ll be fine. Câteva idei de final
🏊🏽 O clasare pe 4, pe 6 sau pe 10 la un campionat mondial nu e o dezamăgire, cum a spus comentatorul transmisiei în România despre David, mai ales într-un sport așa competitiv, unde avem doar doi români calificați. (Trei, cu Vlad Stancu, care a ales să se concentreze pe competițiile de juniori vara asta). În urmă cu un an, nu visam la astfel de „dezamăgiri”.
E greu în primul rând să ajungi aici, cum au spus și antrenorul lui Andrei Anghel, dar și David: „E un sentiment pe care foarte puțini au privilegiul de a-l simți, și anume să fie într-o finală de campionat mondial sau de olimpiadă. Și numai să ajungi aici e o mare realizare și nu trebuie să o iau ca atare, trebuie să fiu recunoscător pentru locul meu aici, să fiu conștient că am muncit pentru el, și în același timp sunt conștient că pot munci și mai mult în continuare pentru a mă impune din nou la cel mai înalt nivel.”
🏊🏽 Un sportiv nu ne datorează nimic, ca să ne dezamăgească, și nici David nu e dator să câștige titluri pe bandă rulantă, să fie campion mondial din nou și din nou, nici chiar campion olimpic. A reușit deja ceva impresionat și rar, ne-a adus deja enorm de multă bucurie, și asta fără să fi fost susținut, în anii de început, de vreun sistem coerent. E strict alegerea lui dacă vrea să-și mai dedice zilele antrenamentelor și să mai câștige și alte medalii.
🏊🏽 Nu e singurul campion mondial care nu și-a apărat titlul anul acesta. N-au făcut-o nici Katie Ledecky la 400 de metri liber; nici australianul Elijah Winnington la 400 metri liber (s-a clasat pe 7); nici britanicul Benjamin Proud la 50 metri liber (clasat pe 3); nici italianul Gregorio Paltrinieri, care s-a retras din proba de 1.500 de metri liber după ce s-a clasat pe 8 în cea de 800 de metri liber, spunând că nu e în formă, pentru că n-a avut o pregătire constantă.
Cum scria Roxana Fleșeru în GSP: „În istoria Campionatelor Mondiale, în probele lui David Popovici, au fost cinci înotători în cea de 100 și patru în cea de 200 care au urcat pe prima treaptă a podiumului la ediții consecutive.”
🏊🏽 O gură de aer. Nu cred că putem înțelege nivelul de faimă pe care l-a trăit anul trecut, nici cum e să auzi în fiecare zi când ieși pe stradă că ești un campion, că ești mândria țării și sursa de bucurie a oamenilor. Nu cred că putem înțelege cum e să te antrenezi zi de zi știind că oamenii se așteaptă să câștigi în continuare, sau să participi la un Campionat Mondial din postura de mare favorit, la 18 ani. Și nu cred că știm cum e să-ți dorești tu de la tine să repeți astfel de performanțe uriașe.
„Cum vorbeam și cu antrenorul meu ieri, într-un mod bizar, e eliberator cumva, să știu că nu sunt perfect, să pot să scap într-o vreme de așteptările pe care mi le-am impus și creat eu mie. Așa că e parcă o gură de aer proaspăt să mai simți cum e așa, să-mi demonstrez că, băi, nu vine totul la pachet și gata – trebuie să muncesc pentru ce vreau să ating.”
🏊🏽 Același focus pe învățare și mindset pe termen lung. Încă de acum doi ani, de la Jocurile Olimpice de la Tokyo, David și echipa lui au vorbit mereu despre faptul că sunt abia la început de drum și că focusul lor e pe a învăța și a acumula experiență. Au participat la patru competiții vara trecută și pentru a experimenta, și continuă să adune informații de la fiecare concurs. Chiar dacă vara trecută, David a ajuns în vârful acestui sport, are tot 18 ani (aproape 19). E tot la început de drum și tot într-un proces de învățare și adaptare.
Privită prin lentila ăsta, experiența din Japonia – abia al doilea său Campionat Mondial în bazin lung – e tot o oportunitate de învățare, pentru că îi oferă șansa să gestioneze și un moment mai puțin reușit, nu doar succesul pe care l-a avut anul trecut – un moment despre care oricum spunea că poate veni oricând. Îi dă șansă să vadă cum e să fii favorit și să nu-ți atingi obiectivul, cum e să concurezi când nu ești în vârf de formă, cum se simte un loc patru sau șase, cum se simte o ultimă lungime de bazin în care nu mai ai resursele cu care erai obișnuit; și cum folosește aceste senzații pentru viitor.
„Dacă acești tineri de 18-19 ani doar câștigă, e dificil să înțeleagă cum te afectează o înfrângere, care poate fi foarte motivantă”, mi-a spus un jurnalist străin, care a subliniat de mai multe ori că e bine că acest lucru s-a întâmplat acum, și că e convins că David va fi bine: „He’ll be fine. I believe in him.”
🏊🏽 Și, cel mai important, și el e convins că va fi bine. N-a părut în niciun moment îngrijorat sau surprins de ce s-a întâmplat, n-a părut că nu știe ce are de făcut mai bine, n-a părut dezamăgit. Dimpotrivă, a fost optimist și încrezător, și mai ales hotărât să revină cât mai repede la antrenamente.
După finala la 100 de metri liber, coborând spre zona mixtă împreună cu ceilalți jurnaliști, am auzit un reporter francez spunându-i unui coleg: „Popovici c’est fini”. Am simțit în stomac o dorință imensă ca anul viitor să-și regrete cuvintele, chiar la el acasă. Nu pot decât să-mi imaginez ce simte un sportiv când ceilalți își pierd, chiar și un pic, încrederea în el; sau când nu reușește, din diferite motive, care nu se văd din afară, să-și arate potențialul, pe care îl cunoaște cel mai bine. S-a simțit și în declarația lui David de la final cât de motivant e un astfel de moment:
„Abia aștept să merg la următorul concurs, să le demonstrez că s-au bucurat prematur poate de locurile mele mai îndepărtate de cea mai înaltă treaptă a podiumului, asta la adversarii mei mă refer. (…) Sunt mai motivat ca niciodată. Dacă ar fi după mine, m-aș întoarce mâine în bazin.”
Iar după ce-a încheiat declarațiile, înainte să plece din zona mixtă, s-a întors spre noi și ne-a spus zâmbind: „Să nu fiți triste, eu chiar sunt ok.”
Asa ca nu avem decât sa fim și noi încrezători privind spre viitor, dar poate și ceva mai echilibrați. Pentru că nici eroizarea și metaforele de anul trecut – fenomen, magician, rachetă – n-au făcut bine, nici șocul și dramatizarea de anul ăsta. Sunt doar oameni, și e doar sport, unul foarte greu, care se departajează la sutimi de secundă. În plus, și la Paris va fi extrem de dificil. Toți vor vrea să câștige, toți se vor antrena, toți vor fi motivați, nu se aliniază nimeni la start cu medalia la gât.
🏊🏽 Și să nu uităm contextul: David, Andrei sau juniorii care săptămâna asta au câștigat 8 medalii (dintre care cinci de aur) la Festivalul Olimpic al Tineretului European, concurează de la egal la egal cu cei mai buni din lume, venind dintr-o capitală cu două bazine olimpice, antrenându-se într-o bază sportivă națională nerenovată, iar iarna într-un bazin improvizat, unde abia ai aer să respiri, pentru că cel interior e închis de câțiva ani.
De aici plecăm când ne dorim medalii.
Alte gânduri reportericești
A fost printre cele mai mari, frumoase și provocatoare competiții la care am participat. Am vrut să fac multe, să merg peste tot și să scriu cât mai mult, să fiu și turist și jurnalist, iar căldura a amplificat oboseala, la fel și adrenalina care nu m-a prea lăsat să dorm.
Mi-a plăcut fiecare minut, dar a fost și greu. Pe final, mă întrebam cum era dacă eram și noi dintr-o țară care câștiga 13 medalii de aur, ca reporterii australieni care nu știau cum să se mai împartă.
Mi-a plăcut mult să lucrez din sala de presă; după un an de work from home, e revigorant să scrii înconjurat de alți jurnaliști, veniți din toate colțurile lumii, și să împărtășești același ritm al muncii: urcat (multe rânduri de scări) la masa presei, alergat spre zona mixtă după curse, schimbat impresii după declarații, butonat până târziu în noapte. Am văzut reporteri dormind pe scaune, schimbându-se și fardându-se în toalete, mâncând pe apucate sau stând nemâncați (ceea ce nu pot înțelege :)) Mi-a plăcut și că n-am fost singură și că am râs mult cu ceilalți trei jurnaliști prezenți aici - Roxana Fleșeru și Raed Krishan de la Gazeta Sporturilor și Catrinel Oprișiu de la Radio România Actualități. Mi-a plăcut și să-mi iau la revedere de la cei străini cu: „Ne vedem la anul”.
Sper să fie așa și anul viitor să vă scriu de la Jocurile Olimpice din Paris, căci ce n'est pas fini.
🙏 Multumesc că ați citit, distribuit și susținut aceste scrisori. M-am gândit des la voi și m-am bucurat că am putut să împărtășesc din experiența asta minunată. Ne auzim din București.
Pe parcursul Campionatelor Mondiale de Natație, trimit ediții speciale ale newsletterului Povești din Sport. Unele texte, precum acesta, apar direct pe Substack. Dacă te abonezi, afli despre toate.
Povești din Sport e un newsletter bilunar despre performanță, curaj și încăpățânare. Dacă ți-a plăcut ce-ai citit, m-aș bucura să-l dai mai departe.
Dacă vrei să susții scrierea și documentarea lui, poți face o donație mai jos. Ar fi un ajutor important, pentru care îți mulțumesc.
Ce bucurie ca ai fost acolo sa ne transmiti atat de frumos toate evenimentele. Multumim mult, Andreea!! Si da, mai vrem🤗🤗
Multumim mult, Andreea! E o bucurie sa te citim :)