Momente mici care sunt momente mari
„E în regulă să accepți și să recunoști că sfârșitul e aproape, dar numai pentru că asta îți permite să te bucuri de ceea ce se întâmplă în prezent.”
Bună dimineața,
Mulțumesc tuturor celor care ați completat sondajul trimis weekendul trecut și îmi pare rău că unii nu ați reușit; e prima oară când folosesc survey-ul din substack și n-a cooperat cu toată lumea.
🙏 M-au bucurat răspunsurile voastre, m-au emoționat și mi-au adus niște energie și încredere de care aveam nevoie, mai ales în perioada asta, în care lumea devine tot mai greu de înțeles și te întrebi uneori ce rost are orice. Dar gânduri ca cele de mai jos îmi reamintesc că avem nevoie de refugii, de momente de respiro și de motive să credem în lucrurile bune pe care le putem construi împreună, în puterea unui grup și unei comunități de a face bine.
„Sportul are această putere, de a arăta ce e mai bun în noi, într-o perioadă în care lumea pare tot mai concentrată/direcționată spre discursul urii și irațional, sportul e (încă) un teren a ceea ce e frumos, curajos și drept în noi. Poveștile din sport îmi redau acea proverbială încredere în (insule, măcar, de) umanitate.”
O invitație să fim atenți
O sală de cinema din Brașov plină de copii, cele mai multe fete, ascultă cu atenție o handbalistă vorbind despre cariera ei. Poartă treningurile albastre ale Coronei Brașov și țin telefoanele în mână pentru poze și filmulețe. La final, când vine momentul întrebărilor, ridică mâinile și nu se rușinează în fața microfonului. O întreabă respectuos, vorbindu-i cu dumneavoastră, cum e să fie cea mai bună jucătoare din lume, cine din familie a susținut-o, cum e să fie căpitanul unei echipe, ce vrea să facă după retragere, de câte ore de antrenament a avut nevoie ca să ajungă la performanțele ei.
„Ați vrut vreodată să renunțați la handbal?”, vine ultima întrebare.
„Niciodată”, răspunde handbalista fără să stea pe gânduri. „Nici nu mi-a trecut prin minte, nicio secundă, nici în în timpul accidentărilor. Am iubit handbalul mai mult decât orice.”
La finalul acestui sezon, totuși, Cristina Neagu se va lăsa, de asta s-a aflat într-o sală de cinema din Brașov în ianuarie, față în față cu micile jucătoare, care cu câteva ore înainte o văzuseră înscriind opt goluri în meciul câștigat de CSM București în fața echipei lor. Vrea ca în acest ultim sezon să fie mai aproape de cei care au urmărit-o, de cei pe care i-a inspirat, de cei care s-au bucurat de handbalul ei. După fiecare meci jucat în țară, petrece timp cu fanii, semnează autografe și face poze, parte dintr-o caravană simbolică de retragere organizată împreună cu BRD, unul dintre sponsorii ei. În orașele în care a și jucat (Vâlcea și Brașov), a participat și la discuții moderate de jurnalistul Cătălin Striblea și de scriitorul Radu Paraschivescu.
Sunt fani care vin de peste tot din țară s-o vadă, și alții care călătoresc și la meciurile ei din Liga Campionilor, unde primește flori și cadouri din partea echipelor gazdă și e aplaudată de fanii adverși, care îi cer și ei poze și autografe.
În Danemarca, de exemeplu, la Nykobing, meciul a început cu un moment de apreciere pentru performanțele ei. La Vâlcea, un băiat a ținut tot meciul în mână o pancartă prin care o ruga să-i dea un tricou, pe care l-a primit la final. La Brașov, junioarele Coronei au invadat terenul după fluierul final și au învăluit-o cu îmbrățișări. La Cisnădie, o fetiță cu cârlionți blonzi i-a cerut un autograf pe o minge pe care a ținut-o în brațe tot drumul spre casă. Peste tot, în orașele din țară unde joacă pentru ultima oară, o așteaptă holuri neîncăpătoare.
O bucură iubirea pe care o primește în toate aceste întâlniri, dar nu regretă decizia de a se opri la finalul sezonului. Împlinește 37 de ani, joacă cu un ligament rupt la cot și cu urmele vechilor accidentări, la ambii genunchi și umăr, vizibile în bandajele care îi iau 40 de minute înainte de fiecare meci și în pungile de gheață de care are nevoie imediat după. Cu toate astea, rămâne una din cele mai bune jucătoare nu doar din campionatul României, ci și din Liga Campionilor, unde e printre primele atât în clasamentul marcatoarelor cât și al paselor decisive. Un comentator român spune la fiecare meci că poate, poate se răzgândește și mai joacă măcar un sezon, și îl înțeleg.
„Chiar dacă oamenii poate sunt supărați sau triști că o să mă retrag din activitate, e totuși un sentiment plăcut să văd dragostea asta din partea lor, decât să se gândească: «Hai, nu te mai retragi odată?, că ai 36 de ani»”, a spus în discuția de la Brașov. „E o decizie luată cu mult timp în urmă, mi-am setat-o bine mental, încerc să mă bucur de fiecare zi.”
Anul acesta se împlinesc 10 ani de când îi documentez povestea în diverse forme, și a fost una dintre călătoriile cele mai frumoase pe care mi le-a oferit această meserie. Am călătorit în multe colțuri ale Europei unde am văzut-o înscriind goluri minunate, câștigând medalii, pierzând, accidentându-se. Am văzut fetițe daneze care o așteptau tremurând la marginea terenului după ce România învinsese Danemarca în sferturile Campionatului Mondial din 2015. Am luat-o în brațe într-o gară din Franța când am văzut-o în cârje, la o zi după ce a suferit o ruptură de ligament în meciul care a calificat România în ultima semifinală europeană în care a fost prezentă. Am vorbit cu o mulțime de fani, antrenori, jucătoare, jurnaliști despre ea.
Dincolo de toate, mi-ar plăcut enorm s-o văd jucând, și nu-mi vine să cred că mai am doar câteva ocazii. Dar îmi dau seama că nu e puțin lucru să poți să-ți închei cariera pe teren, în termenii tăi. Să joci fiecare meci știind că e unul dintre ultimele și că cei care te privesc știu și ei asta, ca o înțelegere comună a timpului rămas și a felului în care alegi să-l petreci; ca o invitație de a fi atenți la cum se scurge, un cadou pe care rareori îl primim în avans.
„E în regulă să accepți și să recunoști că sfârșitul e aproape, dar numai pentru că asta îți permite să te bucuri de ceea ce se întâmplă în prezent. Dar cred că, cu cât vorbești mai mult despre asta, cu îl conștientizezi, cu atât îți accentuează caracterul urgent al prezentului”, a spus într-un interviu baschetbalistul Stephen Curry, care la aproape 37 de ani se gândește și el la finalul carierei.
Pe mine, acest sentiment de „urgency” m-a ajutat. Pentru că am vrut să fiu la cât mai multe, aceste ultime meciuri m-au obligat să-mi ies din cap într-o perioadă dificilă și să mă concentrez la ce se întâmpla în fața mea, atunci, și le-am simțit ca pe un pansament. Am avut o perioadă, toamna asta, când mi s-a defectat puțin inima de reporter iubitor de sport, dar când intram în sala de handbal și ea era pe teren, se vindeca. Pentru că îmi amintea de o versiune a mea mai tânără, mai încrezătoare, poate mai idealistă, și de o poveste care m-a definit și m-a influențat în multe feluri. Și pentru că, atât timp cât juca, exista mereu posibilitatea unui moment de uluire; acea clipă de fascinație în fața măiestriei sportive care ne face să ne îndrăgostim de sport și care văzută pe viu are puterea de a opri timpul în loc. Nu toate aduc trofee, dar toate te fac să te simți părtaș la ceva special și irepetabil și te ajută să uiți temporar de tot ce nu funcționează în rest. Sunt momente mici care sunt de fapt momente mari și sunt foarte recunoscătoare că am asistat la o parte din ele.
✍️ Am scris despre ultimul ei meci la Brașov, unde și-a început cariera la senioare, la 18 ani.
✍️Și despre ultimul ei meci de la Râmnicu Vâlcea, un loc cu o istorie aparte în handbalul românesc, unde juca când a câștigat pentru prima oară titlul de cea mai bună jucătoare a lumii, la 22 de ani.
🤾♀️Mai sunt câteva meciuri în care putem vedea astfel de momente mici care alcătuiesc magia sportului jucat de ea. Sper să ajungeți măcar la unul.
Timeout
⚽️Fostul președinte al Federației Spaniole de Fotbal, Luis Rubiales, a fost găsit vinovat pentru agresiune sexuală după ce a sărutat-o fără consimțământ pe jucătoarea Jennifer Hermoso după victoria Spaniei la Cupa Mondială feminină din 2023. A fost un moment care a provocat o dezbatere națională și internațională privind sexismul și consimțământul, despre care am mai scris aici.
🎾Facem loc în inbox pentru un newsletter nou despre tenis, scris de Theodora Dumitrică. De ce l-a numit The Drop Shot: „not only after the delicate, surprising stroke in tennis but also because it represents a break from the expected, a shift in rhythm that can change everything”.
💡Toți marii sportivii sunt supuși unui anumit nivel de examinare publică și abuz, însă pentru femei există o sferă suplimentară de groază.
🏀 Recent apărut pe Netflix, Court of Gold urmărește îndeaproape călătoria echipei de baschet masculin a Statelor Unite spre aurul olimpic câștigat la Paris, cu acces în vestiarul lor, dar și al altor trei țări care au crescut în ultimii ani (Franța, Serbia, Canada).
Povești din Sport e un newsletter bilunar despre performanță, curaj și încăpățânare. Dacă ți-a plăcut ce-ai citit, m-aș bucura să-l dai mai departe.
Dacă vrei să susții scrierea și documentarea lui, poți face o donație - recurentă sau ocazională - mai jos. Ar fi un ajutor important, pentru care îți mulțumesc.
Lovely ai scris.
Mulțumim mult, Andreea!