O seară de Champions League pe Anfield
Robert Glință: „Poate povestea mea o să ajute pe cineva, pentru că toți suferim în tăcere. Toate lucrurile prin care am trecut eu, cine le știa?”
🏟️ Pentru că în seara asta se joacă 18 meciuri de Liga Campionilor la aceeași oră, primiți o ediție specială a newsletterului Povești din Sport, despre cum a fost săptămâna trecută la Liverpool-Lille.
🎾Dar și pentru că de sâmbătă sunt la Cluj, la a cincea ediție a celui mai mare turneu de tenis din România, Transylvania Open. E una specială, cu șase jucătoare din România pe tabloul principal și alte patru în calificări. Printre ele e și Simona Halep, care va juca din nou în fața fanilor români după o lungă pauză. Revin cu vești de acolo.
💎Întâi, câteva cuvinte despre o poveste specială pe care am publicat-o recent, un text important pentru noi, jurnaliștii, pentru privitorii de sport, pentru cei implicați în fenomen; pentru oricine s-a bucurat de succesul unui sportiv sau a fost dezamăgit de lipsa lui. Și pentru toți cei care avem nevoie să fim mai blânzi și mai înțelegători în primul rând cu noi.
Nu știi niciodată prin ce trec cei de lângă tine
În ultimii ani, când i-am întrebat pe cei din comunitatea înotului despre perioada bună prin care trece acest sport, toți mi-au spus că ea a început încă dinainte de David Popovici. A început cu Robert Glință. El l-a readus în atenția publică, a regăsit drumul spre podium și a făcut înotul românesc să conteze din nou pe plan international, după o perioadă lungă fără rezultate. Și a mai făcut ceva, poate mai important. A fost un model pentru multe generații de copii și a oferit speranță antrenorilor, într-o perioadă în care aveau nevoie să creadă că se poate.
„Eu încă sunt antrenor datorită lui Robert”, mi-a spus un antrenor de 35 ani. „Am fost la cumpăna de a renunța. Și în momentul în care eu l-am văzut pe Robert, am văzut că se poate. Trebuie să avem o speranță.”
Neașteptat pentru mulți, Robert s-a retras în ianuarie 2023, la 25 de ani. A spus că se simte epuizat și că e momentul să aibă grijă de sănătatea sa fizică și mintală, și mulți am vrut să aflăm ce e în spatele unei decizii care din afară părea surprinzătoare. Doar că în spate sunt de obicei lucruri despre care nu e ușor să vorbești.
„Nu e o conversație ușor de avut”, mi-a spus toamna asta, când mi-a povestit despre cât de greu i-a fost să-și găsească locul în această lume competitivă a sportului de performanță, fiind o fire introvertită și sensibilă care ar fi avut nevoie de oameni care să îl înțeleagă cu adevărat. „Dar e o industrie, oamenilor le pasă de tine când ești bun și ești sus și le aduci rezultate.”
„Eu am o minte pe overthinking foarte tare, nu se oprește. Și nici n-ai cum să o oprești, dacă încerci să o oprești, suferi mai tare. Chiar asta îmi spuneam acum, în mașină, pe drum: «I need to learn how to surf, how to ride the wave», știi? Nu e vorba de a controla, nu putem să controlăm valul și ce se întâmplă. I need to learn how to surf, how to navigate this.”
L-am intervievat de multe ori de-a lungul carierei și n-am știut ce era în spatele privirii serioase și a cuvintelor poate prea atent alese. Acum, însă, am simțit și din felul în care vorbea, mult mai relaxat și mai direct, că nu mai încearcă să ascundă ceva. Pentru că și-a dat seama că povestea lui poate face bine altora.
N-ar mai alege calea performanței, dar a redescoperit bucuria de a face mișcare fără presiunea de a câștiga, doar pentru el. Pentru că îi place mai mult de Robert care face sport și de calitatea gândurilor lui: sunt mai calde, mai plăcute, mai pline de încredere.
Le navighează mai ușor. Ceea ce ne doresc tuturor.
Iar sportului nostru îi doresc să găsească modalități să fie un spațiu mai primitor pentru toți sportivii.
„Sunt împăcat, nu pot să zic că regret ce-am făcut, dar nu aș mai lua-o de la capăt. M-am întrebat asta, când stau eu cu mine, și n-aș mai putea vreodată să mai trec prin așa ceva, pentru că a fost cumplit de greu și puteam să mă pierd de multe ori.”
✍️Povestea lui Robert face parte din seria Neînvinșii, susținută de BRD.
M-am bucurat să văd că au citit-o și distribuit-o atât de mulți, mai ales antrenori, psihologi sportivi, părinți și sportivi. Sper să fi ajuns și la el aceste efecte ale curajului său. E o onoare că a avut încredere în mine și îi mulțumesc, pentru că aveam și eu nevoie să-mi amintesc că meseria asta contează, că poate aduce la viață, cu răbdare și încredere construită în timp, astfel de povești care construiesc punți.
O seară europeană pe Anfield
Când scriam în ultima ediție din 2024 că abia aștept să văd cum continuă în acest sezon magic povestea echipei pe care o iubesc din generală, nu bănuiam că în ianuarie o să fiu parte din ea pentru o seară.
Am aflat cu patru zile înainte că o prietenă are un bilet în plus la meciul cu Lille din Champions League și inițial am zis nu, pentru că avionul era cam scump. Dar e Liverpool, mi-a tot sunat în cap o voce, care s-a luptat câteva zile cu toate celelalte care i se opuneau: ai de scris, ai interviuri, e ianuarie, plouă.
Dar e Liverpool, a insistat. E un meci la Liverpool.
Am ascultat-o, așa că marți seara eram pe un scaun roșu din peluza Anfield Road Stand, mulțumindu-mi că mi-am dat voie să-mi îndeplinesc un vis, chiar dacă poate nu e cel mai pragmatic, și să mă bucur de ce trăiesc fără să mă gândesc la cum o să fie când o să se termine. Să ride the wave, cum spune Robert.
Și m-am bucurat, din toată inima, de fiecare moment petrecut în orașul ăla frumos, muzical și sportiv, cu clădirile lui cărămizii, oamenii prietenoși și cu mult, mult roșu peste tot. De cele șapte ore petrecute la stadion în ziua meciului, unde am ajuns cu patru ore mai devreme să vedem ce înseamnă matchday pentru echipa de pe locul 1 dintr-un oraș unde fotbalul e religie, turism și comunitate. De melodiile dedicate fiecărui jucător cântate la chitară de un tânăr muzician pe holul arenei, de minutele în care am așteptat în liniște autocarul echipei alături de zeci de oameni la fel de emoționați, de zâmbetele tuturor necunoscuților în care m-am regăsit.
De cum a plutit suspendată în timp mingea trimisă de Salah spre poarta din fața peluzei noastre și de cum a sărbătorit, cu brațele larg deschise, al 50-lea său gol european. De pașii făcuți solemn în vestiar, ca într-un templu, a doua zi după meci, minunându-mă că pe acolo au trecut niște fotbaliști cu o zi înainte. Și de drumul în tăcere prin tunel spre teren, bifând ritualul atingerii plăcuței cu This is Anfield, pe care Klopp l-a condiționat de câștigarea unui trofeu pentru club. Eu n-am câștigat niciunul, dar Klopp nu mai era acolo să mă amendeze.
Amintirea lui e însă peste tot: în muralele pictate de artiști locali pe pereții caselor, în tablourile, cărțile**, șosetele și brelocurile cu chipul lui din magazinul oficial, în camera dedicată din muzeu cu citate, imagini din meciuri și obiecte precum ochelarii pe care i-a stricat la finala Ligii câștigată în 2019. El nu mai e, dar zâmbetul lui contagios e acolo, lângă cuvintele „Jürgen reminded us of who we’ve always been”, foarte aproape de statuia lui Bill Shankly, care are un mesaj asemănător: „He made the people happy”.
Sunt cei doi antrenori care au schimbat istoria echipei și orașului, care au adus trofee, dar mai ales fericire și speranță, și nu doar localnicilor, ci și scouserilor adoptați de peste tot din lume, pentru că toți avem nevoie să fim mai puțin doubters și mai mult believers.
Timeout
** Una din aceste cărți-omagiu care celebrează moștenirea lui Klopp tocmai a apărut și în română, la Pilot Books.
⚽️Partenera de fericire Andreea Cio a scris și ea frumos despre meci.
🏟️ În timp ce noi eram pe Anfield, Alexandra Nistoroiu trăia o remontada pe Metropolitano, la Atletico Madrid-Leverkusen.
🎾 Madison Keys a câștigat primul ei turneu de Grand Slam, la 29 de ani. A reușit când a renunțat să mai simtă că are nevoie să-l câștige, a spus după: „Am muncit mult ca să nu mai simt că am nevoie de asta. Chiar mi-am dorit, dar nu mai era lucrul care avea să mă definească. Renunțarea la această povară mi-a dat în cele din urmă capacitatea de a juca de fapt pentru ea."
⛸️Să se antreneze pe gheață înainte de Campionatul European de Patinaj a fost o provocare pentru Ana Sofia Beschea, din cauza închiderii patinoarului din Berceni s-a închis la finalul lunii decembrie. Jurnalista Florentina Țone mi-a povestit anul trecut cât de mult a pierdut România prin lipsa unui patinoar olimpic în București.
⚽️ „Asta e o lecție care trebuie învățată de la grădiniță, și anume că noi confundăm ceea ce suntem cu ceea ce facem." O pledoarie pentru terapie de la fostul fotbalist Alexandru Bourceanu, parte dintr-o serie de interviuri GOLAZO care arată fotbaliștii români altfel decât suntem obișnuiți să-i vedem: cu vulnerabilități, obstacole, eșecuri, frici.
Povești din Sport e un newsletter bilunar despre performanță, curaj și încăpățânare. Dacă ți-a plăcut ce-ai citit, m-aș bucura să-l dai mai departe. Dacă l-ai primit de la un prieten, te poți abona aici.
Dacă vrei să susții scrierea și documentarea lui, poți face o donație mai jos. Ar fi un ajutor important, pentru care îți mulțumesc.
Hai că nu plânsesem pe ziua de azi 🙌 learning how to surf cu muci
Mulțumim!