Poți găsi speranță, inspirație și frumusețe în înfrângeri
Un interviu cu Chris Jones despre fotbal, de ce înseamnă așa mult pentru noi și de ce e important să avem loc în inimă pentru speranțele și visurile altor oameni.
După finala Ligii Campionilor de azi, o să ne îndreptăm atenția spre următorul mare eveniment sportiv: Cupa Mondială care începe pe 11 iunie, pe care cred că mulți o așteptăm fără să știm la ce să ne așteptăm, cu un amestec de scepticism și entuziasm, îngrijorare și curiozitate. Pare deja parte din lumea în care trăim ca evenimentele sportive să vină la pachet cu un fel de asterisc moral, o paranteză a controverselor și problemelor de tot felul, dar parcă niciunul mai mult ca cel din vara asta.
Cu toate astea, e important să ne dăm voie să ne bucurăm de fotbal, spune Chris Jones, jurnalist canadian care a documentat parcursul echipei Canadei spre turneul pe care îl organizează alături de SUA și Mexic, și pe care îl așteaptă și el cu același mix de entuziasm – e doar al treilea turneu final la care țara sa e prezentă – și îngrijorare pentru tot ce poate merge rău în vecini. Dar îl așteaptă mai ales cu convingerea că avem nevoie de conexiunea, frumusețea, inspirația și bucuria pe care ni le aduce sportul, și mai ales fotbalul. Avem nevoie să ne pese de meciuri, de echipe, de povești care ne scot din rutinele zilnice, pentru că ne îmbogățesc viața.
„Sportul te face mai puțin egoist. Îți oferă șansa să-ți pese de ceva. Faptul că ai loc în inima ta pentru speranțele și visurile altor oameni contează“, spune Chris, care a scris pentru The Atlantic, The New York Times Magazine, The Wall Street Journal și Esquire, a câștigat două premii National Magazine Award pentru Feature Writing și publică săptămâna viitoare o carte de memorii, Legs Hearts Minds: Loss and Its Remedies, despre cum l-a ajutat o echipă mică și luptătoare din a doua ligă engleză să-și reconstruiască viața.
L-am întrebat acum câteva săptămâni, când a fost în România pentru conferința The Power of Storytelling, cum se va bucura de Cupa Mondială care are loc la el acasă, și cum ne mai putem bucura de sport, în general, într-o lume tot mai apăsătoare. Răspunsurile lui m-au ajutat să accept mai ușor emoția pe care am simțit-o weekendul trecut, când Liverpool s-a despărțit de Mohamed Salah și Andy Robertson, și să cred mai mult că încă e loc (și chiar nevoie, spune el) pentru povești din sport, în ciuda crizelor multiple pe care le traversăm.
Întâi, o veste legată de Cupa Mondială: în perioada aceasta, VISA și BCR derulează o campanie specială prin care ne apropie de atmosfera competiției, printr-o ediție limitată de carduri și un concurs cu peste 1.500 de premii.
Au lansat, astfel, trei carduri personalizate cu tematică FIFA World Cup, care se pot emite direct din aplicația George până la finalul anului. Probabil cel mai popular design e cel cu Lamine Yamal, spaniolul de 18 ani, considerat unul dintre cei mai talentați jucători din lume, care se pregătește pentru primul său Campionat Mondial, un moment special în viața fiecărui tânăr fotbalist.
Campania inspirată de FIFA World Cup include și o tombolă cu peste 1.500 de premii: deținătorii de carduri BCR Visa (noi sau existenți) care efectuează tranzacții până pe 31 iulie pot câștiga, prin tragere la sorți, tricouri, hoodie-uri, huse de laptop sau mingea oficială a turneului – aceeași cu care vor juca, de pe 11 iunie, Yamal și celelalte staruri care vor lupta pentru cel mai râvnit trofeu din fotbalul mondial.
Regulamentul complet al campaniei e disponibil aici.
(Rubrică oferită de VISA)
INTERVIU: „Nici în sport, nici în viață nu câștigi fiecare meci. Dar poți găsi speranță în înfrângere“
Cum se simte Canada în calitate de co-gazdă a acestei Cupe Mondiale?
Cred că lumea e foarte entuziasmată. E un eveniment important. Canada nu a câștigat niciodată un meci la o Cupă Mondială masculină. Și există o șansă reală ca acum să treacă de faza grupelor. Și cred că ideea ca asta să se întâmple acasă e cu adevărat emoționantă. Personal, sunt foarte entuziasmat că pot să văd Canada jucând acasă.
Cum e să co-găzduiți un turneu atât de controversat, alături de SUA?
Nu cred că oamenii din afara Americii de Nord înțeleg situația așa cum o simțim noi. Canadienii sunt foarte supărați, nu călătoresc în SUA, sunt multe boicoturi. Relațiile dintre Canada și SUA sunt foarte tensionate în acest moment, și mulți canadieni sunt reticenți când vine vorba de a călători în Statele Unite. Dacă Canada avansează, dacă termină pe locul al doilea sau al treilea, va juca la Los Angeles sau Atlanta. Și asta schimbă totul.
Ești îngrijorat de cum va decurge turneul?
Da, cu siguranță se va întâmpla ceva. De exemplu, dacă Iran nu merge. Sau dacă Iran merge. Și asta e doar una dintre complicații. Haiti, Senegal și Coasta de Fildeș au toate interdicții de viză. Deci jucătorii lor pot veni, dar nu și fanii? Asta nu e corect. Asta nu e o Cupă Mondială.
O parte din bucuria unei Cupe Mondiale este acel sentiment, ca la Jocurile Olimpice, că o dată la patru ani putem fi cu toții împreună. Este un sentiment atât de plăcut, și mă tem că asta va diminua din bucuria evenimentului.
Voiam să te întreb cum crezi că o să te bucuri de turneu, în acest context?
O să mă bucur de meciurile Canadei. Am 52 de ani. Canada s-a calificat în 1986 și în 2022. Așa că, știi, am așteptat mult timp. Iar fiul meu va avea ocazia să vadă Canada jucând acasă; e ceva important. Și dacă echipa se descurcă bine, atunci o să mă bucur cu adevărat de acele meciuri.
Pentru că întrebarea mai generală este: având în vedere ce se întâmplă în lume, cum crezi că ne putem bucura de sport?
Păi, în felul în care ne-am bucurat întotdeauna de sport: lăsându-ne purtați de el. Adevărul este că sportul e mereu o distragere. Dacă ne gândim la fotbal, cea mai mare concentrație de echipe de fotbal și echipe profesioniste din lume se află în nordul Angliei. Pentru că munca în fabrici și uzine era groaznică și aveau nevoie de ceva duminica, să reziste în restul săptămânii. Era o distragere și menținea lucrurile în ordine; pentru că le ofereai fotbal duminica, munceau în celelalte șase zile.
Dar e necesar, e o supapă de eliberare a presiunii. Eu mă gândesc prea mult la aceste lucruri și asta îmi răpește cu siguranță din plăcerea de a urmări meciurile. Sau le face prea importante. Ca în cazul meciurilor de hochei dintre Canada și SUA de la Jocurile Olimpice de iarnă, atât la masculin, cât și la feminin, unde nu am fost un observator obiectiv. Nu cred că mi-am dorit vreodată mai mult ca o echipă să câștige. Și apoi niciuna dintre ele nu a câștigat, iar asta a fost zdrobitor. Dar înseamnă și că simți ceva, iar asta e bine.
Și asta îmi spun despre sport: îți oferă șansa să-ți pese de ceva. Și cred că a-ți păsa de lucruri contează. Îți oferă un sentiment de conexiune cu oameni cu care altfel nu ai fi conectat. Și poți lua lecțiile din sport și le poți aplica în propria ta viață, ceea ce am făcut de multe ori. Poți găsi speranță și inspirație și frumusețe și tot felul de lucruri.
Fiul meu cel mic stă tot timpul pe telefon, mai puțin când îl duc la un meci de fotbal. Și atunci suntem mai conectați ca niciodată. Și asta încerc să păstrez din relația noastră cu sportul. Dar nu poți pretinde că e un sistem perfect.
Întreb asta pentru că mi se pare din ce în ce mai dificil să convingi cititorii să fie interesați de povești din lumea sportului, pentru că au atâtea lucruri care îi îngrijorează și care sunt mai importante. Și simt că nu este la fel de important, așa că de ce aș scrie, și de ce ar citi despre asta?
Doar că este. Un antrenor de fotbal italian, Arrigo Sacchi, a numit fotbalul cel mai important dintre lucrurile cele mai puțin importante, și îmi place foarte mult citatul ăsta. Pentru că este la fel de important ca viața și moartea și războiul? Nu. Dar dacă viața ar însemna doar lucrurile astea, ar fi destul de mizerabilă. Oamenii ascultă muzică. Este muzica importantă? Nu, dar ne colorează viața într-un mod frumos. Sunt picturile importante? Dar simt ceva când văd una pe perete. Și, deci, este sportul important? Nu. Contează pentru oameni? 100%. Și este bine că contează pentru oameni? Cu siguranță. Pentru că dacă nu ne-ar păsa de lucruri, atunci viața ar fi diminuată.
Cred că multă vreme i-am privit de sus pe fanii sportului, pentru că îmi ziceam: „Oh, nu faceți decât să vă distrageți atenția de la ce contează cu adevărat”. Dar, pe măsură ce am îmbătrânit, l-am văzut mai ales pe fiul meu învățând să-i pese de lucruri din afara lui însuși, datorită sportului. Te face mai puțin egoist. Îți pasă de ceva ce nu poți controla. Îți pasă de ceva cu care nu ai nicio conexiune reală. Dar faptul că ai loc în inima ta pentru speranțele și visurile altor oameni contează.
Am adoptat sloganul echipei ca pe un fel de slogan personal
Deci priveai fanii de sus?
Da, așa obișnuiam. Îmi păsa de echipele naționale, dar nu mi-a păsat de echipele profesioniste până destul de recent, pentru că simțeam că e ca și cum aș susține o companie. Echipele sunt corporații uriașe. Nu susțin Apple. Nu zic: „Ura, U.S. Steel”.
Ce te-a făcut să te răzgândești?
Am avut nevoie. Viața mea s-a cam destrămat, iar echipa familiei mele este Burnley, echipă din nordul Angliei, una dintre cele 12 echipe originale din liga engleză de fotbal. Burnley este o echipă foarte mică și luptătoare, și am găsit multă speranță și inspirație în felul în care jucau, în mentalitatea de outsider și în spiritul lor. Așa că m-am atașat foarte mult de ea. Dar asta s-a întâmplat târziu în viață, aveam peste 40 de ani când am început să țin la o echipă.
Ai spus că ai aplicat multe dintre aceste lecții în viața ta.
Da, aveau un antrenor, Sean Dyche, care a reconstruit echipa, iar unul dintre motto-urile lui este „cerința minimă este efortul maxim”, ceea ce mi-a plăcut întotdeauna. Fanii din Burnley provin din clasa muncitoare și se așteaptă ca jucătorii lor să muncească din greu. Dar un alt motto al său este „picioare, inimă, minte” („legs, hearts, minds”), adică cele trei moduri în care o echipă considerată outsider poate câștiga.
Poți să muncești mai mult – totul se reduce la muncă. Poți să crezi mai mult. Și poți să gândești mai bine. Poate că sunt mai talentați decât tine. Poate că au mai mulți bani decât tine. Manchester City are toate avantajele posibile când vine vorba de Burnley, și ne bate tot timpul. Dar modul în care îți oferi o șansă este să muncești, să crezi și să gândești. Ai putere asupra acestor lucruri.
Mi s-a părut foarte motivant să privesc viața în acest fel și am început să pun în practică aceste lucruri. Am început să fac plimbări lungi, să alerg și să fac exerciții fizice pentru a încerca să mă simt mai bine. Inima este cea mai greu de controlat, pentru că nu te poți minți pe tine însuți. Asta e cea mai grea parte. Dar dacă reușești să te convingi, dacă găsești o speranță sinceră în ceva, ai mai multe șanse să reușești. E la fel în orice proiect. Dar e greu să ai speranță, e cea mai grea parte.
De asta ai numit cartea „Legs Hearts Minds”?
Da, am adoptat sloganul echipei ca pe un fel de slogan personal. Fotbalul mi-a oferit multe, întotdeauna mi-a plăcut. Dar mă bucuram de el în felul în care oamenii se bucurau de operă. Nu mă uitam la el din pasiune, din fanatism. Mă uitam la el ca la ceva frumos. Acum îmi pasă cine câștigă, ceea ce e și bine, și rău.
Și asta a schimbat modul în care privești fanii, în general?
Da, înțeleg mai bine de ce o fac, de ce unii oameni sunt fani. Ce e amuzant, când ești fan Burnley, e că o să fii mereu dezamăgit. Burnley nu va câștiga niciodată Premier League cât voi trăi eu. Dar s-ar putea să câștigăm Championship (Liga a doua). O să retrogradăm anul ăsta, dar anul viitor o să-mi zic: sper să câștigăm și să revenim în Premier League. Ce îți dorești e diferit. Dacă ești fan al lui Manchester City sau al lui Liverpool, dacă nu câștigi Liga Campionilor, e un an prost. Pentru mine, dacă avem un meci foarte bun împotriva lui Manchester United, poate că asta e tot ce am nevoie ca un întreg sezon să fie bun.
De ce crezi că contează atât de mult fotbalul pentru cei care sunt fani?
Cred că e ceva foarte personal, diferă de la om la om. De exemplu, mama mea era fană Burnley și a murit, iar când urmăresc meciurile echipei, mă gândesc la ea și simt că sunt legat de ea. Și cred că pentru mulți fani ai sportului, echipa este fie o legătură cu alte persoane din viața lor, fie o legătură cu persoane care nu mai sunt. Sau sunt singuri și este o legătură cu străini. Dar, în cele din urmă, este vorba despre sentimentul de a face parte din ceva. Și cred că despre asta e vorba. Avem nevoie de asta.
Deconectarea duce rareori la ceva bun, pentru o persoană sau pentru societate. Cred că de aceea COVID-ul a fost atât de dificil. Ne-a deconectat, și încă simțim efectele. Pentru că unele legături s-au rupt. Așadar, cred că orice formă de atașament este destul de benefică.
E mai puțin despre a schimba lumea ca să ți se potrivească și mai mult despre a te îmbunătăți pe tine însuți
Cu ce ai vrea să rămână oamenii care-ți citesc cartea?
Cititorul meu ideal este cineva care seamănă cu mine, care a trecut printr-o situație dificilă și găsește un motiv să se trezească dimineața și să încerce să-și îmbunătățească viața. Unul dintre mesajele din „Legs Hearts Minds”, sloganul inițial, este acela de a deveni o persoană mai bună, iar atunci viața ta se va îmbunătăți. E mai puțin despre a schimba lumea ca să ți se potrivească. E mai mult despre a te îmbunătăți pe tine însuți. Am avut multe defecte, și încă le am, dar cred că sunt o persoană mai bună decât eram acum 10 ani, și asta pentru că am depus eforturi. Cu siguranță am avut momente în viața mea în care m-am simțit fără speranță, așa că știu cum este, cât de rău te simți. Și ce mi-ar plăcea este ca cineva care se află în acea situație să-mi citească cartea și să simtă un pic de speranță. Acesta este idealul.
Fratele meu m-a întrebat ce înseamnă succesul pentru mine în ce privește cartea, și nu mă gândisem la asta. Te gândești la lucruri precum banii, vânzările, vizibilitatea, recenziile bune și impactul asupra cititorilor. Iar el mi-a spus: „Știi, chiar dacă nu se vinde niciun exemplar, ai onorat-o pe mama”. Și asta m-a făcut să-mi spun: „Da, ai dreptate”. Chiar dacă asta e tot, dacă nu se vinde niciun exemplar, m-am apropiat de mama lucrând la carte. Și poate că restul e un bonus.
De ce ai vrut să scrii cartea?
Când am început să o scriu, mama era sănătoasă, era o carte cu totul diferită, despre suferința provocată de o despărțire. Era despre căsnicia mea. Dar totul a căpătat o amploare mult mai mare când mama s-a îmbolnăvit. A fost diagnosticată cu cancer și nu se știa ce va urma. Cancerul este misterios și nu știi care va fi deznodământul. După cum s-a dovedit, ea nu a câștigat.
Mi-a adus multă alinare faptul că sunt fan Burnley, datorită legăturii pe care o simt cu mama când urmăresc meciurile echipei. Burnley nu câștigă foarte multe meciuri. În viață, nu câștigi foarte multe meciuri.
Și, când ai un sezon sportiv prost, spui: „Așteaptă până anul viitor. Sezonul viitor va fi diferit.” În Marea Britanie se spune: „O luăm de la capăt” („We go again”). Mama mea spunea mereu: „We go again”. Mereu. Și o aud spunând asta. Când lucrurile sunt grele sau când nu câștigi, continui să lupți. Și asta seamănă atât de mult cu ea, încât… acea iubire e acum peste tot. Pentru că am lucrat la carte, cartea a consolidat asta într-un mod pe care nu-l aveam înainte.
Și simți asta și în ce faci acum?
Da, tot timpul. E ca o hotărâre – nu știu care e cuvântul potrivit. Știi, bunicul meu, tatăl mamei mele, era un tip foarte dur. Jucam fotbal, eu eram portar, iar el șuta cu putere spre mine, când eram copil, bubuia mingi spre mine. Nu era nicio blândețe în asta, niciun fel de: „Oh, te descurci bine”. El îmi spunea: „Trebuie să te perfecționezi”. Era un fel de iubire dură.
Și când eram copil, nu cred că am apreciat asta suficient. Încerca să mă facă mai bun, dar dragostea dură era abordarea lui. Și credeam că mă introduce în lumea lui Burnley pentru că viața e grea. Când am mers la primul meu meci, erau în ceea ce era atunci divizia a patra, căzuseră până jos. Câștigaseră prima divizie în anii ‘60, dar eu am fost făcut cunoștință cu ei cam în 1985 și erau groaznici. Și mă gândeam: „Oh, mă inițiază în asta ca să fie și mai greu. Asta e viața. Viața e grea, muncești și apoi mori.” Asta credeam.
Și apoi mi-am dat seama, 40 de ani mai târziu, că nu e așa. Și că poți găsi speranță în înfrângere și speranță în munca grea. Și această parte este cu siguranță prezentă. Cred că eram mai pesimist înainte, dar e mai mult despre a fi proactiv. E mai mult în controlul tău. Din nou, de aceea îmi place „Legs Hearts Minds”. Este în controlul tău. Poți face ceva în privința asta.
Și de ce crezi că ți-a făcut cunoștință cu Burnley, dacă nu pentru a-ți arăta că viața e grea?
Pentru că într-o zi voi avea nevoie de asta. Scriu asta și în carte, e ca un cadou pe care mi-a luat 40 de ani să-l deschid. Aveam 11 ani și mă întrebam: de ce aș susține o echipă care e groaznică, nu înțeleg de ce aș face asta. Acum înțeleg mai bine.
O întrebare de final: cum vezi rolul jurnaliștilor sportivi astăzi?
E mai dificil. Ceea ce a făcut ca lucrurile să fie mai dificile e faptul că jucătorii și fanii au o legătură mai directă prin intermediul rețelelor sociale. Cred că mulți sportivi se gândesc: „De ce ar trebui să vorbesc cu tine? Pot să vorbesc direct și atunci nu trebuie să-mi fac griji”. Dar o poveste grozavă, nu neapărat din sport, orice poveste, în general, are o idee, este despre ceva. Dar are și o temă – de fapt, este despre altceva. Eu citesc mult despre astronauți. Povestea este despre astronauți, dar, de fapt, este despre dorul de casă sau despre curaj. De aceea sunt importante, de exemplu, Jocurile Olimpice de iarnă: nu contează cine câștigă proba de sanie, contează faptul că acești oameni au curajul să facă asta,și că noi avem ocazia să-i urmărim și să trăim acea emoție. Asta este misiunea unui jurnalist sportiv: să explice de ce contează.
La un anumit nivel, finala Cupei Mondiale din 2022 a fost pur și simplu un meci extraordinar. Dar a fost, de asemenea, un meci despre experiență și tinerețe, pentru că a fost despre Messi și Mbappé, nu-i așa? A fost un meci despre visul cuiva care se împlinește sau despre altcineva care câștigă de două ori la 20 și ceva de ani. A fost un meci despre precizie versus putere. A fost despre sincronizare versus viteză. Meciul acela a contat. Meciul acela a fost o confruntare de ideologii, pentru jurnaliștii sportivi
Sarcina unui jurnalist sportiv este să treacă dincolo de clișee și de ceea ce este evident și să spună: „Iată de ce contează”. Și cred că am petrecut mult timp gândindu-mă că sportul nu contează și simțindu-mă oarecum jenat că sunt jurnalist sportiv. Unul dintre cei mai buni prieteni ai mei era reporter de război. Se întorcea după șase luni petrecute în fosta Iugoslavie, iar eu îi spuneam: „Am urmărit mult baseball”. Și te simți mai puțin jurnalist. Dar contează. Contează. Poți găsi, în multe feluri, frumusețe, inspirație și lucruri bune în sport. Iar meseria noastră, ca jurnaliști sportivi, este să fim interpreți. Să explicăm de ce contează.
Povești din Sport e un newsletter bilunar despre performanță, curaj și încăpățânare. Mulțumesc tuturor celor care contribuiți la scrierea sa printr-o donație recurentă sau cu o cafea simbolică. Încrederea voastră contează mult.
"We go again" 🥹🥹🥹🥹🥹🥹
Mulțumim mult, Andreea!