Nu e niciodată prea târziu
Simona Halep din nou pe teren. Ce ne învață sportul despre muncă și viață. Lecții de la una dintre cele mai fascinante femei pe care le-am cunoscut.
Bună dimineața!
Începutul ăsta de primăvară gri a devenit brusc mai senin de marți seară, de când știm că Simona Halep poate reveni pe teren. Știți deja că Tribunalul de Arbitraj pentru Sport (TAS), unde făcuse apel în urma suspendării de 4 ani primită din partea ITIA, i-a acceptat apelul și i-a redus suspendarea de la 4 ani la 9 luni, care au expirat încă din iulie 2023.
Tribunalul elvețian i-a acceptat argumentația și a decis că nu a încălcat regulile antidoping cu intenție, ci că substanța interzisă găsită în corpul ei a fost cauzată de un supliment contaminat în mod accidental. Mai mult, judecătorii au respins acuzația de dopaj sanguin, ștergând-o din dosar.
Nu știu câți sperau la acest scenariu, dar cred că mulți l-am îmbrățișat cu entuziasm, ușurare și speranță, pentru tot ce reprezintă el: o confirmare pentru cei care au crezut în ea, o recuperare a încrederii în încheieri fericite, și minunata lecție – pe care Simona o oferă din nou și din nou, fie că duce meciuri pe teren sau în afara lui – că e important să lupți pentru ce crezi și cine ești, până la ultimul punct.
Pentru că cel mai remarcabil lucru din povestea asta complicată e felul în care n-a încetat să-și spună adevărul și să creadă că îi va fi recunoscută lipsa intenției, refuzând o acceptare a vinovăției, chiar dacă ar fi putut s-o aducă mai repede pe teren. Insistența aceasta e cu adevărat o inspirație, poate mai relevantă decât orice trofeu câștigat.
Cum scrie 30-0: „Când o să uităm, peste ani, detaliile mingilor de break salvate, a reverelor excepționale în lung de linie, a turneelor câștigate, când o să devină încețoșat în amintiri până și zâmbetul ei, vom avea acest reper de care să ne legăm și pe care să ne sprijinim. Și nu vom uita. De anii în care Simona a decis că onoarea e mai importantă decât orice altceva.”
Revine la turneul WTA 1000 de la Miami, care începe pe 19 martie, și are astfel posibilitatea să-și scrie singură finalul carierei, pe teren, cum merită cineva care a muncit pentru tot ce-a obținut. Cum va arăta finalul acesta aproape că nici nu mai contează, atât timp cât el există. Dar un om care a reușit să se antreneze în tot acest timp, neștiind pentru ce o face și dacă are vreun sens, mai are cu siguranță lucruri de zis, cât și armele (mai ales psihice) cu care să o facă. Iar cel mai important e chiar asta, că fanii ei au din nou motive să spere și să viseze. Cum are și ea:
„N-am stat niciodată atât de mult departe de teren, de competiție, de meciuri oficiale. Și pot să spun că mi-e teamă de cum va fi. Dar e o teamă cumva asumată și doresc să fac acest lucru. Adică niciodată, în nici o clipă nu m-am gândit să mă retrag în situația de față. Vreau să revin atât cât pot. Nu vreau să-mi pun obiectiv. Dar bineînțeles că atunci când o să intru pe teren, scopul meu o să fie să fiu din nou în top. Am voie să cred și să am speranță”. (Antena 3)
CONCURS: Ce ne învață sportul despre muncă și viață
Sally Jenkins a fost la 10 ediții ale Jocurilor Olimpice, a scris 12 cărți, e finalistă Pulitzer și câștigătoare a numeroase premii de jurnalism. Anul trecut, a scris o poveste minunată despre două simboluri ale tenisului, Chris Evert și Martina Navratilova, și prietenia, rivalitatea și solidaritatea lor în fața cancerului
În cea mai recentă carte, Decizia corectă, tradusă de Pilot Books, jurnalista americană scrie despre ce putem învăța de la sportivi și antrenori de excepție despre cum să luăm decizii mai bune sub presiune, cum să îmblânzim incertitudinea prin pregătire și disciplină, cum să ne raportăm la eșec, cum să conducem echipe; cum să construim identități de campioni, chiar și când nu câștigăm mereu.
E o lectură plină de lecții de leadership, autodisciplină și ritualuri, despre principiile care stau la baza succesului, cu multe exemple din vestiarele marilor echipe, paralele cu alte culturi organizaționale și instrumente de preluat în viața de zi cu zi.
Câteva exemple:
🥎 Cultura este mai importantă decât schemele de joc. Nu expertiza tehnică definește marile echipe, ci felul în care antrenorii reușesc să lege grupul împreună, având un principiu unificator. „Munca unui antrenor reprezintă cam 25-30% strategie. Tot ce rămâne este comunicare și ce simt jucătorii tăi când vin la muncă în fiecare zi", spune Steve Kerr, care a câștigat patru titluri NBA cu Golden State Warriors construind o cultură a bucuriei.
🥎 Sportivii au la fel de multe defecte ca oricine. Dar știu că valoarea remedierii slăbiciunilor este mai mare decât jocul bazat doar pe punctele forte. În prima zi după încheierea unui sezon, jucătorul de fotbal american Peyton Manning se întâlnea cu antrenorul pentru a urmări o înregistrare – nu o trecere în revistă a momentelor sale de glorie, ci a tuturor intercepţiilor pe care le ratase. Își studia toate momentele proaste, fiecare pasă care ajunsese în mâinile adversarilor, și o califica fie ca „posibil de evitat", fie „de neevitat". Ca să știe ce are de antrenat.
🥎 Nu obții disciplina unei echipe impunând prea multe reguli. Când reglementezi excesiv cu reguli neimportante, le ştirbeşti pe cele importante, credea antrenoarea de baschet universitar Pat Summitt, care avea o singură regulă de netrecut: dacă elevele lipseau de la oră nemotivat, la următorul meci stăteau pe bancă. Nu a șovăit niciodată în această privinţă. Își dorea „jucătoare care se selectau singure", care nu erau infantile, a căror rigoare personală era pe măsura rigorii ei.
Summitt prefera disciplina adoptată de echipă. Se baza pe câteva jucătoare principale care „să preia conducerea" şi să mențină responsabilitatea între coechipiere, astfel încât problemele să nu ajungă la ea. „Treaba voastră este treaba voastră - în afara cazului în care ajunge la urechile mele. Atunci devine treaba mea."
🥎 Ca să fii lider, trebuie întâi să arăți că poți să fii coechipier. Construind o echipă de baschet de succes la Harvard, un colegiu care nu punea preț pe victoriile sportive înaintea numirii sale ca antrenor, Tommy Amaker a arătat că performențele academice și cele sportive nu sunt incompatibile, că sportul nu trebuie izolat de alte materii și că baschetul încorpora un sistem mai larg de învățare, care le oferea studenților-jucători instrumente utile în echipele din care vor face parte în viitor, indiferent de meseriile alese.
🥎 Nu trebuie să câștigi tot ca să-ți iubești munca. „Dacă ești acolo pentru că asta îți dorești, pentru că în asta crezi, dacă ești acolo pentru motivul potrivit, vei răspunde la situații în mod corect."
🥎 Succesul reprezintă disponibilitatea de a executa aruncarea, spune Steve Kerr, care vrea ca jucătorii lui să aibă un „buton de ștergere", ca să uite eșecul odată ce a fost procesat și să o poată lua de la capăt. „Nimeni nu poate să câștige fiecare meci, nu reușește fiecare lovitură și nu ia de fiecare dată decizia potrivită. Există însă o mare virtute în a încerca, în a te expune în acel moment și a nu te teme de consecințele unei ratări sau înfrângeri."
🎁 Puteți câștiga unul din cele două exemplare cadou oferite de Pilot Books dacă îmi trimiteți un reply la acest mail, până pe 12 martie, cu exemplul unui lider din sport care vă inspiră și de ce.
Un gând pentru Elena Pagu
Pentru că vorbim mult despre femei remarcabile în perioada asta, aș vrea să ne amintim un moment de una dintre cele mai fascinante pe care le-am cunoscut, Elena Pagu, care a murit weekendul trecut. În iulie ar fi împlinit 98 de ani.
Așa zâmbea de fiecare dată când era pe o pistă de atletism. A început să alerge după ce s-a pensionat, pentru că lipsa unui scop, mai ales după o viață activă și deloc ușoară, o făcea să alunece în depresie. De atunci, a câștigat medalii mondiale la concursuri de marș pentru veterani, a bătut recorduri, a apărut la televizor și în ziare, în reclame și pe scene, vorbind despre cum o menține sportul sănătoasă- fizic, dar mai ales psihic; ca să-i îndemne și pe alții să-i urmeze exemplul. Ca să le arate că bătrânețea se poate trăi și altfel.
Una din lecțiile pe care își dorea ca oamenii să le țină din minte din povestea ei era că nu e niciodată prea târziu să începi ceva. Mai erau și altele:
↳ E important să nu fii leneș. Asta e totul, de fapt, că restul se învață.
↳ Așa e iubirea, te face fericit, dar și nefericit și trebuie să le iei împreună.
↳ Mintea trebuie pusă la lucru, îți trebuie o preocupare.
↳ (și celebra) Inima nu face riduri.
În săptămânile pe care le-am petrecut cu ea, n-am simțit că documentez un articol, ci că am șansa să învăț de la un om care alege să se uite la viață (și să o trăiască) cu entuziasm, curiozitate și iubire, dar fără să-și ignore momentele de tristețe, singurătate, oboseală, bătrânețe. Părea normal să le simtă pe toate, așa cum părea normal să trăiască absolut orice experiență, indiferent de vârstă; ca atunci când mi-a povestit cum a căzut la 65 de ani dintr-un cireș, și am întrebat-o, naiv, ce făcea acolo:
„Toată lumea întreabă asta, nu sunteți normali. De ce se urcă oricine în cireș? Să mănânci cireșe.”🤍
Povești din Sport e un newsletter bilunar despre performanță, curaj și încăpățânare. Dacă ți-a plăcut ce-ai citit, m-aș bucura să-l dai mai departe. Dacă l-ai primit de la un prieten, te poți abona aici.
Dacă vrei să susții scrierea și documentarea lui, poți face o donație mai jos. Ar fi un ajutor important, pentru care îți mulțumesc.
Superb, Andreea! Mulțumesc pentru o lectură atât de faină la început de weekend:) You made my morning! Te îmbrățișez!