Scrisoare după Paris: O altfel de premiere pentru Ana Bărbosu
Maratonul pentru toți, unul din cele mai frumoase momente de la Jocurile Olimpice.
Bună dimineața!
M-am întors de câteva zile din Paris, orașul în care am simțit cum se îndeplinește un vis. Cum e să vezi pe cineva devenind campion olimpic, cum e să porți la gât o legitimație de care ești mândră, cum e să te simți parte din ceva așa mare.
A fost orașul în care am văzut cele mai multe steaguri, din toate colțurile lumii, însoțite de pălării cu paiete multicolore, borsete în formă de croissante, mascote roșii atârnate de ghiozdane. Am văzut voluntari zâmbitori gata să te ajute dinainte să le ceri sfatul, pentru că te văd că stai câteva minute pe gânduri sau te uiți pe o hartă în telefon. Polițiști și soldați cu mâinile mereu pe arme, dar cu zâmbete liniștitoare pe chipuri. Oameni de securitate care scanau sute de legitimații pe zi și totuși găseau timp să zâmbească fiecărui jurnalist în parte și să ne salute cu „Bonjour madame”, „Bonjour monsieur”, uneori chiar cu un „Bună, ce faci?”.
Dar mai ales, am văzut unii dintre cei mai buni sportivi din lume. Le-am văzut recordurile, cursele, săriturile, luptele, coșurile, victoriile și înfrângerile; lacrimile din zona mixtă, privirile tandre către medaliile din mână, îmbrățișările cu cei dragi – părinți, logodnici, prieteni din copilărie.
Aproape trei săptămâni, am simțit că am fost într-o bulă, într-un oraș al bucuriei, al iubirii pentru sport, al celor mai frumoase povești și al celor mai bune părți ale umanității. Știu că lumea nu e așa, dar face bine o astfel de pauză, măcar odată la patru ani.
✍️ Am scris mai multe aici.
O altfel de premiere
Ana Bărbosu nu e pe un podium de premiere, ci pe trotuarul unei străzi din București. E în apropierea Arcului de Triumf, dar nu cel din Paris. E pe esplanada din fața Comitetului Olimpic și Sportiv Român, unde pe 16 august primește medalia de bronz pentru finala la sol de la Jocurile Olimpice de pe 5 august, obținută în urma unui memoriu depus de Federaţia Română de Gimnastică şi de Comitetul Olimpic şi Sportiv Român la Tribunalul de Arbitraj Sportiv (TAS).
Nu e în costumul de gimnastică sclipitor în care a concurat, ci în trening, cu părul auriu desfăcut lucind în soarele canicular. Nu o privesc 12.000 de spectatori, ci câteva zeci de jurnaliști și oficiali, câteva fetițe însoțite de părinți care încearcă s-o zărească printre trepiedele televiziunilor, și mama ei.
La gât are un lanț argintiu cu cercurile olimpice și Turneul Eiffel, primit de la antrenorul lotului național. Octavian Morariu, membru al Comitetului Internațional Olimpic pentru România, îi așază lângă el medalia de bronz, care conține o bucată din adevăratul Turn Eiffel. I se pare grea, așa cum auzise de la ceilalți sportivi români medaliați la Paris, pe care îi numește campionii noștri. Mihai Covaliu, președintele COSR, îi dă mascota roșie de pluș și afișul competiției, cum au primit toți medaliații de la Paris.
Singură în fața fotografilor, pe o stradă din București, își privește medalia, o ține în mână, o sărută.
Au trecut 11 zile de când a crezut că câștigat-o, apoi că a pierdut-o; de când și-a auzit numele într-o arenă din Paris, așa că a scos din rucsac un steag tricolor pe care i l-au dat părinții înainte să plece de acasă. L-a ridicat zâmbind deasupra capului, în timp ce mama a privit-o mândră la televizor. Apoi a ridicat ochii spre tabelă și lumea ei s-a răsturnat. A lăsat steagul să cadă pe jos și a ieșit din arenă plângând, în timp ce o altă gimnastă, Jordan Chiles din SUA – al cărei exercițiu a primit un punctaj mai mare în urma unei contestații – a primit medalia, a urcat pe podium, a fost la conferința de presă, a făcut fotografii, a plecat cu ea acasă; iar acum Chiles trebuie să o dea înapoi, pentru că TAS a decis că cererea SUA de revizuire a scorului a venit prea târziu. (Medalia de la gâtul Anei nu e aceeași care a stat la gâtul lui Chiles în fotografiile de pe podiumul din Paris.)
Probabil că nu e momentul pe care Ana l-a visat când s-a apucat de gimnastică, la cinci ani, în Focșani, nici când suporta antrenamente grele și lungi, nici când a hotărât să nu renunțe la sportul de performanță. E momentul pe care l-au creat un sistem imperfect de jurizare, lipsa transparenței, greșelile unor oficiali care nu și-au asumat până acum nicio responsabilitate. „Ne întristează pe toți să vedem că la un nivel atât de mare au existat astfel de probleme, pentru că noi ca sportive nu am greșit cu nimic, noi doar ne-am dus și ne-am prezentat exercițiile în fața lumii și ne-am dorit să transmitem cât mai multă emoție și bucurie. Și am fi așteptat ca și arbitrele și staff-ul competiției să-și facă la fel treaba.”
E momentul pe care i l-a oferit viața și încearcă să se bucure de el. „Sunt foarte bucuroasă și recunoscătoare pentru tot ce mi se întâmplă. Eu mă bucur pentru această medalie, că am primit-o azi. Sper să existe o concluzie fericită și pentru fete, le trimit toate gândurile pozitive și mă gândesc totuși și la ele, chiar dacă azi eu am primit medalia de bronz.”
Un marathon pour tous
După ce a mers câte 20.000 de pași pe zi prin tot Parisul, de la o arenă la alta, în penultima zi a Jocurilor Olimpice, jurnalistul Adrian Ţone de la Agerpres s-a gândit să și alerge.
A participat la Maratonul pentru Toți, un eveniment organizat pe traseul maratonului olimpic, în aceeași zi (dar seara), la care s-au înscris 20.000 de oameni - unul din modurile prin care organizatorii au vrut să aducă această ediție mai aproape de oameni, să încurajeze sportul de masă, să facă accesibile emoțiile unei competiții olimpice.
A alergat 42.195 km, între Paris și Versailles, pe acelaşi traseu de maraton parcurs şi de sportivii profesioniști, până târziu în noapte. E un traseu dificil, cu multe pante, pe care mulți alergători profesioniști nu l-au terminat, pe parcursul căruia participanții au fost susținuți neîncetat de pe margine cu „Allez, courage, allez, champion!".
Când a obosit, s-a gândit la sportivi. „M-am gândit la Cătălin Chirilă. Când trage el singur în barca aia, cu pagaia aia în mână, i-o fi uşor? Hai că băieţii de la canotaj, Marian Enache şi Andrei Cornea, se au unul pe celălalt, fetele de la 8+1, de asemenea. Dar Chirilă, singur, când simte că nu mai poate, unde mai găseşte resurse? Am mai găsit şi eu câteva."
La final, a primit o medalie și a scris despre cum a fost:
„Când îi mai auziţi pe sportivi că vorbesc cu înflăcărare despre participarea la Jocuri Olimpice, să-i credeţi, să nu vă gândiţi că sunt falşi, că vor să dea greutate participării lor. Pentru că până şi într-o competiţie de amatori organizată în cadrul JO poţi avea inima în gât, nici nu vreau să mă gândesc cum e să te afli printre cei mai buni din lume."
Mi s-a părut unul din cele mai frumoase și pline de inspirație momente de la aceste Jocuri.
✍️ Reportajul său din Agerpres aici.
🙏 Mulțumesc că ați fost alături cu mine în această călătorie. Am primit multe mesaje (îmi pare rău dacă n-am apucat încă să răspund la toate), am simțit că vă bucurați pentru mine și asta m-a făcut și mai recunoscătoare pentru tot ce trăiesc.
Urmează o scurtă pauză, apoi o să mă concentrez pe finalizarea cărții de care vă povesteam, dar încerc să nu lipsesc foarte mult din inboxuri, căci mai sunt multe povești de spus.