La cât joacă Simona?
„Să rămână pasiunea mea pentru tenis, nebunia mea de pe teren, faptul că n-am cedat niciodată când mi-a fost greu.”
Bună dimineața,
Săptămâna asta am fost la Cluj, la a cincea ediție a celui mai mare turneu de tenis din România, Transylvania Open. A fost o ediție specială, care a adus împreună pentru prima oară cele mai bune jucătoare de tenis ale României din ultimele generații.
Și care a adus finalul carierei Simonei Halep.
S-a întâmplat într-o seară de marți de februarie, când sala polivalentă din Cluj s-a umplut până la ultimul scaun - cu părinți și copii care au venit din alte orașe s-o mai vadă o dată, cu fani care au urmărit-o atâtea nopți câștigând și pierzând peste tot prin lume, cu oameni din tenis care i-au simțit cel mai bine impactul; cu familia ei și prietenii ei, cu jurnaliști veniți să o mai vadă, să o mai intervieveze, să o mai fotografieze o dată. S-a umplut cu scandări, cu aplauze și cu multă iubire; cu amintirile marilor ei victorii și cu speranța de-a mai vedea un rever în lung de linie câștigător, un ultim punct magnific, un ultim rally. Poate o ultimă victorie.
A început cu „forever young” în boxe și s-a încheiat cu „simply the best”.
A început cu blițuri de telefoane și s-a încheiat cu lacrimi în ochi.
Ai celorlalte jucătoare, care simt că se apropie și ele de acest moment, ai fanilor care au înțeles importanța momentului și privilegiul de-a fi fost martori, ai noștri tuturor. Ea însă a zâmbit când a luat microfonul și vorbit, senin, despre finalul acestei călătorii care i-a adus unei fete din Constanța tot ce și-a dorit.
„Pentru mine a fost o pasiune, a fost un țel în viață. A fost menirea mea. Nu vreau să folosesc cuvinte mari, dar asta am făcut. Doar asta am făcut. Și acum îmi dau seama totuși că eu chiar nu am trăit. 30 de ani am trăit numai tenis. Și nu regret, dacă m-aș naște încă o dată aș face la fel, dar îmi place că am puterea să spun stop. Știi? Și să accept că a venit momentul, cu tot ce s-a întâmplat, să zic: gata.”
Ce rămâne
Am scris de multe ori despre impactul Simonei în tenis, în societate, în noi. Am vorbit cu suporteri, cu părinți, cu antrenori, cu manageri de cluburi, cu jucătoare mai tinere, care au urmat-o pe teren. Mi-au povestit de copiii pe care i-a atras către tenis, de terenurile care s-au construit, de atenția îndreptată spre sport, de sponsorii care s-au implicat, de fanii care s-au înmulțit, de inspirația, curajul, exemplul pe care l-a oferit, de calea pe care a deschis-o.
Am vorbit și la Cluj, în ultimele zile, despre această moștenire. „Cred că suntem aici datorită ei, sincer. Cred că a pus România pe harta tenisului mondial. A fost atât de mare munca, ambiția, perseverența, compromisul pe care fata asta le-a făcut, încât trebuie să îi fim veșnic recunoscători”, mi-a spus Diana Pirciu, care coordonează voluntarii turneului.
„Marketingul pe care l-a făcut imaginii României, să joace pe toate arenele din lumea asta, să simțim și noi românii că se poate la noi, că este un sportiv care nu cedează când e condusă și că dă totul, e foarte important pentru viitorul țării și pentru moralul nostru. Cred că oamenii au trăit mulți ani cu satisfacțiile ei, chiar dacă aveau în viața de zi cu zi diverse provocări, venea momentul când Simona juca și atunci se lumina totul pentru ei”, mi-a spus Patrick Ciorcilă, directorul turneului.
De la un moment dat, această influență nu mai e ceva despre care vorbești, ci ceva ce simți. O simți chiar în această arenă plină care îi scandează numele cu atâta iubire. E chiar acest turneu, care există și datorită ei, la fel ca celelalte din România. E în lacrimile Soranei Cîrstea. E în toate aceste fetițe care au privit-o marți seară aplaudând, deși unele nu știu încă nici să-i pronunțe numele. E în toate tinerele jucătoare care își construiesc acum carierele, visând că pot ajunge oricât de departe își doresc, pentru că ea le-a arătat că e posibil. E în toți cei care au simțit nevoia să scrie zilele astea pe Facebook, să-i mulțumească, să-i arate cât a contat pentru ei.
E în sentimentul că se pierde ceva din noi odată cu încheierea acestei povești care ne-a definit o parte din drum, ca iubitori și scriitori despre sport, cum scria Adrian Țoca în interviul special pe care i l-a luat în seara anunțului, ultimul acordat ca jucătoare.
Pentru mine, e mai ales în telefonul pe care l-am dat imediat după meci. Când am ieșit din sală, am sunat-o pe mama și câteva momente am tăcut amândouă. Ea plângea în fața televizorului, eu plângeam coborând scările arenei spre conferința de presă, și între noi erau toate poveștile pe care ni le-am spus de-a lungul anilor despre ea, toate nopțile în care ne-am trezit s-o vedem jucând, toate diminețile în care mă întreba „la ce oră joacă Simona?” și îmi cerea linkuri s-o poată vedea; erau toate articolele pe care le-am scris despre ea, pe care le citea prima, toate victoriile de care ne-am bucurat și înfrângerile la care am suferit, toate discursurile lui Darren Cahill despre fire in the belly și revenirile care urmau; era rochia ei roșie de la Australian Open, buchetul imens de flori strâns în brațe când a devenit numărul 1 și acel prim trofeu strălucitor ridicat spre cer pe zgura pariziană. O jucătoare de tenis ne-a adus atâtea amintiri, atâta conexiune, atâtea emoții trăite împreună.
🔮Cu ce vrea Simona să rămânem: „Să rămână pasiunea mea pentru tenis, nebunia mea de pe teren, faptul că n-am cedat niciodată când mi-a fost greu”
Sorana Cîrstea: „Știu că va veni și momentul meu la un moment dat. Probabil destul de curând”
Sorana Cîrstea știa că e un moment unic, care nu se va mai repeta. Simțea că anul viitor, cel puțin una dintre jucătoarele care au făcut acea fotografie istorică la petrecerea de început a turneului, cu aproape toate reprezentantele celei mai bune generații din tenisul feminin românesc, nu va mai fi aici. Presimțirea ei s-a adeverit mai repede decât spera, iar anunțul Simonei a emoționat-o profund.
„A fost un moment complicat și copleșitor. În momentul în care a ținut acel discurs, m-au copleșit lacrimile pentru că, așa cum am spus, ne știm de când aveam șapte ani, sunt 27 de ani de amintiri, practic ne-am tras una pe alta și venim din aceeași țară și asta ne va uni tot timpul. Și, în același timp, știu că va veni și momentul meu la un moment dat. Probabil destul de curând, nu știu ce înseamnă curând.”
Colege de generație, carierele lor a evoluat în paralel; au crescut în aceleași condiții, s-au lovit de aceleași lipsuri și dificultăți, s-au bazat mereu pe sprijinul și sacrificiul părinților, au ajuns prin forțe proprii în vârful unui sport dur și competitiv, unde s-au menținut mulți ani.
Vede și ea linia de sosire, a și vorbit despre asta, dar nu e încă acolo. Încă se bucură de fluturii din stomac dinaintea fiecărui meci, încă rejoacă punctele în cap după înfrângeri, încă are obiective mari. Așa că își mai acordă un an să le îndeplinească.
„În afara săptămânii când ai câștigat turneul, în fiecare săptămână pierzi. Și să treci în fiecare săptămână peste o înfrângere, practic singură, pentru că ești cu echipa, însă la un moment dat, când se termină ziua, te duci în cameră, ești singură, tu cu gândurile tale și știai că poți mai mult, de multe ori rejoci punctele în cap. Mă trezesc de multe ori că am câștigat meciul în vis și, când mă trezesc, l-am pierdut din nou.”
Ce sfat i-ar da Soranei de la 16 ani? „Să mă bucur de fiecare zi, să mă bucur de rezultate și de viață, pentru că totul trece foarte repede. Ieri aveam 16 ani și intram în circuit și acum sunt pe final de carieră. Și aș sfătui asta nu numai sportivii, cât pe toată lumea să se bucure de tot ce se întâmplă zi de zi, pentru că viața trece repede.”
Raluca Olaru: „Cât jucăm, avem un singur scop, mare și clar. Apoi, dintr-o dată, trebuie să ne găsim menirea în altceva”
Fiind prima jucătoare din România care a intrat în Top 100 din actuala generație, dar și printre primele care s-au retras, Raluca Olaru a fost poate cea mai potrivită moderatoare pentru momentul de rămas bun al Simonei, pe care l-a ghidat cu emoție și empatie.
E și cea mai potrivită să vorbească despre ce urmează după: cum a trăit seara de marți, cum a fost pentru ea momentul renunțării, ce-i lipsește din tenis și ce-i place la noua viață, cum își construiește un nou drum și de ce a rămas aproape de sport.
Sven Groeneveld: Trebuie să construiți în jurul acestei istorii, să o protejați
Una din cele mai interesante discuții din aceste zile le-am avut cu Sven Groeneveld, antrenorul Soranei Cîrstea și unul dintre cei mai experimentați antrenori din circuit,
„Cred că empatia în viață este importantă. Să înțelegi luptele cuiva, și asta nu are nimic de-a face cu tenisul, are de-a face cu viața. Empatia și smerenia sunt caracteristici foarte importante ale marilor campioni", mi-a spus olandezul în vârstă de 59 de ani, care a antrenat în ultimii 30 de ani atât în circuitul feminin, cât și cel masculin - nume precum Monica Seleș, Ana Ivanovic, Caroline Wozniacki, Maria Sharapova, Bianca Andreescu, dar și pe Greg Rusedski, Nicolas Kiefer, Tommy Haas sau Mario Ančić.
Mi-a povestit despre filosofia sa de antrenorat, colaborarea cu Sorana, cum vede schimbările din tenisul modern, istoria tenisului românesc și de ce nu sunt mai multe antrenoare femei. Unul din motive, spune, e că: „e parte din cultură, avem tendința de a ne concentra mai mult pe liderii bărbați și în societate, nu doar în sport. Poate că nu este ceva conștient, e la nivel inconștient, de aceea trebuie să încercăm să schimbăm asta."
Lecturi de tiebreak
🎾Jaqueline Cristian, care joacă azi finala la dublu (14:30, pe ProArena). „Momentele cu mama în turnee sunt momente care nu se mai întorc, o să fiu tot timpul mândră și fericită să vorbesc despre ele, indiferent de rezultate. E mai mult decât tenis.”
🎾La 20 de ani, Anca Todoni își contruiește cariera cu maturitate și răbdare, știind că are armele care s-o ducă unde își dorește, timp să ajungă acolo și oamenii potriviți care s-o ghideze.
🎾Gabriela Ruse și dosarul medical de 200 de pagini cu care luptă: „Doctorii mi-au spus că n-am șanse să fac performanță”
🎾Ana Bogdan: „Lecțiile care m-au durut cel mai tare m-au făcut să fiu omul care sunt acum”
🎾De 10 ori campioană de Slam la dublu și dublă campioană olimpică, Kateřina Siniaková știe că dublul nu-i aduce mare recunoaștere. Dar nu pentru asta joacă tenis.
🙏Mulțumiri echipei Transylvania Open pentru acest turneu, căruia îi adaugă în fiecare an un strop de magie, și echipei Treizecizero.ro, pentru cum au scris despre tenis în toți acești ani.
I'm not crying, you're crying 🎾💧
Mulțumim mult, Andreea!