Eu locuiesc în Anglia de mai bine de 10 ani. În ultimii 4 m-am mutat în Coventry, un oraș care își iubește extrem de mult echipa. De când a preluat echipa, Frank Lampard a transformat-o într-un mod senzațional, dând speranță ca vor câștiga Championship-ul și promovarea în Premier League. Prin rezultatele bune comunitatea e unita și alături de echipa și toată lumea spera într-o promovare. Stadionul e aproape plin la fiecare meci. Am fost la meci contra celor de la Sheffield United, saptamana trecuta, intr-o seara cu o vreme mizerabilă, și pe stadion au fost aproape 30000 de oameni, în cursul săptămânii. E ceva incredibil.
Mă bucur mult că ne-am revăzut și îți mulțumesc infinit pentru munca pe care o faci cu acest newsletter, dar nu numai. Apropo de forța comunității și nevoia de a schimba narativul, tu aduci o contribuție semnificativă prin poveștile pe care le scoți în lume. Keep building! 🫶
Cel mai mult m-am bucurat când VfB Stuttgart a câștigat Cupa Germaniei. E un sentiment unic să simți că clubul cu care ții câștigă în sfârșit un trofeu, mai ales că i-am simpatizat pe șvabi de când jucau împotriva Unirii Urziceni sau Stelei în competițiile europene. Nu eram atunci un fan al echipei, nu știam că o să devin unul la un moment dat în viață și la un club ca VfB șansa de a obține un trofeu nu vine o dată la 15-20 de ani. Nu poate fi dorința de trofee motivul pentru care trăiești alături de Stuttgart și nu face nimeni asta. Am încercat pe cât posibil să ajung la Berlin, acolo unde duc toate drumurile pline de speranță ale fanilor germani, nu s-a putut, dar am trăit la maximum finala cu Arminia Bielefeld. Am tremurat pe finalul meciului la 4-2 disperat să nu trăiesc cumva vreun scenariu de film în care o echipă de liga a treia (la ora meciului cel puțin) întoarce de la 4-0 în fața unei formații din Bundesliga. Nu s-a întâmplat, pot trăi liniștit următorii 20 de ani din acea noapte. Mai sunt momente marcante în anul 2025 în plan sportiv, dar niciunul nu a lăsat urme atât de adânci, iar cu povestea asta nu impresionez pe nimeni din România În cel mai bun caj, se vor uita cu milă la mine neînțelegând de ce mă agit pentru o echipă din sudul Germaniei pentru care participarea doi ani la rând în competițiile europene este în sine o performanță incredibilă.
Auch, greu de ales una singură, însă cred că povestea care m-a bucurat cel mai mult anul acesta este cea a lui Real Oviedo. Totul a început după un 0-3 împotriva lui Real Madrid, un meci fără istoric, dar cu ceva aparte în tribune. Era primul lor meci acasă în LaLiga după mai bine de 20 de ani, iar cei peste 30.000 de oameni cântau și se bucurau ca de Anul Nou, că tot se apropie.
Și, de fapt, chiar era ceva asemănător.
Acum două decenii, Oviedo retrogradase până în liga a treia. În 2012, clubul a fost salvat literalmente de suporteri, iar apoi de investiția care a oprit falimentul. În timp, managementul s-a profesionalizat, dar identitatea clubului a rămas legată de comunitate. Iar revenirea în LaLiga, anul acesta, cu Santi Cazorla pe teren în playoff, a fost apogeul unei renașteri rare în fotbalul modern.
Pentru mine, povestea Oviedo e o reamintire că fotbalul înseamnă mai mult decât rezultate: înseamnă reziliență, comunitate și puterea de a o lua de la capăt fără să-ți pierzi identitatea.
Am făcut chiar și o postare, atât de tare mi-a plăcut povestea.
Las și eu câteva gânduri despre povestea din sport care m-a inspirat cel mai mult:
Pentru mine, un an are 52 de săptămâni, dar din acestea, cel puțin 8 sunt pline de emoții, adrenalină și curiozitate continuă: săptămânile când sunt turneele de Grand Slam. Câteodată mă mai întreb de când urmăresc și cum am învățat regulile la tenis: eram un puști de 5–6 ani din nordul Moldovei, care avea acces la două posturi de televiziune, respectiv TVR1 și TVR2. Pe TVR1 se juca Cupa Davis cu Andrei Pavel, Florin Mergea, Horia Tecău, Victor Hănescu, iar eu mă uitam fascinat și învățam, fără să-mi propun, regulile jocului. Visam ca într-o zi să-i văd în realitate pe acești jucători.
Ani mai târziu, mutat în Iași, aflu că se face Concord Iași Open, un turneu Challenger 100. În 2022 am fost voluntar, iar în 2023 am fost implicat în organizare, unde m-am ocupat de restaurantul jucătorilor și am fost foarte fericit că puteam interacționa cu ei și îi vedeam în carne și oase mai de aproape. Printre jucătorii prezenți îi amintesc pe: Jakub Mensik, jucător ceh care a explodat ulterior, Cristian Garin, fost nr. 17 mondial, Tomas Machac, tot un ceh de perspectivă, și nimeni altul decât Valentin Vacherot. Numele acestuia nu-mi zicea nimic la vremea respectivă.
Doi ani mai târziu, în octombrie, la turneul Masters 1000 de la Shanghai, după 3 meciuri de calificări și alte patru pe tabloul principal, iar în sferturi după ce l-a bătut pe Holger Rune, începe să atragă atenția presei, și așa am aflat și eu de el. Imediat m-am gândit: oare a fost la Iași? Iar când am văzut că a fost, chiar am început să îmi pun toate speranțele într-o eventuală victorie a lui. Am urmărit multe meciuri de tenis și știu destul de mulți jucători din circuit, dar cu cei pe care i-am văzut live, în arenă, mi-am creat un soi de atașament și de mândrie, îi percep mai personal. Când eram mic mă uitam la sportivi ca la niște zei, iar când am început să îi văd în carne și oase mi-am dat seama că au și ei probleme și bucurii, la fel ca mine.
După victoria din semifinală cu Novak Djokovic, eu am simțit că el va ridica trofeul, lucru care s-a și întâmplat după victoria cu verișorul lui, Arthur Rinderknech, jucător aflat și el la cea mai mare performanță din carieră. Avea să devină cel mai slab clasat jucător (204 ATP) care câștigă un turneu de o asemenea anvergură. O astfel de performanță a făcut și Andrei Pavel, aka Cneazul, în 2003, la Paris, când a pierdut finala.
În decurs de două săptămâni, Valentin Vacherot, tânărul timid și care nu realizase ceva măreț (dacă e să ne luăm după statistici), a reușit să dea un nou sens carierei și să ne arate că, într-un interval extrem de scurt de timp, viața noastră se poate schimba radical în bine. Mi l-a reamintit și pe Borna Coric, care a fost la turneul de la Iași în iulie 2022 și a pierdut în primul tur cu Nicholas David Ionel. Venea după o operație la umăr și căuta să își recâștige încrederea, însă a plecat dezamăgit din capitala Moldovei. În august, la Cincinnati, aflat pe poziția 152, a reușit să treacă în finală de Stefanos Tsitsipas. Diferența dintre Coric și Vacherot e că primul dintre aceștia cunoscuse oarecum gloria în tenis, însă monegascul mi-a oferit exemplul perfect că și eu mă pot reinventa și îmi pot scrie o nouă poveste, nefiind cu nimic mai prejos față de nimeni.
Eu locuiesc în Anglia de mai bine de 10 ani. În ultimii 4 m-am mutat în Coventry, un oraș care își iubește extrem de mult echipa. De când a preluat echipa, Frank Lampard a transformat-o într-un mod senzațional, dând speranță ca vor câștiga Championship-ul și promovarea în Premier League. Prin rezultatele bune comunitatea e unita și alături de echipa și toată lumea spera într-o promovare. Stadionul e aproape plin la fiecare meci. Am fost la meci contra celor de la Sheffield United, saptamana trecuta, intr-o seara cu o vreme mizerabilă, și pe stadion au fost aproape 30000 de oameni, în cursul săptămânii. E ceva incredibil.
Sună tare frumos, mulțumesc că mi-ai povestit!
Mă bucur mult că ne-am revăzut și îți mulțumesc infinit pentru munca pe care o faci cu acest newsletter, dar nu numai. Apropo de forța comunității și nevoia de a schimba narativul, tu aduci o contribuție semnificativă prin poveștile pe care le scoți în lume. Keep building! 🫶
Ba eu îți mulțumesc, cu așa încurajări și sistem de suport e mai ușor. Ai fost minunată pe scenă, să ne mai vedem în așa contexte🤗
Cel mai mult m-am bucurat când VfB Stuttgart a câștigat Cupa Germaniei. E un sentiment unic să simți că clubul cu care ții câștigă în sfârșit un trofeu, mai ales că i-am simpatizat pe șvabi de când jucau împotriva Unirii Urziceni sau Stelei în competițiile europene. Nu eram atunci un fan al echipei, nu știam că o să devin unul la un moment dat în viață și la un club ca VfB șansa de a obține un trofeu nu vine o dată la 15-20 de ani. Nu poate fi dorința de trofee motivul pentru care trăiești alături de Stuttgart și nu face nimeni asta. Am încercat pe cât posibil să ajung la Berlin, acolo unde duc toate drumurile pline de speranță ale fanilor germani, nu s-a putut, dar am trăit la maximum finala cu Arminia Bielefeld. Am tremurat pe finalul meciului la 4-2 disperat să nu trăiesc cumva vreun scenariu de film în care o echipă de liga a treia (la ora meciului cel puțin) întoarce de la 4-0 în fața unei formații din Bundesliga. Nu s-a întâmplat, pot trăi liniștit următorii 20 de ani din acea noapte. Mai sunt momente marcante în anul 2025 în plan sportiv, dar niciunul nu a lăsat urme atât de adânci, iar cu povestea asta nu impresionez pe nimeni din România În cel mai bun caj, se vor uita cu milă la mine neînțelegând de ce mă agit pentru o echipă din sudul Germaniei pentru care participarea doi ani la rând în competițiile europene este în sine o performanță incredibilă.
Auch, greu de ales una singură, însă cred că povestea care m-a bucurat cel mai mult anul acesta este cea a lui Real Oviedo. Totul a început după un 0-3 împotriva lui Real Madrid, un meci fără istoric, dar cu ceva aparte în tribune. Era primul lor meci acasă în LaLiga după mai bine de 20 de ani, iar cei peste 30.000 de oameni cântau și se bucurau ca de Anul Nou, că tot se apropie.
Și, de fapt, chiar era ceva asemănător.
Acum două decenii, Oviedo retrogradase până în liga a treia. În 2012, clubul a fost salvat literalmente de suporteri, iar apoi de investiția care a oprit falimentul. În timp, managementul s-a profesionalizat, dar identitatea clubului a rămas legată de comunitate. Iar revenirea în LaLiga, anul acesta, cu Santi Cazorla pe teren în playoff, a fost apogeul unei renașteri rare în fotbalul modern.
Pentru mine, povestea Oviedo e o reamintire că fotbalul înseamnă mai mult decât rezultate: înseamnă reziliență, comunitate și puterea de a o lua de la capăt fără să-ți pierzi identitatea.
Am făcut chiar și o postare, atât de tare mi-a plăcut povestea.
https://www.instagram.com/p/DN0o3DB2lMA/?img_index=1
Bună, Andreea,
Las și eu câteva gânduri despre povestea din sport care m-a inspirat cel mai mult:
Pentru mine, un an are 52 de săptămâni, dar din acestea, cel puțin 8 sunt pline de emoții, adrenalină și curiozitate continuă: săptămânile când sunt turneele de Grand Slam. Câteodată mă mai întreb de când urmăresc și cum am învățat regulile la tenis: eram un puști de 5–6 ani din nordul Moldovei, care avea acces la două posturi de televiziune, respectiv TVR1 și TVR2. Pe TVR1 se juca Cupa Davis cu Andrei Pavel, Florin Mergea, Horia Tecău, Victor Hănescu, iar eu mă uitam fascinat și învățam, fără să-mi propun, regulile jocului. Visam ca într-o zi să-i văd în realitate pe acești jucători.
Ani mai târziu, mutat în Iași, aflu că se face Concord Iași Open, un turneu Challenger 100. În 2022 am fost voluntar, iar în 2023 am fost implicat în organizare, unde m-am ocupat de restaurantul jucătorilor și am fost foarte fericit că puteam interacționa cu ei și îi vedeam în carne și oase mai de aproape. Printre jucătorii prezenți îi amintesc pe: Jakub Mensik, jucător ceh care a explodat ulterior, Cristian Garin, fost nr. 17 mondial, Tomas Machac, tot un ceh de perspectivă, și nimeni altul decât Valentin Vacherot. Numele acestuia nu-mi zicea nimic la vremea respectivă.
Doi ani mai târziu, în octombrie, la turneul Masters 1000 de la Shanghai, după 3 meciuri de calificări și alte patru pe tabloul principal, iar în sferturi după ce l-a bătut pe Holger Rune, începe să atragă atenția presei, și așa am aflat și eu de el. Imediat m-am gândit: oare a fost la Iași? Iar când am văzut că a fost, chiar am început să îmi pun toate speranțele într-o eventuală victorie a lui. Am urmărit multe meciuri de tenis și știu destul de mulți jucători din circuit, dar cu cei pe care i-am văzut live, în arenă, mi-am creat un soi de atașament și de mândrie, îi percep mai personal. Când eram mic mă uitam la sportivi ca la niște zei, iar când am început să îi văd în carne și oase mi-am dat seama că au și ei probleme și bucurii, la fel ca mine.
După victoria din semifinală cu Novak Djokovic, eu am simțit că el va ridica trofeul, lucru care s-a și întâmplat după victoria cu verișorul lui, Arthur Rinderknech, jucător aflat și el la cea mai mare performanță din carieră. Avea să devină cel mai slab clasat jucător (204 ATP) care câștigă un turneu de o asemenea anvergură. O astfel de performanță a făcut și Andrei Pavel, aka Cneazul, în 2003, la Paris, când a pierdut finala.
În decurs de două săptămâni, Valentin Vacherot, tânărul timid și care nu realizase ceva măreț (dacă e să ne luăm după statistici), a reușit să dea un nou sens carierei și să ne arate că, într-un interval extrem de scurt de timp, viața noastră se poate schimba radical în bine. Mi l-a reamintit și pe Borna Coric, care a fost la turneul de la Iași în iulie 2022 și a pierdut în primul tur cu Nicholas David Ionel. Venea după o operație la umăr și căuta să își recâștige încrederea, însă a plecat dezamăgit din capitala Moldovei. În august, la Cincinnati, aflat pe poziția 152, a reușit să treacă în finală de Stefanos Tsitsipas. Diferența dintre Coric și Vacherot e că primul dintre aceștia cunoscuse oarecum gloria în tenis, însă monegascul mi-a oferit exemplul perfect că și eu mă pot reinventa și îmi pot scrie o nouă poveste, nefiind cu nimic mai prejos față de nimeni.
Mulțumim, Andreea!