Scrisoare din Belgrad: David n-a plecat nicăieri
"Trebuie să am mai multă încredere în mine, pentru că eu pot.”
Bună dimineața,
Vă scriu dintr-un bazin de pe malul Dunării, unde David Popovici înoată – și câștigă – din nou la o competiție în aer liber, sub soare, cum îi place. E bronzat, tonic, zâmbitor, politicos cu toată lumea: jurnaliști, organizatori, cu ceilalți concurenți, cu care se felicită în zona mixtă, printre interviuri. Vine după luni bune de antrenamente în tăcere, în spatele ușilor închise, fără nicio distragere, fără jumătăți de măsură. Tocmai de asta e acum liniștit, pentru că știe că a făcut tot ce ține de el să-și dea șansa să concureze la cel mai bun nivel la care poate. Iar atunci când se apropie de acel vârf de formă pe care știe că îl poate atinge, oferă ceva cu adevărat spectaculos de privit.
Cum a fost și miercuri seară, când a câștigat finala la 100 de metri liber. Mai important e însă timpul pe care l-a reușit – 46.88 –, al treilea cel mai rapid din istorie. S-a apropiat la opt sutimi de recordul mondial, deținut de chinezul Pan Zhanle (46.80), și a amintit lumii, dacă își pierduse cineva încrederea, că se duce la Paris să lupte pentru medalii.
Când s-a oprit din înotat și a auzit crainicul anunțând timpul, și-a dat jos casca de pe urechi și-a privit mai bine tabela. „Nu, nu mă așteptam la timpul ăsta”, ne-a spus după finală, în zona mixtă, după ce a stat câteva minute cu echipa sa, care i-a măsurat lactatul. A stat puțin așezat, apoi s-a ridicat și și-a scuturat de câteva ori mâinile și picioarele, să elimine acidul acumulat în mușchi. „Nu mă gândeam la medalie. De fapt, mi-ar fi plăcut să câștig, era undeva în spatele minții, dar nu ăsta a fost obiectivul meu, cum nu e niciodată. În schimb, singurele mele obiective au fost să plec rapid, să-mi iasă elementele tehnice și să mă întorc și mai tare. Atât.”
Înainte de cursă, l-a întrebat pe antrenorul său dacă crede că ar fi o greșeală să plece mai tare decât o făcuse în serii sau semifinale; dacă e normal să-i fie frică să plece tare – poate o urmă de îndoială rămasă de la Mondialele de anul trecut, când a obosit pe finalul cursei. Adrian Rădulescu i-a spus să nu-și facă griji, pentru că nu se poate întâmpla nimic rău. I-a spus să încerce să plece cât de tare poate, pentru că are rezistență pentru partea a doua a cursei. „Până la urmă, ăla e punctul meu forte. Și așa că am plecat cât de tare am putut și m-am întors, cred, al doilea cel mai rapid din istorie, dacă nu primul, dar oricum acolo. (n.a.: a înotat 24.09 secunde pe a doua lungime de bazin, al doilea timp din istorie, primul fiind tot al lui, 24.05) Așa că da, trebuie să am mai multă încredere în mine, pentru că… eu pot”.
După declarații, a revenit în bazinul descoperit de pe malul Dunării, parte din complexul „Milan Gale Muškatirović" (denumit după un polosit iugoslav medaliat olimpic) pentru ceremonia de premiere. A ascultat imnul privind spre tribunele în care erau părinții, echipa și prietenii săi din lotul României, și unde fluturau câteva steaguri tricolore. A făcut poze cu ceilalți medaliați - ungurul Nandor Nemeth, care l-a felicitat după cursă și pe el, și pe Adrian - și sârbul Andrej Barna, favoritul local. Apoi a plecat la testul anti-doping, ca joi dimineața să revină în bazin pentru alte două probe: ștafeta de 4x100 de metri liber, și proba de 200 de metri liber.
„Can we say he’s back?”, a întrebat un jurnalist străin în zona mixtă după finală, la fel cum întreabă acum și alții în comentariile publicațiilor de înot internaționale.
Dar n-a fost plecat nicăieri.
Cine s-a întors de fapt
Kristóf Milák și Caeleb Dressel, care chiar au luat o pauză anul trecut. Despre Milák am scris puțin aici, iar Dressel s-a calificat ieri la a treia ediție a Jocurilor Olimpice, după pauza lungă luată în 2022, pentru că simțea prea multă presiune și nu-și mai găsea iubirea pentru ce face. Între timp a făcut multă terapie, a înțeles că vrea să revină la înot și a devenit tată.
Ieri, la concursul de selecție olimpică din SUA, a înotat un timp bun, 47.53, dar s-a clasat pe 3 și nu a prins unul din cele două locuri pentru proba individuală de 100 de metri liber, unde e campion olimpic en-titre. Campion olimpic de șapte ori, va fi însă la Paris cu ștafeta, și mai are șanse la calificări individuale în probele de fluture.
Celălalt Campionat European
Peste ani, când lumea își va aminti unde a trăit fiecare victoria României de la Europeanul de Fotbal, povestea mea o să sune așa: am fost în avion și n-am văzut nimic. Când am aterizat și am citit mesajul de la tata cu scorul, nu mi-a venit să cred, cam la fel ca David. Am plâns la coada la pașapoarte, citind reacțiile de pe Facebook și văzând imaginile memorabile cu Drăguș îmbrățișându-și familia, cu Rațiu cu mâinile în parul albastru, cu suporteri fericiți, cu jucători cu ochii în lacrimi. M-am bucurat enorm pentru ei și mi-a părut rău că n-am trăit momentul ăsta împreună cu toți ceilalți.
Am plâns din nou când am ajuns la bazin și am ratat la câteva minute un înotător român care tocmai se calificase în prima lui finală de seniori, pentru că avionul avusese întârziere, nu-mi mergea internetul și am rătăcit puțin prin caniculă, întrebându-mă de ce sunt iar singură și dezorientată într-un oraș străin (am primit răspunsul aseară). Și m-am îmbufnat iar când am văzut masa presei în soare, toaleta improvizată într-un vestiar, îngrămădeala din zona mixtă, și distanța mare dintre ele.
Poate cu atât mai mult cu cât acest Campionat European are loc în același timp cu celălalt Campionat European, te lovesc astfel de contraste: numărul mic de jurnaliști și de spectatori, dar și lipsa de interes pentru experiența lor. E cu atât mai greu de înțeles felul în care sunt primiți puținii jurnaliști: cu multe reguli, restricții și acces limitat, și o atitudine generală în care nu sunt văzuți ca un partener care contribuie la misiunea comună - de a spune poveștile acestui sport și a atrage mai mulți privitori, pe care sportivii îi merită.
Știu că și eu vorbesc aici mai mult despre fotbal, ceea ce evit de obicei, dar (vreau să) cred că victoria asta a însemnat ceva; că a schimbat puțin din pesimismul, cinismul și frustrările pe care lipsa rezultatelor din ultimii ani le-au produs; că va mai tempera din reacțiile extreme la înfrângeri, că ne va permite mai multă empatie și blândețe. Cu siguranță ne-a arătat câtă nevoie avem de astfel de bucurii colective, într-un mod pe care pare că doar fotbalul - și poate Simona Halep și David în ultimii ani - le pot oferi la nivelul, intensitatea și impactul acesta. Nu mai cred neapărat că asta e un lucru rău, atât timp cât zgomotul din jurul unui sport nu acoperă toate celelalte povești, atât timp cât vedem că dacă sunt mai multe și mai vizibile, înseamnă că avem un mediu sportiv mai sănătos, că ele se pot potența reciproc. Cum e această săptămână frumoasă pe care o trăim cu toții, unii din Belgrad (mai puțini), alții din Germania (mai mulți), alții de acasă, dar toți cu gândul unii la alții.
Cum zice The Guardian:
Povești din Sport e un newsletter bilunar despre performanță, curaj și încăpățânare. Dacă ți-a plăcut ce-ai citit, m-aș bucura să-l dai mai departe. Dacă l-ai primit de la un prieten, te poți abona aici.
Dacă vrei să susții scrierea și documentarea lui, poți face o donație mai jos. Ar fi un ajutor important, pentru care îți mulțumesc.
Mulțumim, Andreea!