Pe scenă în teren, cu căștile în urechi
Mesajul unei fotbaliste pentru femeile pe care vrea să le inspire: „Nu trebuie să lase ceea ce zic ceilalți să le definească. Pur și simplu. Să nu-i asculte, să aibă căștile în urechi.”
Naționala de fotbal feminin a început ieri parcursul în Liga Națiunilor, o competiție nouă care debutează în această toamnă, și care propune un sistem nou de calificare la Campionatul European - un obiectiv pentru orice jucătoare, având în vedere că nicio echipă din Europa de Est nu s-a calificat până acum la un turneu final.
Jucătoarele României au pierdut aseară cu Croația (1-2), în deplasare, iar marți (26 septembrie) joacă acasă, pe Stadionul CNS „Arcul de Triumf” (19:00), contra Finlandei. Biletele sunt 10 lei și susținerea noastră e importantă, așa că poate ne vedem cât mai mulți acolo.
E importantă pentru că fotbalistele au avut de depășit poate prea multe piedici ca să ajungă aici. Pentru că fiecare mic progres al lor a fost clădit pe cont propriu, în ciuda condițiilor de antrenament, a numărului mic de echipe, a lipsei de specialiști, a cuvintelor pe care le-au auzit din tribune, a salariilor modeste care le-au obligat să-și caute și alte joburi, a terenurilor denivelate sau sintetice pe care au încercat să nu se accidenteze. Și pentru că lupta lor continuă - pentru o primă calificare la un turneu final, pentru condiții mai bune, pentru o carieră din care să se poată întreține, pentru respectul celor din jur.
Într-o țară aflată pe penultimul loc din Europa în ceea ce privește raportul egalității de gen, lupta lor e importantă și dincolo de teren.
E motivul pentru care Ștefania Vătafu, mijlocașă de 30 de ani cu peste 100 de meciuri pentru Națională și cinci titluri de campioană în Belgia, a încercat să-și depășească emoțiile când a urcat pe scena din sala de conferințe Nicolae Dobrin din cadrul Federației Române de Fotbal, pentru lansarea unei campanii care își propune să schimbe prejudecățile din jurul prezenței femeilor în fotbal, dar și în alte domenii.
„Am emoții, sincer. Nu sunt obișnuită să fiu în fața dumneavoastră pe o scenă de genul, ci pe scenă în teren. Și cred că m-aș descurca mai bine.”
Ca multe dintre jucătoarele de fotbal feminin, nu e obișnuită cu prezența în media, la evenimente, pe scene. Pentru că, deseori, la meciurile fetelor nu sunt mulți jurnaliști. Pentru că nu sunt cunoscute, popularizate, intervievate la fel de des ca fotbaliștii. Nu au parte de traininguri media și nu sunt obișnuite cu reflectoarele.
Așa că nu i-a fost ușor să-și spună luni povestea la microfon, în fața presei și invitaților. Dar știe că e important s-o facă, pentru că fotbalul feminin are nevoie de vizibilitate. Are nevoie de povești, de modele, de expunere.
Are nevoie de ele.
„Trebuie să ieșim în față, indiferent de emoții, de trac, de absolut orice.”
Asta își propune campania „Modele de Femeie 2023”, lansată săptămâna aceasta de către FRF: să spună poveștile jucătoarelor Naționalei și a luptei lor cu barierele, prejudecățile, resursele limitate și stereotipurile din media, sperând ca exemplul lor să inspire și alte femei să-și facă vocea auzită și să-și urmeze pasiunile.
„Relația dintre normele sociale, culturale și fenomenul sportiv este una importantă și trebuie să fie recunoscută. Genul influențează sporturile, dar și sportul influențează normele de gen”, a spus la evenimentul de lansare Oana Băluță, conferențiar universitar doctor la Universitatea din București și cercetătoare specializată în gen și politică.
Pe lângă penultimul loc ocupat în Indexul Egalității de Gen în 2022, în 2021 am avut cea mai scăzută rată de participare a femeilor pe piața muncii din ultimii 30 de ani. „E contraintuitiv, dacă ne gândim că percepția noastră este că societatea progresează”, a concluzionat cercetătoarea.
Am scris de multe ori despre legătura dintre stereotipurile de gen din societate și prezența femeilor în sport și mă bucur să văd tema abordată mai elaborat într-un context sportiv și la noi. Mai ales în fotbal, pentru că la nivel global, fotbalul feminin e sportul cu cea mai rapidă dezvoltare, dar și cel mai încărcat de astfel de stereotipuri.
În România, mai sunt multe decalaje de recuperat, dar federația și-a setat obiective ambițioase: ca fotbalul feminin să devină sportul numărul 1 la nivel de sporturi feminine de echipă, ca în 5-7 ani meciurile Naționalei feminine să se joace pe Arena Națională și ca România să poată găzdui o finală Women's Champions League.
INTERVIU: „Sper să fie un moment de inspirație”
Am vorbit cu Ștefania despre campanie, prejudecăți, drumul ei spre cele cinci titluri naționale câștigate în Belgia și de ce crede că are nevoie fotbalul feminin din România pentru a face pasul următor.
De ce crezi că e importantă o astfel de campanie?
Pentru vizibilitate. Și, în acelasi timp, să schimbăm puțin niște mentalități. Pentru că, din păcate, încă mai există. Nu ca atunci când m-am apucat eu de fotbal, însă mai există și sperăm din ce în ce mai mult să le schimbăm; sau, dacă nu reușim să schimbăm, măcar să-i facem să înțeleagă anumite lucruri, sau să vadă și din alte perspective.
Sper să fie un moment de inspirație. În principal pentru fetițele care vor să se apuce de fotbal, să vadă asta ca pe o normalitate.
Cum era când ai început tu să joci?
Oh wow, a fost rău. În sensul în care îmi zicea și mama ce auzea în tribună când venea la meciuri să mă susțină. Prima oară era întrebarea: „Băi, aia e fată?”, „Nu e fată”, „Ba e fată”. Și după: „Dar ce caută la fotbal, treci unde ți-e locul, că fotbalul e pentru băieți”. Că e un sport foarte dur, lucruri de genul.
Dar am avut foarte mare noroc cu părinții mei, pentru că m-au susținut necondiționat. Și financiar foarte mult, în condițiile în care trebuia să plătească absolut orice: echipament, ghete, drumuri la meciuri, cantonamente. Absolut tot, ei au susținut. În condițiile în care tatăl meu era plecat în Italia pentru asta, să susțină familia.
Pentru tine cum a fost să auzi lucrurile alea?
Chiar la început, aveam nouă ani când m-am apucat de fotbal, nu înțelegeam exact. „A, ok. Fotbalul e de băieți. Ba nu e de băieți”, ziceam în mintea mea, „uite, că și eu pot să joc”. Dar mai târziu am început să înțeleg că...da, dar ei mă jignesc, ceva nu e în regulă. Mă simțeam atacată. Dar am avut o singură opțiune: să nu renunț. Pentru că îmi placea foarte mult ceea ce făceam.
Atunci când auzeam anumite comentarii răutăcioase, într-adevăr, mă durea. Sau mă gândeam că poate nu e locul meu aici. Sau poate au dreptate oamenii ăștia. Dar după, când intram în teren și făceam un antrenament sau intram la meciuri, mă simțeam fericită. Cumva anula toate gândurile astea.
Unde îți doreai să ajungi, la ce visai atunci?
Voiam foarte mult să merg într-o echipă de fotbal feminin. Am jucat cinci ani cu băieții și deja la vârsta de 13-14 ani începeam să simt diferența fizică, pe care nu poți să o compari. Dar nu știam foarte multe echipe de fotbal feminin, și am avut anumite momente în care m-am gândit poate trebuie să merg să fac altceva.
Că nu vedeai un viitor?
Da, nu vedeam un viitor, tocmai pentru că nu știam că există. Nu știam că există un drum și înspre fotbalul feminin. Dar am avut noroc cu Teodora Albon (n.r: fost arbitru internațional). A avut un meci de arbitrat în Vâlcea și nu știu cum a văzut sau cum a aflat de mine, a vorbit cu domnul Mirel Albon (n.r: fost selecționer al Naționalei și antrenor la Olimpia Cluj) și am mers la Cluj în probe. După primul antrenament, l-a întrebat domnul Albon pe tata: „Are pașaport?”. Și am zis: „Gata. Aici rămân”.
După, am vrut neapărat să termin școala. Am terminat 12 clase, m-am înscris la facultate și am vrut să fac pasul spre afară. Ăsta a fost următorul vis. Am jucat în Spania, pentru Tenerife, și din 2018 sunt în Belgia, la Anderlecht.
Acolo spuneai că e diferit, ca infrastructură.
Da, ca infrastructură nu se compară. De tot ce beneficiază băieții - condiții, sală, terenuri - avem parte și noi. Avem în staff 10 sau 11 oameni, fiecare cu ramura lui: antrenor principal, secundar, de portari, preparator fizic, psiholog, kinetoterapeut, absolut tot. Singura diferență e că nu jucăm pe același stadion, în condițiile în care Lotto Park (stadionul echipei masculine) e enorm și nu cred că am reuși să strângem atât de mulți suporteri.
Cum vezi nivelul fotbalului feminin din România?
Cred că avem nevoie încă de răbdare, de timp și să fim pe aceeași lungime de undă, să mergem în aceeași direcție. Încă există diferențe și putem să vedem atunci când jucăm împotriva Elveției sau Italiei, pentru că rezultatele alea sunt. Alea sunt diferențele.
În 2016, când am făcut 0-0 cu Portugalia și 1-1 la noi acasă (n.r: barajul de calificare la Campionatul European), am fost la același nivel. Acum, Portugalia e peste, pentru că ei deja au început această infrastructură, această dorință de a mediatiza fotbalul feminin mai devreme față de când o facem noi, acum. Și cred că e nevoie de răbdarea asta.
„Știu că mai este foarte mult de muncă, însă dacă dau timpul înapoi, s-au facut niste pași uriași.”
Ești optimistă, te vezi la următorul turneu final, sau crezi că e încă greu?
Sunt optimistă, dar încă e greu. Vreau să fiu pozitivă și chiar cred că avem șansa noastră, însă în același timp sunt și realistă. Și cred că avem nevoie și de puțin noroc, sper ca și generațiile din urmă să vina cu un aport mai mare.
M-am uitat la Campionatul Mondial, ce atmosferă a fost acolo și cum s-au simțit jucătoarele. Aș da orice să fiu și eu acolo.
Ce crezi că pot învăța din drumul vostru femei din alte domenii, pe care vreți să le inspirați prin această campanie?
Atunci când vor să facă ceva, indiferent că vorbim de fotbal, de sport, de orice domeniu, să știe că se poate. Și că nu trebuie să lase ceea ce zic ceilalți din jurul lor să le definească. Pur și simplu. Să nu-i asculte, să aibă căștile în urechi, încredere, ambiție, multă muncă, pentru ca e nevoie, și perseverență.
Nu e ușor să ai încredere, de asta cred că și mental trebuie să fii puternic. Și acum, în era tehnologiei, există atâtea soluții, există atâtea cărți sau atâția oameni de specialitate, dacă chiar simți să găsești o resursă. Ideea e să-ți amintești de fiecare dată de ce vrei să faci.
Time-out cu recomandări
🎾 De ce e important cazul Simonei pentru noi toți? Fiindcă, timp de zece ani, ea a fost principalul nostru liant, ca români, și cel mai cunoscut identificator al României în mințile celor de altă nație, scrie Mihnea Măruță.
🎾 Un rezumat foarte bun al verdictului de 136 de pagini oferit de tribunalul Sport Resolutions în cazul de dopaj în care e implicată Simona a făcut Mircea Meșter.
🏃 Record mondial la atletism stabilit în România: La Brașov Running Festival, atleta kenyană Agnes Ngetich a stabilit cea mai bună performanță din istorie, în proba feminină de 10K (29:24).
🧘♀️ Warmup Club e o comunitate online de wellness pentru femei creată de Diana Pirciu. Prin antrenamente săptămânale, clase de yoga, planuri de nutriție, cursuri de dezvoltare personală și oportunități de networking, vrea să susțină femeile care-și doresc un stil de viață mai activ.
🏀 Cum a ajuns Germania campioană mondială la baschet și poveștile a doi români care au contribuit la dezvoltarea baschetului nemțesc.