Am devenit campioane ca să ne putem face auzite
Un documentar despre cum și-a luat o echipă puterea înapoi, un altul despre alergare, și un psiholog pe o bancă.
Știu că e o săptămână complicată și căutăm cu toții motive de optimism, speranță, sau măcar o pauză. Pe mine m-a ajutat refugiul în poveștile de mai jos.
Cum descoperi o superputere
Săptămâna trecută a avut loc ceremonia Ballon d'Or, un eveniment anual organizat de revista France Football pentru a onora cei mai buni jucători și jucătoare de fotbal din lume. S-a scris și s-a vorbit mult despre cine a câștigat - și mai ales, cine nu a câștigat - Balonul de Aur la masculin, și mult mai puțin despre câștigătoarele competiției feminine. Pe scena Théâtre du Châtelet din Paris au urcat și Aitana Bonmati (Jucătoarea anului, pentru al doilea an la rând), Emma Hayes (Antrenoarea anului), și jucătoarele Barcelona (Echipa feminină a anului).
A urcat și Jennifer Hermoso, prima femeie care a primit premiul Sócrates, oferit sportivilor implicați în cauze sociale, care au un impact în afara terenului, reamintind că fotbalul e un vehicul care poate aduce schimbări pozitive în societate.
Numele celei mai bune marcatoare din istoria echipei feminine a Spaniei a devenit cunoscut dincolo de granițele fotbalului feminin vara trecută, după ce jucătoarea, proaspăt campioană mondială cu țara sa, a fost sărutată fără permisiune de președintele Federației Spaniole de Fotbal în timpul ceremoniei de premiere.
A fost un moment care a umbrit succesul Spaniei, dar care a declanșat un bulgăre de reacții care a scos la suprafață cultura toxică și misogină din întreaga federație, pe care jucătoarele încercau de ani de zile s-o schimbe, fără succes. De data asta, au reușit.
🍿Anul trecut, când am scris aici despre subiect, spuneam că abia aștept filmul acestei povești-rollercoaster. Netflix a fost pe fază, iar documentarul a apărut săptămâna asta. Se numește „#SeAcabó: Diario de las campeonas" (în engleză „It’s All Over: The Kiss That Changed Spain"), după mișcarea virală pornită de protestul jucătoarelor, care au anunțat că nu vor mai veni la echipa națională până nu se va schimba conducerea.
Inițiat de Alexia Putellas, dublă câștigătoare a Balonului de Aur, hashtag-ul #SeAcabó a fost folosit de sportive din întreaga lume, de actrițe și politiciene spaniole și purtat pe tricourile de joc de echipa masculină de fotbal din Sevilla, și a dus nu doar la schimbarea conducerii fotbalului spaniol, ci la o conversație publică despre hărțuire, sexism și inegalitate structurală.
Filmul spune întreaga poveste, aducând pentru prima oară în prim-plan vocile jucătoarelor, care au fost mult timp înăbușite și răstălmăcite. Le arată revolta, dar și suferința, puterea, dar și vulnerabilitatea, cum s-au unit, dar și cât de divizate au fost.
Arată presiunile în fața cărora a rezistat Hermoso, căreia federația i-a cerut insistent să spună că sărutul a fost consensual, și cum susținerea colegelor de echipă, dar și a altor fotbaliste din întreaga lume, i-a dat curaj. „Faptul că toată echipa noastră, precum și alte jucătoare din întreaga lume, au fost dispuse să ia atitudine, cred că mi-a dat o superputere să confrunt asta și să merg înainte”, spune în documentar.
Și arată contextul mai larg în care a crescut această echipă, cât de mare era influența lui Rubiales, care oferea favoruri fotbaliștilor din naționala masculină (lui Sergio Ramos i-a promis, de exemplu, un ceas), și cât de lipsite de putere erau unele din cele mai bune jucătoare din lume, care simțeau că pot juca mai bine, dar erau antrenate de antrenori mediocri.
A fost nevoie să câștige un Campionat Mondial ca să fie ascultate, cum spune și Hermoso: „Cred ca am devenit campioane ca să ne putem face auzite.”
Pe lângă premiul Sócrates, Hermoso a fost inclusă și pe lista celor mai influenți 100 de oameni ai anului 2024 întocmită de revista Time. Nu și-a dorit să devină un simbol al luptei pentru egalitate și, la început, i-a fost greu să se vadă așa. Dar a înțeles că, deși a atins apogeul carierei sportive prin câștigarea unei Cupe Mondiale, mai are multe de realizat în afara terenului.
„Acest premiu înseamnă foarte mult pentru mine. Mă face și mai conștientă de responsabilitatea pe care o avem ca sportivi, atât pe teren, cât și în afara lui. Vorbesc la plural pentru că acest premiu nu este doar al meu, ci aparține și tuturor coechipierelor mele, deoarece egalitatea nu este întotdeauna o realitate”, a spus pe scena teatrului din Paris.
Apă și talpă
🏃 În 2022, nouă alergători de anduranță și-au propus să traverseze în alergare România în 25 de zile: de la Putna la Drobeta, aproape 1.400 de kilometri, inaugurând întreg traseul Via Transilvanica. Pe drum s-au rătăcit, s-au accidentat, au spus glume, au cântat și s-au gândit la cum îi ajută alergatul să se împace cu propriile călătorii prin lume.
🌲Documentarul Apă și talpă, regizat de Mircea Gherase și Lucian Mircu, le spune povestea. Imaginile cu drumul pe care-l străbat sunt balsam pentru ochi, iar reflecțiile lor filosofico-identitare, pentru suflet. Vin la pachet cu un soundtrack original, creat special pentru film, și cu minute bune de escapism. Din weekendul acesta, se poate vedea în cinematografe.
Banca lui Michael
Acesta e biroul în aer liber al lui Michael Caulfield, psihologul echipei engleze Brentford, pe care scrie: „Michael's bench. Just sit and talk, or just sit”.
E una dintre cele patru bănci de lemn din baza sportivă a clubului - două pentru echipa de seniori, două pentru academie - unde Michael stă trei zile pe săptămână, împreună cu câinele lui, Paisley*, și ascultă.
Îi ascultă pe jucători, pe antrenori, pe alți membri ai staffului, vorbind despre orice îi preocupă: despre cum se simt, despre înfrângeri și victorii, despre anxietate, rasism, probleme în familie sau cum e să performeze în fața unei audiențe globale.
În loc să stea într-un birou, Caulfield preferă să se plimbe printre terenuri, în mediul unde jucătorii se simt cel mai confortabil, cu Paisley alături, care relaxează atmosfera și îl ajută să se conecteze cu ei. „Ideea era că nu vei merge niciodată singur”, spune, făcând referire la imnul lui Liverpool. (*Caulfield a mai avut un câine înainte de Paisley, pe care îl chema Shankly; sunt numele a doi dintre cei mai importanți antrenori din istoria lui Liverpool.)
„Fotbalul se bazează încă pe conversație, conexiune, emoție, înțelegere. Acum poți analiza jocul la un nivel incredibil al detaliilor. Dacă reușești să le îmbini pe amândouă, ești pe drumul cel bun”, spune Caulfield într-un interviu în The Guardian.
Timeout
⚽️ Pornind de la deschiderea filierei locale a academiei Barcelonei, antropologul Andrei Mihail se uită la fotbalul juvenil bucureștean din perspectiva costurilor mari de participare, care restricționează accesul celor care nu-și permit, limitând baza de selecție; iar asta nu se întâmplă doar în fotbal.
🏐 „Ultimul an din cariera mea de voleibalistă m-a învățat cum se simte cu adevărat ura.” Mărturia unei tinere voleibaliste din România despre abuzurile verbale ale antrenorului ei.
🏆 Balonul de Aur câștigat de Rodri e un act de justiție pentru o categorie de fotbaliști mai puțin celebrată.
🎖O dezbatere despre viața sportivilor din regimul comunist, prilejuită de apariția volumului de studii „Scos din producție. Viața de sportiv în comunism și după”
Povești din Sport e un newsletter bilunar despre performanță, curaj și încăpățânare. Dacă ți-a plăcut ce-ai citit, m-aș bucura să-l dai mai departe. Dacă l-ai primit de la un prieten, te poți abona aici.
Dacă vrei să susții scrierea și documentarea lui, poți face o donație mai jos. Ar fi un ajutor important, pentru care îți mulțumesc.
Mulțumim, Andreea!