E viață asta
E viață asta
În culisele unui sport de nișă: „Adevăratele modele sunt băieții și fetele din România care încearcă să facă acest sport.”
Bună dimineața!
Naționala de Fotbal Feminin are un meci important pe 25 octombrie: înfruntă Polonia în prima rundă a play-off-ului pentru calificarea la Campionatul European din 2025, un vis mare atât pentru ele, cât și pentru noi, cei și cele care le susținem și vrem să vedem fotbalul feminin progresând.
Dacă trece de Polonia (returul e pe 29 octombrie), România va juca apoi cu câștigătoarea dintre Slovenia și Austria, între 25 noiembrie și 3 decembrie. E important să le fim alături în acest drum, pentru că nu a fost și nu este unul ușor, cum ați putut citi de multe ori aici.
Naționala Feminină oferă cititorilor newsletterului două invitații la meciul de pe 25 octombrie. Dacă îmi spuneți printr-un comentariu sau un reply că vreți să veniți pe Arcul de Triumf, aleg cei doi câștigători/câștigătoare marți (15 octombrie), prin tragere la sorți.
În culisele unui sport nișat
Tudor Pană are 22 de ani și a început să practice ciclismul de pistă acum trei-patru ani, după un accident de bicicletă. Mergea prin oraș când a fost lovit de o mașină și și-a rupt ambele picioare. În timpul de recuperare care a urmat, a citit mult despre bicicletele cu pinion fix și fără frâne și așa a descoperit ciclismul de pistă – care se desfășoară pe un velodrom. „Practic, am descoperit prima dată bicicleta și după sportul.”
Nu i-a fost frică să revină pe bicicletă după accident, chiar l-a ambiționat mai tare. A început să se antreneze pe șosea, cu grupuri de amatori-avansați, iar de un an și două luni se antrenează constant pentru ciclismul de pistă, dorindu-și să-l practice de performanță.
Weekendul trecut, a participat la Campionatele Naționale de Pistă, care s-au ținut în Bulgaria, pentru că România nu are un velodrom funcțional. A fost a doua sa participare și a câștigat trei medalii de bronz. L-a bucurat progresul, mai ales că vine după primul sezon întreg de antrenamente, dar l-a și întristat nivelul slab al competiției și dezvoltării sportului pe care a ales să-l practice.
„Adevăratele modele sunt băieții și fetele din România care încearcă să facă acest sport”
L-am întrebat pe Tudor mai multe despre comunitatea din care face parte și ce îl motivează să continue, în ciuda lipsei infrastructurii.
De ce îți place ciclismul de pistă?
Îmi place probabil pentru că este un sport extrem de nișat, care are și elemente de tehnică, pe lângă mușchi, dar are și o puternică componentă de tehnologie și inovație. M-a atras în principal și viteza cu care se merge în probele de sprint, unde un ciclist poate ajunge și la 80 de kilometri pe oră. E un mix ciudat, probabil m-a ajutat și faptul că velodromul – în general, nu în cazul României – este un loc sigur, unde rar te poate călca o mașină.
Ai vreun model, admiri vreun sportiv?
Am găsit foarte târziu un model. Olandezul Jeffrey Hoogland și colegul său Harrie Lavreysen sunt niște modele clare acum pentru orice ciclist pentru că reprezintă „the top of the food chain” când vine vorba de probele de sprint pe pistă.
Cu cât m-am dat mai mult și cu cât am ajuns să-mi dau seama ce este de fapt ciclismul de pistă, am realizat că adevăratele modele sunt băieții și fetele din România care încearcă să facă acest sport, mai ales juniorii și mai ales puținii care aleg să practice exclusiv ciclismul de pistă, în ciuda hopurilor peste care trebuie să sară.
Menționez exclusiv ciclismul de pistă deoarece în România 90% dintre cicliști sunt de fapt cicliști de șosea care vin la naționalele de probă fără o pregătire de velodrom, ci cu pregătire de șosea. Aici se face și diferența dintre sprinteri și atleții de anduranță. Primii se antrenează în sala de forță și pe velodrom pe când cei de anduranță se pot antrena pe șosea și rar în velodrom.
De ce se țin Campionatele Naționale în Bulgaria, cum arată la noi infrastructura?
Campionatele Naționale de Pistă ale României se țin în Bulgaria deoarece, din câte văd și știu, velodromul de la Dinamo (Ștefan cel Mare) este tehnic în paragină. Este plin de gropi, descoperit, nu este omologat și din când în când aterizează elicopterele celor de la SMURD pe el. Cu toate acestea, sunt câteva cluburi, printre care și al meu (ASC Voința Star), care trebuie să se antreze pe el.
În afară de cel de la Dinamo, România mai are un velodrom, la Craiova în Parcul Nicolae Romanescu, dar eu nu am auzit de nimeni care să îl folosească, pentru că nu este tehnic un velodrom: este prea lung, pereții nu au destulă înclinație, este un specimen aparte. Se mai construiește un velodrom tot la Craiova. Acesta ar urma să fie închis și, cel puțin din simulări, arată „state of the art”, însă atât antrenorii cât și cicliștii cu care vorbesc sunt sceptici când vine vorba de finalizarea acestuia, cel puțin în timp util.
Tu unde te antrenezi în București?
La velodromul din complexul sportiv Dinamo, care din 2022 poartă numele ciclistului Mircea Romaşcanu (nu știu cât de onorabil este să fie numit un velodrom defunct după un mare ciclist, dar mă rog). Este, cum am spus, plin de gropi și, în mare, un hazard, dar este singurul mod prin care putem exersa. Este mult-mult mai bun decât nimic, dar nu se compară, de exemplu, cu velodromul pe care se țin naționalele.
Ca exemplu, o probă care durează 13 secunde pe velodromul Mircea Romaşcanu durează 12 secunde pe velodromul din Plovdiv, deci o diferență enormă.
Cum e comunitatea din jurul acestui sport în România și de ce crezi că ar avea nevoie ca să crească?
Comunitatea este puțin ciudată, tocmai pentru că sportul este atipic practicat. E ciudat să mergi la naționale și, după ce că suntem așa de puțini atleți, majoritatea sunt din ciclismul de stradă. E o energie dubioasă, parcă lumea nu își dă seama că fără să fim o echipă toți, sportul ăsta va rămâne mort.
Ca să creștem ca și comunitate, și implicit ca să popularizăm sportul acesta, sau măcar ca să putem să îl practicăm real, cluburile, arbitrii, federația și cei de mai sus trebuie să își asume realitatea: acest sport nu există în România. Și, în loc să încerce să îl țină în viață artificial, să facă cluburi speciale pentru tipul acesta de ciclism, să facă măcar o competiție locală, pe velodromul ăla vai de el, măcar să aducă fotografi și camere la competiții ca să vadă lumea ce se întămplă acolo.
Trebuie să se uite la sportivii lor și să le ofere o șansă reală să fie cicliști de velodrom sau cicliști de șosea, nu doar cicliști de șosea care participă și la velodrom. Și, nu în ultimul rând, trebuie să ajungem la concluzia că noi, cei care ne dăm acum, suntem responsabili pentru supraviețuirea acestui sport și noi trebuie să îi tragem la răspundere pe cei care au autoritatea și banii să facă și nu fac.
Și care e motivația voastră, având în vedere lipsa infratructurii? Tu ce-ți dorești să realizezi în acest sport?
Cu siguranță colegii mei au alte motivații, eu momentan încerc să mă depășesc pe mine, să devin eu mai bun și să fac un fel de „terapie prin sport”. În plus, eu sunt o persoană competitivă de când mă știu, iar această cursă constantă cu mine însumi și cu colegii mă ține în priză, mă face un om mai bun și în afara curselor.
Mă mai motivează și faptul că, atunci când mă uit în jur și când vorbesc la naționale cu colegi mai tineri, văd că e potențial, văd că le place ceea ce fac și știu că putem să facem ceva frumos împreună. Infrastructura, ca problemă, pălește atunci când te uiți în jur și vezi ce performanță face lumea, în ciuda celor mai de bază facilități. Devine însă o problemă reală când te compari la nivel internațional.
Eu mereu glumesc și spun că îmi doresc să ajung la Jocurile Olimpice, parțial pentru că trebuie să am mereu un „mai sus” spre care să lovesc, dar acum ce mă ține în sport este dorința de a deveni mai bun și dorința de a putea să îi iau alături de mine pe toți cei care doresc și ei asta. Să nu mai zic că, dacă ajung la Olimpiadă, poate premierul de la vremea respectivă va reasfalta velodromul, nu pentru mine, ci pentru următoarea generație care sper să aibă unde să se antreneze și de ce să se bucure.
E viață asta
Când și-a anunțat demisia de la echipa ucraineană Dinamo Kiev, în noiembrie 2023, Mircea Lucescu a vorbit despre finalul carierei sale de antrenor. „Totul are un început şi un sfârşit”, spunea atunci.
În următoarele opt luni, a petrecut timp cu copiii, nepoții și strănepoții. Dar simțiea că trebuie să ofere ceva înapoi fotbalului românesc. „Aveam o obligaţie faţă de naţionala pe care am iubit-o tot timpul. Am simţit nevoia să revin la echipa naţională și să-mi închei activitatea de foarte lungă durată ca antrenor al echipei naţionale a României”, spune într-un interviu pentru uefa.tv despre motivul pentru care a revenit pe banca echipei naționale, după 38 de ani.
Dincolo de experiența uriașă, antrenorul de 79 de ani pare să mai aibă destulă energie, dar mai ales pasiune și entuziasm pentru meseria sa de-o viață, iar ăsta e un lucru tare frumos de privit. La fel de frumos de privit ar fi o calificare la Mondial cu el pe bancă.
„Îmi face plăcere să revin la această atmosferă a incertitudinii rezultatului și a trăirii celor două momente - și înfrângerea, dar mai ales victoria; să le trăiești cu toată ființa. E viață asta. Fotbalul înseamnă viață!”
Timeout
🎾 A venit momentul să ne luăm la revedere și de la Rafael Nadal. El País o face cu acest text, tradus de GSP. L'Équipe cu coperta de mai jos. Eu cu gândul că l-am văzut măcar o dată pe zgura de la Paris.
🎾 Despre impactul eroilor sportivi în viața copiilor de pretutindeni scrie Andu Kedei, un jurnalist de 24 de ani care a crescut admirându-l, imitându-l și învățând de la Nadal.
📚 Naomi Osaka. Călătoria pentru a-și găsi forța și vocea proprie. O biografie a jucătoarei de tenis și activistei Naomi Osaka scrisă de jurnalistul Ben Rothenberg și tradusă de Pilot Books, care explorează impactul pe care l-a avut aceasta în sport, media, afaceri, justiție socială și asupra conceptului de sănătate mintală.
⚽️ Alvaro Morata, căpitanul Spaniei, vorbește despre despresie, anxietate și cum l-au afectat criticile fanilor.
🩰 Morning Solitude, un spectacol de dans contemporan inspirat din viața Alexandrei Zavelea, o adolescentă îndrăgostită de dans care află că are MS (scleroză multiplă) și căreia doctorii îi spun că va ajunge în scaun cu rotile. Ea continuă să danseze, boala stagnează, iar acum e studentă în anul 2 la coregrafie și potagonista acestui spectacol plin de sensibilitate care se joacă la LINOTIP.
Povești din Sport e un newsletter bilunar despre performanță, curaj și încăpățânare. Dacă ți-a plăcut ce-ai citit, m-aș bucura să-l dai mai departe. Dacă l-ai primit de la un prieten, te poți abona aici.
Dacă vrei să susții scrierea și documentarea lui, poți face o donație mai jos. Ar fi un ajutor important, pentru care îți mulțumesc.
Mulțumim, Andreea!