Momente de bucurie care vin de nicăieri
Cu ce rămânem după participarea României la EURO și cum privim Jocurile Olimpice care încep în trei săptămâni?
Bună dimineața!
Înainte de poveștile de azi, vreau să vă mulțumesc că găsiți timp să citiți acest newsletter, că îmi scrieți, că îl susțineți. A trecut aproape un an de când am introdus posibilitatea susținerii financiare și fiecare cafea cumpărată virtual a fost o sursă importantă de predictibilitate, motivație și încredere; toate sunt valabile în continuare, mai ales vara aceasta, în care debutez la Jocurile Olimpice. Așa că mulțumesc!
Vedere din Piața Universității
Mi-au plăcut multe lucruri la acest Campionat European, începând cu emoțiile pe care le-am avut din nou la un meci al României, curajul și atitudinea echipei din teren și aerul de normalitate care i-a înconjurat în afara lui: tonul echilibrat din declarații, fie că veneau după victorii sau înfrângeri, relația caldă cu jurnaliștii de acolo și dialogul deschis de la conferințele de presă, legătura emoțională redescoperită cu suporterii, atenția la detalii a echipei de comunicare (puncte extra pentru mesajele de încurajare pentru elevii care dau BAC-ul, interviurile cu jucătorii, abundența de materiale video, aerul jucăuș din unele postări, nu mai zic de mesajul și curățenia lăsate în vestiar, care au devenit virale).
Mi-a plăcut și aerul de normalitate de acasă; cum ne-am bucurat, cum s-a scris despre turneu (cu mici excepții) și cum a schimbat acest parcurs bun perspectiva asupra jucătorilor, aceiași care erau atât de criticați cu câteva zile înainte să plece în Germania și au fost apoi învăluiți cu iubire, apreciere și răbdare. Ca și cum a fost nevoie doar de o victorie, de un moment bun ca să-i vedem cu adevărat, să le ascultăm poveștile de viață, să descoperim oamenii din spatele tricourilor de fotbaliști, să le apreciem efortul și felul în care încearcă.
Dar cel mai mult mi-a plăcut seara petrecută cu tata în Piața Universității după calificarea în optimi. A fost o bucurie nesperată, pentru că nu prea înțelegeam ieșitul la Universitate, dincolo de proteste. Asociam mulțumile de oameni de acolo doar cu nemulțumirea, cu revolta, cu frustrarea, și a fost vindecător să văd piața inundată de sute de oameni veniți acolo pentru că sunt fericiți și vor să fie fericiți împreună; să-i aud cântând „Suntem mândri de voi” și strigând pe rând numele unor băieți de 20-30 de ani, unii crescuți în alte țări, care i-au făcut să creadă din nou în ceva ce reprezintă România, să poarte un tricou galben într-o zi de muncă, să spere. Nu-mi imaginam cum se simte o astfel de seară de vară și mi-a plăcut cum m-a luat prin surprindere.
Vedere din Köln
Am rugat-o pe Nicoleta Coșoreanu, care a făcut parte din echipa de comunicare a echipei naționale, să-mi povestească cu ce rămâne din săptămânile petrecute în Germania:
Iubesc fotbalul pentru acele momente de bucurie care vin de nicăieri și parcă nu-ți încap în corp; poate ai sări trei rânduri de scaune dacă te-ar ține genunchii, ai țipa minute bune dacă ar încăpea atâta aer în plămâni și n-ar ustura gâtul, sau ai aplauda fără oprire dacă nu ți s-ar umfla pielea de pe palme.
E bucuria pe care am simțit-o pe stadion la golul lui Stanciu cu Ucraina.
Chiar și după ce jucătorii au încheiat sărbătoarea, chiar și după ce meciul s-a reluat, mi-am pus mâinile în cap – la fel ca alții din jurul meu – și am continuat să mă minunez de ce trăiesc.
A fost bucuria purtată apoi de naționala noastră și de suporteri tot restul turneului. S-a revărsat în saluturile pe care le adresam altor români pe care-i întâlneam pe stradă, chiar dacă erau necunoscuți. În fiecare încurajare pe care am primit-o de la locuitorii din Würzburg, de la femeia din fața magazinului Rewe, care mi-a zis că susține naționala pentru că m-a văzut purtând echipamentul României, până la domnul de vârstă mijlocie din sala de muzeu care arăta distrugerile din oraș în urma celui de-Al Doilea Război Mondial. În dansurile galeriei noastre din tribune, în timp ce pe stadionul din Frankfurt era o furtună parcă scoasă din textele biblice. În petrecerea din fața hotelului, după calificarea în optimi, cu boxa purtată de Mogoș deasupra capului. În claxoanele mașinilor din București și celelalte orașe ale țării, unde calificarea a fost sărbătorită pe străzi. Dar și în momentele de liniște, când turneul se terminase pentru noi, tribunele se goleau, iar Stanciu și-a luat cele două fetițe să le plimbe pe gazon.
Și sper ca bucuria asta să ne rămână tuturor după EURO 2024.
#RoadtoParis:
Să concurezi în familie
Ionela și Marius Cozmiuc au crezut că vin la Comitetul Olimpic și Sportiv Român joi dimineața pentru o fotografie. Acolo au aflat însă că vor fi purtătorii drapelului României la ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice, care va avea loc pe 26 iulie la Paris. Tocmai se încheiase ședința Comitetului Executiv în care numirea lor fusese aprobată în unanimitate.
După ce-au primit vestea, canotorii – soț și soție – au fost prezentați oficial jurnaliștilor. Emoționați, amândoi au spus că sunt surprinși, dar onorați că vor purta tricolorul la ceremonia care va avea loc pe Sena, unde vor fi prima familie portdrapel din sportul mondial. „Este o mare onoare să aflu aceste vești, nu știam nimic. Suntem într-adevăr o familie fericită şi împlinită. Eu sunt la a treia ediţie de Jocuri Olimpice, Marius la a patra ediţie, ce poate fi mai frumos decât să concurezi în familie şi să duci România cât mai sus?”, a spus Ionela.
Pentru soțul ei, care vine după o problemă de sănătate și o operație pe creier la finalul anului trecut, emoțiile au fost și mai mari: „Dacă anul trecut în noiembrie eram în afara sportului, mă bucur că azi sunt aici să fiu portdrapelul României și o voi face cu mare mândrie. Mi-am dorit să fiu portdrapel, mă bucur că am reușit, nu m-aș fi gândit că voi mai reuși asta vreodată, mai ales prin accidentarea prin care am trecut, dar mă bucur că sunt aici.”
Ceremonia de deschidere, prima care nu va avea loc pe un stadion, va implica o flotilă de ambarcațiuni care vor transporta sportivii de-a lungul Senei, prin inima Parisului, în fața a peste 300.000 de spectatori.
Pentru Ionela (29 ani), triplă campioană mondială și europeană, va fi a treia ediție, după cele din 2016 și 2020, unde a concurat în barca de dublu vâsle categorie ușoară, alături de Gianina Beleagă. Tot alături de ea speră să câștige singura medalie care le lipsește, cea olimpică. Marius (31 ani), campion mondial și dublu campion european, va concura pentru a patra oară la Paris. În urmă cu trei ani, la Tokyo, a câștigat argintul în proba de dublu rame alături de Ciprian Tudosă, iar acum va concura în barca de 8+1.
Sportul românesc, dincolo de medalii
Sunt 107 sportivi calificați la Paris, de la care conducătorii sportului așteaptă 6-8 medalii. Mai multe decât la ultimele două ediții, unde România a câștigat câte patru, din care două de aur.
Cu trei săptămâni înainte de startul competiției olimpice, e un moment bun să privim și dincolo de medaliile așteptate, care nu vor rezolva problemele din sportul românesc: la infrastructura insuficientă și prost administrată, la criza de antrenori, la lipsa unei strategii și a unei finanțări corecte, la populația sedentară, la cele două ore de sport pe săptămână din școli (și doar una în liceu).
O face Europa Liberă printr-o serie de reportaje video complexe despre cum se face sport în România: la nivel de amatori sau profesioniști, pe stradă și în mai multe cluburi private și de stat din București, Bistrița Năsăud, Harghita, Constanța și Bacău. Ne arată cum plouă în cea mai mare sală de gimnastică din România, cea din Complexul Olimpic Sydney 2000 de la Izvorani și de ce Campionatele Naționale de Ciclism ale României au loc la Plovdiv, în Bulgaria. Ne arată cum plouă și prin acoperișul sălii de lupte de la Clubul Sportiv Municipal (CSM) din Onești și cum în același oraș, la Liceul Sportiv „Nadia Comăneci” nu există teren de sport și cum echipa de haltere tot de acolo se antrenează de zeci de ani într-o cameră de 25-30 de metri pătrați.
După ce ne uităm și ne gândim la toate astea, poate privim aceste Jocuri Olimpice – ca și înfrângerile României de la EURO – cu mai multă înțelegere a nivelului la care suntem, mai puțină obsesie pentru medalii și clasări pe podium și mai multă preocupare pentru viitor. Pentru că medaliile care vor veni la Paris, oricâte vor fi, vor fi tot rezultatul unor excepții, a unor soluții punctuale, a unor mici oaze de normalitate și a câtorva sportivi care insistă să reușească.
Cum sunt și juniorii care săptămâna aceasta înoată la Campionatele Europene de juniori de la Vilnius:
Vin dintr-o capitală cu doar trei bazine, sunt crescuți în cluburi private de câțiva antrenori pasionați și ocupă momentan locul 2 în clasamentul pe medalii, după Italia, după ce au câștigat 6 medalii: trei de aur, două de argint și un bronz.
Robert Badea a reușit o dublă impresionantă, la 200 și 400 metri mixt, probă în care a doborât și recordul competiției, care rezista din 2013 (4:14.37). Are 16 ani, a crescut la Navi, același club unde s-a format și David Popovici, iar acum e legitimat la Steaua și antrenat de Iulia Becheru. Celălalt medaliat cu aur, Vlad Mihalache (200 metri fluture), e singurul din delegația României legitimat și acum la un club privat, Aqua Sport.
Concursul continuă până duminică și e transmis de TVR Sport.
Time-out
🎾Cum și-a luat Wimbledon rămas bun de la Andy Murray.
⚽️ Toate motivele pentru care iubim Naționala de fotbal a României.
🎾„Iubiți-vă copiii înainte de a visa la celebritatea lor”: sfatul lui Andre Agassi și Steffi Graf pentru părinți, într-un masterclass de la Sports Festival.
🚴♂️ La 39 de ani, Mark Cavendish a câștigat etapa a 5-a a Turului Franței, a 35-a sa victorie de etapă, depășind recordul de 34 deținut de Eddy Merckx. Despre longevitatea sa într-un sport așa brutal scrie în The Guardian.
🍿 Iluzia intimității, o recenzie a documentarului Federer: Twelve Final Days de pe Prime Video.
Povești din Sport e un newsletter bilunar despre performanță, curaj și încăpățânare. Dacă ți-a plăcut ce-ai citit, m-aș bucura să-l dai mai departe. Dacă l-ai primit de la un prieten, te poți abona aici.
Dacă vrei să susții scrierea și documentarea lui, poți face o donație mai jos. Ar fi un ajutor important, pentru care îți mulțumesc.
Mulțumim, Andreea!