În România există un șablon prea restrictiv al sportivului de performanță

Interviu cu Andrada Vincze, psiholog sportiv, despre reziliența în fața eșecului, rolul și implicarea părinților și de ce e important să monitorizezi factorii care îți pot îmbunătăți performanțele.

Bună dimineața!

Începem cu renașterea lui Grigor Dimitrov, după ce s-a calificat în finala turneului de la Miami, jucând la 32 de ani poate cel mai bun tenis al său. Victoria îl aduce după cinci ani din nou în Top 10, unde e al doilea cel mai în vârstă jucător (știți cine e primul), și singurul care lovește reverul cu o mână, o specie pe cale de dispariție.

Declarația bulgarului de după calificarea în finală - care e duminică seara, contra celui mai în formă jucător din noua generație, Jannik Sinner - e despre tot ce contează:

„Am continuat să cred în minte, și când eu nu am crezut suficient în mine, echipa mea m-a împins în direcția bună. Am avut o disciplină bună, familia mi-a fost mereu alături, toți prietenii apropiați; la finalul zilei, totul e despre iubire. Așa că asta e doar cireașa de pe tort.”

Continuăm cu o discuție despre performanță și factorii care o facilitează, din perspectiva unei foste sportive, actual psiholog.

Andrada Vincze e doctor în psihologie și specialist în psihologie sportivă aplicată (acreditare oferită de Federatia Europeană de Psihologie Sportivă) și ce iubește la munca ei sunt schimbările pozitive mici, dar vizibile; lucrurile mărunte pe care ieri nu le stăpâneau cei cu care lucrează, dar care acum sunt la locul lor.

Îmi place mult felul uman în care abordează performanța și accentul pe care-l pune pe bunăstarea și echilibrul sportivilor. Lucrează cu sportivi de toate vârstele, dar și cu părinți, antrenori și conducători de instituții sportive, prin platforma de ateliere pe care l-a fondat, Happy Champions.

Andrada a făcut sport de performanță până la 21 de ani - e dublă campioană europeană de juniori la tenis de masă - și spune că acest background poate fi o sabie cu două tăișuri, pentru că trebuie să fie foarte atentă ca propria experiență nu îi distorsioneze interpretările și modul în care lucrează cu un anumit sportiv.

Și-a dorit să fie psiholog sportiv încă din liceu, când încă nu-i era foarte clar ce-ar însemna. „Acasă, mama are un ziar cu un interviu cu mine după un Campionat European în care oamenii mă întrebau cum a fost, ce a însemnat pentru mine, dar și ce îmi doresc pentru viitor. Fiind dintr-un oraș mic, participarea la un Campionat European nu era puțin lucru. În acel ziar, se află una din primele dovezi ale intenției de a deveni psiholog sportiv. Astăzi când mă gândesc la acel eveniment, chiar mi se pare curios că mă întorsesem acasă cu o medalie de aur de la un Campionat European și nu am zis că vreau să devin o sportivă profesionistă sau că vreau să rămân să fac asta în continuare. Nu, am spus că vreau să devin psiholog sportiv.”

„Cred că motivația a rămas aceeași de-a lungul anilor, chiar dacă metoda prin care fac asta evoluează de la an la an. Mi-am dorit să fiu psiholog sportiv pentru a-i ajuta pe sportivi să fie mai performanți, dar promovând în același timp sănătatea mentală, bunăstarea și relațiile sănătoase. Cred că performanțele sportive în lipsa acestora sunt știrbite.”

---

Andrada Vincze: „Performanțele noastre sunt făcute din comportamente mai mici, dar care trebuie făcute cu regularitate”

Am povestit cu Andrada despre avantajele specializării târzii, reziliența în fața eșecului, rolul și implicarea părinților în activitatea sportivă a copiilor, ce i se pare important în felul în care creștem tineri sportivi în România și de ce e important să monitorizezi factorii care îți pot îmbunătăți performanțele, indiferent de domeniu.

🎨 Cristina Labo ne-a ajutat cu o ilustrare vizuală a ideilor Andradei. Mulțumesc amândurora pentru timp și implicare.

🏓Cum te ajută faptul că ai făcut sport de performanță să relaționezi cu sportivii?

Faptul că am făcut sport de performanță poate fi o sabie cu două tăișuri, dar de cele mai multe ori, pentru sportivii, părinții și antrenorii cu care lucrez a fost un punct de plecare bun. Să fi fost sportiv de performanță îți dă o oarecare credibilitate, cel puțin până la primul moment în care am contact cu ei.

De asemenea, uneori prin exemple, ilustrări sau auto-dezvăluiri din propria experiență, pentru unii sportivi e mai clar că „îi înțeleg”. Pot să înțeleg frustrarea că ai zburat 12 ore până la un concurs și că nu ți-au ajuns bagajele, pot să înțeleg supărarea după un meci pierdut cu 4 mingi de meci avute, pot să înțeleg că la antrenament totul mergea mai bine și că ai ajuns la concurs și lucrurile nu mai merg la fel (și probabil multe alte evenimente și situații din viața unui sportiv). Pot să le înțeleg, pentru că le-am trăit și simțit și eu. În plus, înțeleg cu o ușurință mai mare sistemele în care operează, clasamentele, momentele cheie dintr-o competiție, când e un moment potrivit pentru o intervenție sau când e mai potrivit să am mai degrabă un rol de observator.

Desigur, aceste lucruri pot fi învățate și de cineva care nu a practicat sport de performanță, dar mie mi-a fost mai ușor încă din primele mele interacțiuni cu sportivii cu care am lucrat. În același timp, uneori trebuie să fiu mai atentă, să mai verific dacă această experiență proprie nu îmi distorsionează interpretările și modul în care lucrez cu un anumit sportiv, pentru că povestea sportivului poate fi diferită de povestea mea; așadar o sabie cu două tăișuri.

🏓 Ai concurat o perioadă în Franța, ai observat vreo diferență în felul în care e abordată performanța sportivă acolo? E ceva ce putem învăța din cultura lor sportivă, sau ai vreo altă țară pe care o consideri un exemplu?

Într-adevăr, am jucat pentru o echipă din Franța timp de nouă sezoane, din care două sezoane am stat acolo în permanență. Diferențele între modalitatea în care se făcea sportul în țară atunci și cum se făcea acolo sunt numeroase, dar mă gândesc să le menționez pe cele care pot avea contribuții pozitive, dacă le integrăm și noi ca practici. În România, am văzut că există un șablon prea restrictiv al sportivului de performanță. Acest șablon poate fi puternic încărcat de elemente tehnice și tactice (doar dacă face elementele x și y este un sportiv care este performant), dar și de elemente psihologice (de ex. doar un sportiv care țipă și strânge pumnul este un sportiv puternic din punct de vedere mental). Această practică procustiană cred că limitează și/sau inhibă potențialul unor sportivi de la noi și astăzi.

În Franța nu am avut un model pentru cum ar fi trebuit să fiu eu „un sportiv de performanță”. Au construit mai degrabă pe cine eram, cu abilitățile pe care le aveam și antrenamentele au fost adaptate și individualizate astfel încât să fiu performantă. Dincolo de câteva principii și practici generale, nu există un mod unic, un profil al anumitor trăsături, al unor abilități fizice, mentale care să ne prezică marile performanțe și cred că cu cât vom reuși să integrăm mai curând această filosofie, cu atât vom putea identifica mai mulți sportivi de vârf.

La nivel de sistem, lucrurile erau mult mai clare și predictibile. Și ce înseamnă asta? Înseamnă că, spre deosebire de România, nu se modificau datele, orele competițiilor sau cantonamentelor. Nu apărea de nicăieri un meci neprevăzut, un cantonament neanunțat, o modificare neprevăzută. Asta pe de-o parte ajută în gândirea unui plan la nivel macro de care să te ții, dar oferă și o oarecare liniște mentală pentru sportivi. Lipsa predictibilității, în special pentru sportivii tineri, care au o toleranță mult mai scăzută la frustrare, poate fi un factor de stres suplimentar. Credința că un sportiv trebuie să performeze oricând, oriunde și în orice condiții ne poate face să avem așteptări nerealiste de la ei.

De asemenea, ce a fost diferit a fost discuția de după meciurile pierdute sau după rezultatele care nu au ieșit așa cum ne-am fi dorit. Discuția cu antrenorii era axată pe aspecte tactice, posibile soluții pentru meciuri și nu era purtată dintr-o poziție de ego rănit, așa cum se întâmpla de foarte multe ori în România. Aceste lucruri, în timp, au facilitat performanța mea individuală, dar și performanța și relațiile la nivel de echipă.

Azi apreciez practici din Australia, Marea Britanie, chiar și Statele Unite, care adună consecvent date despre sportivii care performează, cum performează, când performează, și identifică factorii care prezic performanța. Datele provenite din cercetări solide, chiar dacă nu ne pot explica în totalitate performanța, ne pot ajuta să prezicem și să construim mai multe modele sau rute prin care sa ajungem la performanță.

🏓 Lucrezi și cu copii și juniori, simți că generația actuală e diferită de generația ta, sau de cele anterioare, în felul cum abordează performanța?

Cu siguranță, generațiile noastre sunt diferite, dar cred că există avantaje și dezavantaje. Pe de o parte, azi sportivii tineri sunt la un click distanță de orice sportiv pe care îl admiră, pot să vadă cum s-a antrenat, ce a băut înainte de antrenament, ce tip de stretching face și pot testa sau implementa imediat acele lucruri în viața lor. Aceste frânturi din viața marilor sportivi pot crea o iluzie cum că „dacă voi face și eu lucrurile respective voi avea și eu un nivel sau performanțe similare”. Doar că de cele mai multe ori drumul până la acele performanțe este mult mai lung și soluții minune nu prea există. Atunci când soluția minune (uneori un nou antrenor, un tip de antrenament, o dietă) nu funcționează, se întorc mai greu înspre propria persoană, și caută din nou o altă soluție minune. Cu sportivii mai în vârstă cu care lucrez, această întoarcere spre propria persoană, spre reflecție cu privire la elementele care sunt în controlul sportivului, apare mai frecvent și produce schimbări mai profunde în comportamentul și atitudinile sportivului față de tot ce înseamnă performanța.

Pe de altă parte, părinții au devenit mult mai implicați în ceea ce înseamnă activitatea sportivă și asta influențează în foarte multe moduri participarea copiilor în sport. Pe de o parte, există o categorie de părinți care sunt terifiați de tot ce înseamnă competiție, clasamente și acceptă foarte greu că există un copil mai bun, mai performant și în consecință își îndrumă copiii înspre alte tipuri de activități. Astfel, ajungem să avem o bază se selecție mult mai restrânsă, ceea ce pe termen lung se transformă și în rezultate mai slabe.

Pe de altă parte, există o altă categorie de părinți, care era mult mai rar întâlnită în generațiile trecute, părinții care sunt supraimplicați. Nu mai au un job, își dedică toată viața pentru copil și performanțele acestuia, iar acest tip de comportament devine o presiune suplimentară pentru copii să reușească. Supraimplicarea părintelui în activitatea sportivă a copilului este asociată cu anxietate mai ridicată, cu presiune mai ridicată și autonomie mai scăzută a copilului. Copiii au nevoie de autonomie pentru a putea fi performanți, pentru a simți că sportul este activitatea lor, nu activitatea și sensul vieții părinților lor. Cred că lejeritatea părinților (uneori pentru că nu au avut de ales, alteori pentru că nu au știut) din generațiile trecute i-a lăsat pe unii copii să crească mai frumos și să devină mai performanți.

🏓 Dacă ar fi să schimbăm un lucru în felul în care creștem și formăm tinerii sportivi, care crezi că ar fi cel mai important?

Este foarte greu să aleg un singur lucru, dar dacă totuși aș fi limitată să transmit un singur mesaj de acum înainte, aș alege să transmit cluburilor/federațiilor și părinților să opteze pentru o specializare mai târzie. De multe ori aud „copilul nostru face sport de performanță și are 10 ani”. Asta înseamnă că acel corp devine supraspecializat pentru acel sport (se dezvoltă doar musculatura implicată în practicare sportului respectiv). Prin această supraspecializare timpurie sunt mult mai multe șanse ca sportivii să se accidenteze, să nu se dezvolte sănătos, să renunțe la sportul respectiv sau poate pentru unii să nu identifice sportul în care se potrivesc cel mai bine.

Pentru o dezvoltare optimă este extrem de valoros să aibă mai multe experiențe cu mai multe tipuri de sporturi și abia mai târziu să aleagă un sport pe care vor să-l practice ca un sport de performanță. Desigur, există sporturi cu o specializare foarte timpurie, cum este gimnastica, dar pentru cele mai multe sporturi, o specializare mai târzie facilitează o dezvoltare optimă și performanțe mai ridicate. Pentru multe cluburi  și academii din străinătate un al doilea sport este aproape obligatoriu și cred că o politică în această direcție ar avea o relevanță deosebită și la noi în țară.

🏓 Cum ar fie bine pentru un sportiv să se raporteze la ideea de eșec? E un termen potrivit sau aduce o încărcătură negativă, mai ales în felul în care e apoi preluat în media - înfrângere rușinoasă, eșec lamentabil, etc?

Cuvântul „eșec” vine într-adevăr cu o încărcătură emoțională mai intensă și mai negativă și de foarte multe ori termenul este de fapt o interpretare a unui rezultat obiectiv. Cel mai potrivit este să descriem la cea mai mică unitate de măsură (locul pe care l-am luat, turul în care am pierdut, timpii pe care i-am avut) și cât de departe a fost acel rezultat față de așteptările/estimările noastre.

Nu cred că putem să avem însă aceeași cerință pentru presă (care are un alt obiectiv, nu acela de a evalua acurat o performanță sportivă) sau chiar dacă o avem nu ne putem aștepta ca ea să fie respectată întocmai și întotdeauna, dar cred că acest tip de descriere a realității facilitează o tranziție mai ușoară peste un rezultat suboptim.

Un exercițiu pe care îl fac cu sportivii înainte de competiții este să definim tocmai ce ar însemna un eșec (sau care ar fi cel mai rău lucru care se poate întâmpla la acel concurs). Discuția despre ce ar fi un eșec (în evaluarea sportivului), o performanță medie sau una bună în perioada pre-competițională reduce teama de eșec în special atunci când sportivii înțeleg că nu pot să aibă doar performanțe bune. Răspunsul tipic în fața așa numitelor eșecuri este oricum reziliența. Nu, cei mai mulți sportivi nu dezvoltă o traumă, o problemă psihologică după un meci/ un campionat/ o finală pierdută. Răspunsul tipic al sportivilor este reziliența. Altfel spus, chiar dacă temporar trăiesc emoții intense și neplăcute, sportivii devin mai puternici în urma lor.

Mi-ar plăcea însă, dacă mai mulți oameni din jurul sportivilor ar facilita această tranziție și dacă și-ar schimba discursul din jurul acestei teme, pentru că suportul social (familie, antrenori, prieteni) este unul din factorii care contribuie semnificativ la această „revenire după un eșec”.

🏓 Ce putem învăța de la sportivii de performanță și aplica în viața de zi cu zi? Ai câteva sfaturi punctuale care ți s-ar părea utile?

În general, cred că nu există sfaturi de viață care să fie general valabile (sau sunt puține), dar cred că există un exercițiu pe care îl fac cu sportivii care poate fi ușor făcut de oricine acasă și astfel să își „descopere propriul sfat”.

Având în vedere că pentru fiecare sport există factori diferiți care influențează performanța, cu mai mulți sportivi am dezvoltat un scurt tabel de funcționare optimă. Pentru unii este foarte important să aibă aportul necesar de carbohidrați, pentru alții este foarte important să doarmă la prânz, pentru alții este mai important să aibă măcar 60 de minute de relaxare după antrenament. Cu excepția a câtorva lucruri, nu există reguli bune pentru toată lumea, dar monitorizarea acelor factori care ei știu că le îmbunătățește performanțele este extrem de importantă. Cum le monitorizează? Pun mai jos un exemplu al unui sportiv care își auto-evaluează în fiecare zi 13 factori cărora le dă un punctaj. Dacă pentru fiecare factor și-ar da punctajul maxim, ar îndeplini maxim 20 de puncte. Cumulativ, din cei 13 factori, la finalul unei săptămâni am stabilit împreună că o medie de 17 puncte ar fi optimă pentru performanța lui. Cele 17 puncte îi dau și flexibilitatea să neglijeze un factor, dar îi și cer să aibă măcar un număr minim de comportamente îndeplinite, pentru a putea fi performant. Dacă însă din diferite motive nu a reușit să îndeplinească o medie de măcar 17 puncte la final de săptămână, cel mai probabil performanțele îi vor fi afectate în săptămâna următoare. În această situație, fie ajustează programul de antrenamente, fie așteptările pe care le are cu privire la randamentul său din săptămâna următoare.

De ce cred că acest exercițiu este foarte valoros și în viața de zi cu zi? Pentru că de multe ori, uităm că performanțele noastre sunt făcute din comportamente mai mici, dar care trebuie făcute cu regularitate pentru a ne asigur o funcționare optimă, indiferent că vrem să fim performanți sau doar să ne bucurăm de viață. Poate tabelul de funcționare optimă al unui om care nu este sportiv de performanță nu trebuie să arate atât de detaliat, dar identificare acelor factori importanți pentru ei și practicarea lor zilnică ne vor face negreșit viața mai bună.

---

Time-out cu recomandări

⚽️ Povestea lui Endrick, brazilianul de 17 ani care weekendul trecut a devenit cel mai tânăr marcator de pe Wembley, și al patrulea cel mai tânăr marcator din istoria Braziliei, spusă sub forma unei scrisori adresate fratelui său mai mic: „Noi nu ne-am născut bogați. Ne-am născut fotbaliști.”

🎧 O discuție pe larg cu Andrada Vincze puteți asculta și în podcastul Hacking Work.

⚽️ Medicii și antrenorii nu pot explica pe deplin de ce fotbalistele au de cinci până la opt ori mai multe șanse de a suferi o leziune a ligamentului încrucișat anterior decât fotbaliștii. Părerile oscilează între biologie, lipsa de resurse, calitatea terenurilor, tipurile de ghete și de crampoane folosite, faptul că încep să joace mai târziu și în dezvoltarea lor se pune mai puțin accent pe prevenție și pregătire fizică.

👭 Un interviu despre forța pe care o poate avea o comunitate dedicată femeilor: Warmup Club, inițiat de Diana Pirciu după ce-a devenit mamă, pentru că simțea nevoia unui grup de femei care să-și ofere inspirație, curaj și motivație. Vorbește despre forța pe care o poate avea o comunitate dedicată femeilor în newsletterul Lipici în comunitate.

⚽️ FC Newsletter, un nou-lansat newsletter despre viața și lumea din jurul fotbalului, scris de antropologul Andrei Mihail. A doua ediție e despre locul femeilor în terenurile și tribunele fotbalului.

🥁 Apropo, Naționala de Fotbal Feminin revine pe stadionul ”Arcul de Triumf” în prima partidă pe teren propriu din preliminariile Campionatului European de Fotbal Feminin din 2025. Nu e un drum ușor, dar fiecare încurajare contează, așa că ne vedem acolo. Pe 9 aprilie, bilete aici.

🤍 La începutul anului, antrenorul suedez Sven-Goran Eriksson a anunțat că suferă de cancer pancreatic în stadiu terminal și că mai are un an de trăit. Când a aflat că una din marile dorințe ale carierei sale a fost să antreneze Liverpool, al cărei fan era din copilărie, clubul englez l-a invitat să antreneze echipa într-un meci caritabil. Weekendul trecut, a plâns când un stadion întreg l-a aplaudat și i-a cântat imnul:

---

Povești din Sport e un newsletter bilunar despre performanță, curaj și încăpățânare. Dacă ți-a plăcut ce-ai citit, m-aș bucura să-l dai mai departe. Dacă l-ai primit de la un prieten, te poți abona aici.

Dacă vrei să susții scrierea și documentarea lui, poți face o donație mai jos. Ar fi un ajutor important, pentru care îți mulțumesc.