Cum iei decizii dificile: manualul lui Klopp
Ce înseamnă performanțele Juliei Sauter pentru patinajul românesc și ce face România pentru viitorii patinatori?
Bună dimineața! Nu-mi doream să încep încă o ediție cu Jürgen Klopp, dar nu l-am pus eu să anunțe ieri că pleacă de la Liverpool la finalul sezonului; așa că sper să mă iertați, e o veste greu de procesat pentru orice inimă cormorană.
Am încercat să privesc acest anunț prin filtrul unor lecții despre cum iei decizii dificile, cum le comunici și împachetezi, cum știi când e momentul să te retragi.
Când știi că e timpul
A început spunând că iubește totul la echipa la care e, că se simte acasă, că e parte din familia lui. Și tocmai de asta știe că e decizia corectă, pentru că simte că trebuie s-o ia, chiar dacă i-e greu. „Nu sunt fericit, dar știu că e alegerea bună. (..) Reponsabilitatea pe care o am pentru tot ce se întâmplă aici îmi arată că nu sunt omul potrivit pentru viitor. Oricât mi-aș dori să fiu.”
Și-a dat seama când a început sezonul și au început să-l planifice pe următorul, că nu știe dacă vrea s-o ia de la capăt cu planificarea unui nou pre-sezon, a unei noi perioade de transferuri, noi cantonamente – toată munca din spate care nu se vede, dar consumă. Că nu se vede făcând asta din nou și din nou și din nou. Că energia lui nu e inepuizabilă, cum a crezut când a semnat prelungirea contractului până în 2026. A anunțat clubul în noiembrie.
E prea important ca să te implici doar cu 50%
Motivul – că nu mai are resurse pentru un job atât de solicitant – nu e greu de înțeles. Nivelul ridicat din fotbalul profesionist, mai ales în Premier League, cu meciuri din trei în trei zile, cu responsabilități și presiuni uriașe, vine cu costuri mari. Iar felul lui de-a fi și de-a conduce - la fel ca fotbalul pe care-l joacă echipele sale - se bazează pe energie, pe intensitate, pe conexiune.
„Trebuie să fii cea mai bună versiune a ta, mai ales la un club cum e Liverpool. Pentru că știu că e atât de important și înseamnă atât de mult pentru atât de multă lume, nu pot s-o fac dacă nu pot oferi totul. Și n-am vrut niciodată să fiu un pasager. Stilul meu de manager e bazat pe energie, pe emoție, pe relații. Și asta îți consumă tot ce ai. Dar sunt cine sunt și sunt unde sunt pentru că sunt așa; dacă nu mai pot fi așa, trebuie să mă opresc și să le spun celorlalți. (…) E ceva prea important ca să te implici doar cu 50%.”
Să lași un loc mai bun decât l-ai găsit
Deși am înțeles motivația, inițial mi s-a părut greu de înțeles timingul. Să depășești perioadele dificile prin care a trecut echipa în ultimul sezon, să o reconstruiești și să te retragi tocmai când redevine puternică și începe să joace bine, când ai putea să te bucuri de perioada frumoasă care pare să urmeze?
Dar tocmai asta mi-a scăpat, când credeam liniștită că un om care vorbește de planuri de viitor nu va pleca prea curând: că pentru el, reconstrucția, în care a investit mult, nu era despre el și ce-ar putea câștiga după, ci despre a lăsa în urmă ceva durabil. În momentul în care a văzut că piesele de puzzle au început să se potrivească – poate chiar mai repede decât se așteptau mulți –, a simțit că poate să facă un pas în spate, pentru că lasă clubul într-un loc mai bun și mai stabil decât l-a găsit, ceea ce și-a dorit de când a semnat.
„Când am vorbit de Liverpool 2.0, nu m-am inclus pe mine, în mod evident, pentru următorii 10 ani. Dar echipa e acolo, fundația e acolo. (…) Tot ce-am construit în ultimii ani, tot ce-am zis despre a crede și în momentele dificile; dacă menții toate astea, e un viitor minunat în față. Și asta e tot ce vreau. Nu să fiu pasagerul care disturbă procesul.”
Să planifici viitorul când lucrurile merg bine
Am mai înțeles, ascultându-l, că face ce-a făcut mereu: gândește în avans. Nu spune că nu mai are nimic de oferit acum - dimpotrivă, abia așteaptă meciurile care urmează; dar nu vrea să ajungă în punctul în care nu mai are nimic de dat. Și știe că ar fi cel mai neplăcut scenariu pentru club să-și dea seama și să anunțe asta toamna viitoare. „Dacă trebuie să iei o astfel de decizie, e mai bine s-o iei un pic mai devreme decât un pic mai târziu.” Pentru că așa pregătești viitorul, în momentele bune, nu sub presiunea timpului.
Când a fost întrebat cu ce amintiri și regrete rămâne din acești ani, a spus că nu se gândește încă la asta, pentru că mai sunt meciuri de jucat și amintiri de creat până la vară: „In my ideal world, the best memories are still to come.”
Dacă m-ar fi întrebat pe mine, aș fi zis că discursul pe care l-a ținut echipei înainte de meciul cu Barcelona pe care l-au întors de la 0-3:
„Just try. If we can do it, wonderful. If not, then fail in the most beautiful way.”
⛸ Lipseşte gheaţa
Acum două săptămâni, Julia Sauter ieșea zâmbind de pe gheața patinoarului din Kaunas (Lituania). Tocmai încheiase programul lung din cadrul Campionatelor Europene. Comentatorul transmisiei îi lăudase înălțimea și tehnica săriturilor, energia, spiritul și încrederea cu care s-a recompus după o căzătură, fără sa cedeze nicio clipă.
Și-a îmbrățișat antrenorul și a așteptat punctajul. Cu un total de 168.4 de puncte, s-a clasat pe locul 9, cel mai bun loc din istoria patinajului artistic feminin românesc. Anul trecut, tot ea obținuse cea mai bună performanță de până atunci, un loc 10 care a permis României să înscrie două patinatoare la ediția de anul acesta.
Julia (26 ani) nu s-a născut și nu se antrenează în România, dar lucrează cu doi antrenori români, Marius Negrea și Roxana Luca Hartmann, foști patinatori și participanți la două ediții ale Jocurilor Olimpice. Din 2012, reprezintă România, dar se antrenează în Ravensburg, și țintesc spre Jocurile Olimpice de iarnă din 2026.
Pentru că Federația Română de Patinaj este în insolvență, nu primește finanțare, și a fost nevoită mult timp să lucreze trei joburi part-time pentru a-și plăti antrenamentele, ținutele și deplasările la competiții. A ținut cursuri de dans, a lucrat cu o firmă de catering, a antrenat și a făcut coregrafii pe gheață. Ca să poată merge la Mondiale anul trecut a lansat o campanie de crowdfunding.
Din primăvara lui 2023, noul ei club, CSM Corona Brașov, îi oferă un salariu lunar care i-a permis să se concentreze pe pregătire, antrenamente și recuperare, a povestit aici.
La Europenele de la Kaunas a fost prima oară în istorie când România a avut două participante. A profitat de șansa oferită Ana-Sofia Beşchea, 19 ani, care s-a clasat pe locul 33. Tot datorită rezultatelor Juliei, România va putea păstra cele două locuri și anul viitor.
Dar ce impact real au rezultatele ei într-o țară a cărei capitală nu are un patinoar olimpic de peste 10 ani? Am vorbit despre asta cu jurnalista Florentina Țone, care a scris pe larg povestea Juliei.
INTERVIU: „Versiunea optimistă e că moştenirea Juliei contează şi creează sâmburi pentru viitor”
Florentina Țone e pasionată de patinaj de când se știe. Când era mică și se uita cu părinții la concursuri, a inventat un sistem de notare în care fiecare membru al familiei dădea calificative exercițiilor. În clasa a X-a, a hotărât că nu va da la Medicină, ci la Jurnalism, pentru a putea scrie despre patinaj.
Acum 10 ani, a lansat un site în engleză, insideskating.net, prin care și-a dorit să aducă aproape de alți iubitori ai sportului poveștile acestei lumi - interviuri, știri, analize, reportaje de la competiții. Am rugat-o să ne ofere mai mult context despre unde e patinajul românesc, dincolo de povestea Juliei.
De ce e importantă performanța Juliei pentru noi?
E simplu: performanţa Juliei e importantă pentru că e inspiraţională. Pentru că nişte copii au văzut Europenele de anul ăsta la televizor, au văzut-o pe Julia patinând cu atâta bucurie, cu atâta entuziasm pe gheaţa din Kaunas, că poate s-au gândit: Vreau şi eu să patinez! Ştiu că la mine, în anii ’90, asta a funcţionat: am văzut-o pe Lavinia Miloşovici la Jocurile Olimpice de la Barcelona luând faimosul ei 10 la sol şi n-a mai fost chip: din ziua cu pricina am vrut să fiu gimnastă şi nimic altceva! Nu mi-a ieşit, dar aşa funcţionează lucrurile: entuziasmul contaminează, momentele de triumf creează visuri şi visurile creează, uneori, campioni.
Şi-apoi: sunt toţi acei copii şi adolescenţi care fac deja patinaj în România, care se văd reprezentaţi la nivelul ăsta de Julia Sauter şi care-şi doresc cu ardoare să ajungă şi ei la competiţii internaţionale de prestigiu. Vor să meargă, încep să creadă că pot să meargă – şi uneori asta se şi întâmplă: s-a întâmplat anul acesta, la Kaunas, când, graţie locului 10 european obţinut anul trecut de Julia Sauter, România a mai avut o reprezentantă în proba feminină, pe Ana Sofia Beşchea. Şi se va putea şi anul viitor, la Zagreb, când România va putea trimite din nou două reprezentante în proba feminină.
E însă o imagine idilică foarte înşelătoare – această senzaţie că se poate, că suntem acolo, în elita patinajului european feminin. Suntem, desigur, şi rămânem şi în statistici, dar nu cu patinoarele, resursele şi condiţiile de antrenament pe care le oferă România. Julia se antrenează la Ravensburg, în Germania, oraşul în care a început patinajul, în 2001; oraşul în care a continuat să se antreneze pentru performanţă şi după ce a decis să reprezinte România, în 2012.
N-avem, deci, motive să ne batem cu pumnul în piept: performanţele Juliei sunt ale ei şi ale echipei ei. Sunt rezultatul eforturilor proprii, ale încrâncenării, încăpăţânării, competitivităţii ei, sunt rezultatul eforturilor familiei ei, ale echipei pe care o face de ani buni cu antrenorul Marius Negrea şi cu antrenoarea şi coregrafa Roxana Luca Hartmann.
E adevărat, Julia face istorie pentru România la Campionatele Europene şi Mondiale – ei şi altor patinatoare din ţări mai mici, fără tradiţie semnificativă în patinaj, li se spune chiar „small feds’ queens” – dar a profitat România de acest timp oferit de Julia Sauter? A făcut România suficient pentru patinatorii care se antrenează în ţară? A făcut România suficient ca să creeze condiţii pentru performanţă în patinajul artistic autohton astfel încât aceste rezultate să continue?
A devenit aproape anecdotic faptul că Bucureştiul, capitală europeană, nu are, de un deceniu, patinoar; din martie 2013, de când s-a închis „Mihai Flamaropol”. O statistică a perioadei arăta că rămăseseră pe dinafară atunci aproximativ 150 de patinatori de artistic şi 500 de hocheişti.
Sigur, există, de la finalul lui 2016-începutul lui 2017, patinoarul de la Otopeni, dar orele de gheaţă sunt cu totul insuficiente. Închipuiţi-vă: zeci de copii care fac patinaj de performanţă şi antrenorii lor au la dispoziţie acelaşi interval de două ore dimineaţa, 7:30-9:30. Sunt multe de discutat aici – luând doar cazul Bucureştiului, sumedenie de copii încep cursuri de iniţiere, dar puţini fac saltul către performanţă, cei mai mulţi rămân în zona de patinaj recreaţional. Şi, în fond, de ce ar face-o? Lipseşte gheaţa.
Aşadar, ce înseamnă performanţa Juliei Sauter pentru patinajul românesc nu e încă foarte clar. Am primit un deceniu şi mai bine de reprezentare, performanţe marcante pentru patinajul feminin românesc, dar am făcut puţin spre deloc ca să le continuăm. La prima vedere, şi oricât de pesimist ar părea, aceasta e o mare ocazie ratată. Versiunea optimistă e că moştenirea Juliei contează şi creează sâmburi pentru viitor. Depinde cu ce lentile alegem să privim situaţia.
Apropo de viitoarele generații, cât de mult crezi că a pierdut România prin lipsa unui patinoar în București?
A pierdut enorm. Şi n-o să spun acum că a pierdut câte o generaţie cu fiecare an care a trecut fără patinoar – deşi putem să gândim şi aşa. Cine să se apuce de un sport pentru care nu există condiţii adecvate de practicare?
Dar o să spun altfel: din estimările unui părinte de copil patinator – parte din această generaţie de sacrificiu care a început patinajul pe „Mihai Flamaropol” şi s-a trezit apoi în neant –, după închiderea patinoarului se poate să fi renunţat treptat la patinaj cam jumătate din colegii de generaţie ai copilului. Şi-apoi, când, paradoxul paradoxurilor, grupele de performanţă s-au mutat pe patinoarul dintr-un mall, s-au mai retras încă destui.
Şi restul? Cei pe care îi prinsese prea tare microbul? Unii au pornit într-un soi de „pelerinaje” pe la puţinele patinoare din ţară (la Galaţi, la Braşov), sau pe la cele din vecini, la Sofia, de pildă, pentru stagii de pregătire mai mari sau mai mici, dar cei mai mulţi s-au agăţat de firişorul ăsta de speranţă („Mai bine în mall decât deloc”) şi au continuat să se pregătească, să antreneze ce au putut antrena, să meargă la competiţii.
Pare o anecdotă faptul că la competiţiile din perioadă, deci după 2013, sportivii români antrenaţi la mall aveau totuşi rezultate bune, prezentau elemente de calitate şi foarte apreciate în concursuri; vezi piruetele, de pildă, pe care le puteau repeta aproape pe loc, pe gheaţa de suprafaţă redusă din mall, gheaţă pe care o împărţeau, desigur, cu toţi aceia care veneau să patineze de plăcere. Să repeţi un program de competiţie în aceste condiţii, să înveţi secvenţe de paşi, să antrenezi sărituri fără să-i pui pe ceilalţi în pericol – iată câte „abilităţi” au fost nevoiţi să deprindă patinatorii români de performanţă după ce s-a închis „Mihai Flamaropol”.
Cât o priveşte pe Ana Sofia Beşchea, ea e, cred, singura din generaţia ei (n. 2004) care a rămas activă competiţional până în zilele noastre. E şi singura patinatoare din ţară care, în anii din urmă, şi-a făcut baremele pentru Campionatele Mondiale de juniori, participând la patru ediţii ale competiţiei (2019, 2020, 2022, 2023), înainte de a face pasul spre seniori.
La momentul ăsta, cu o lună înainte de Mondialele de Juniori de la Taipei, România nu are nicio junioară care să fi obţinut punctajele tehnice minime necesare participării la competiţie. Ar mai fi o ultimă şansă, la Sofia Trophy, la sfârşitul acestei luni – pare că Tara Maria Ienciu, patinatoare care se antrenează în Canada, va lua startul, în căutarea baremelor necesare calificării.
Ce speranțe ai pentru viitorul acestui sport la noi, ce ți-ai dori să se întâmple?
Patinoare, patinoare şi iarăşi patinoare – asta mi-aş dori cel mai mult în România; şi din asta ar avea cel mai mult sportul şi practicanţii lui de câştigat. Că patinatori talentaţi sunt o mulţime – şi sunt şi suficienţi antrenori, foşti sportivi de performanţă, cu expertiză, entuziasm, cunoştinţe. Dar la capitolul gheaţă stăm prost.
Iar patinajul e un sport de care românii sunt foarte ataşaţi – şi nu zic vorbă mare. Sunt atâţia şi atâţia dintre noi care am crescut cu competiţiile televizate de patinaj, cu vocea lui Cristian Ţopescu şi cu detaliile de culoare, la propriu, oferite şi acelora care, pe vremea aceea, încă mai aveam televizoare alb-negru: „Patinatoarea cutare poartă o rochiţă de culoare roz, e antrenată de cutare, patinează pe cutare muzică”.
Patinajul artistic a fost întotdeauna un sport iubit, urmărit, creator de mari pasiuni – şi dătător şi de mari emoţii, mai ales atunci când, la intrarea sportivilor pe gheaţă, auzim şi prezentarea: „X patinator reprezintă România”. Mi-aş dori, deci, ca asta să continue.
Un patinoar finalizat la vară
Inaugurat în 1958 în vecinătatea Arenei Naționale, Patinoarul Mihai Flamaropol s-a închis în 2013, din cauza datoriilor mari la utilități. Arăta deja ca un loc părăsit: copiii care se antrenau acolo își aminteau geamuri sparte prin care uneori ploua și un acoperiș care scârțâia sub zăpadă, iar părinții cum au cumpărat calorifere, au pus mochetă și au zugrăvit vestiarul.
În 2013, Primarul Sorin Oprescu a anunțat un proiect de modernizare și transformare a clădirii într-un centru sportiv multifuncțional. Lucrările au început abia în 2016, dar au fost întrerupte în 2019, când primăria condusă atunci de Gabriela Firea a reziliat contractul, din cauza unor probleme de execuţie. În septembrie 2023, Nicuşor Dan, a anunțat reluarea procedurilor de achiziţie publică pentru finalizarea construcției, rămase în stadiu de 26%. Durata estimată este de 24 luni din momentul reluării lucrărilor.
Primarul Sectorului 4, Daniel Băluță, anunță că Bucureștiul va avea totuși un patinoar gata în 2024, în zona Apărătorii Patriei. Se va numi Berceni Arena, va avea 800 de locuri în tribune și zr putea fi terminat în această vară.
Time-out cu recomandări
🎾 O veste care ne-a bucurat în ianuarie: Steffi Graf și Andre Agassi, doi dintre cei mai iubiți sportivi din toate timpurile, vin în România în iunie. Vor juca un meci demonstrativ la Sports Festival, alături de Simona Halep și Andrei Pavel.
⚽️ Lecțiile lui David Beckham despre puterea și pericolul brandingului personal.
🏄♀️ Nu e niciodată târziu să prinzi un val. O sportivă calificată la Jocurile Olimpice își învață bunica să facă surf la 80 de ani.
⚽️ O discuție cu fostul fotbalist Thierry Henry despre depresie, relația complicată cu un tată exigent, viața de după fotbal și cum a învățat să-și accepte emoțiile.
🍸 Cine nu duce lipsă de gheață: barul construit lângă Terenul 6 din Complexul Melbourne Park. Părerile sunt împărțite: unii jucători s-au plâns de gălăgie, alții spun că sportul trebuie să adapteze și să ofere astfel de experiențe fanilor.
Povești din Sport e un newsletter bilunar despre performanță, curaj și încăpățânare. Dacă ți-a plăcut ce-ai citit, m-aș bucura să-l dai mai departe. Dacă l-ai primit de la un prieten, te poți abona aici.
Dacă vrei să susții scrierea și documentarea lui, poți face o donație mai jos. Ar fi un ajutor important, pentru care îți mulțumesc.