Cum e să fii mama unei sportive paralimpice
Înainte de operația fiicei ei, Cristina Coman și-a dorit două lucruri: să trăiască și să nu-și uite familia. Acum o vede concurând la competiții paralimpice și simte că tot ce trăiește e un bonus.
Într-un weekend în care încep Jocurile Paralimpice și sărbătorim 8 martie, sper să găsiți spațiu pentru o poveste specială despre relația dintre o mamă și o fiică, și despre cum le-a schimbat sportul viața.
Pe 4 decembrie 2014, la ora 16:30, Ana Coman ieșea dintr-o operație complexă, în care i s-a decuplat jumătate de creier. Părinții ei nu știau dacă va mai merge, dacă va mai vorbi sau dacă îi va mai recunoaște.
10 ani mai târziu, pe 4 decembrie 2024, la aceeași oră, Ana concura la World Ability Sport din Thailanda, un concurs internațional destinat sportivilor paralimpici.
Privind-o din tribună, mama ei, Cristina, a văzut atunci o latură a fiicei ei pe care n-o observase în timp ce făcea slalom printre zecile de terapii din ultimii ani. A văzut că poate face singură pași către independență, că poate sta concentrată la linia de start, în mijlocul unui stadion, că își poate găsi propriul drum, și a înțeles că nu trebuie s-o protejeze sau s-o salveze în fiecare moment. „Ana poate singură, în sfârșit pot să exist”, și-a zis atunci, „Că mie mi se părea că nu pot să exist dacă nu o ajut pe ea.”
Am vorbit cu amândouă la lansarea seriei documentare Princess Warrior, care prezintă poveștile a patru femei din sporturi de nișă sau puțin mediatizate, printre care și a Anei, campioană națională la para-atletism. Când a fost întrebată pe scenă dacă a avut momente când a vrut să renunțe, a spus că da, când antrenamentele erau prea grele, dar a avut alături o persoană care a ajutat-o să continue, pe mama ei, care o filma din public cu lacrimi în ochi.
Când regizoarea Ioana Țurcan i-a propus ca Ana să fie protagonista unui episod din documentar, Cristina s-a gândit că e șansa lor să dea înapoi „ceva ce eu am primit”, pentru că își amintește cât de mult au ajutat-o pe ea poveștile altora.
„Eu mereu am căutat modele. Când Ana era grav, eu căutam exemple ale unor oameni care au reușit. Nu numai să văd cum au reușit, ci și cine i-a sprijinit și cum i-a sprijinit, ca să mă învețe cum să fac, să o scot la liman, că mi se părea că sunt într-un loc închis, în care nu pot să mai avansez. Și foarte mult m-au salvat poveștile alea, povești de viață reale.”
Ana nu împlinise încă șase ani când s-a operat. Suferea de encefalită Rasmussen, o boală neurologică rară care presupune inflamația cronică și progresivă a unei emisfere cerebrale, ducând la convulsii severe și deteriorare neurologică. Avea crize asemănătoare celor epileptice zilnic, de la 3 ani și jumătate, și soluția pentru a opri progresia deficitului neurologic a fost o hemisferectomie care i-a deconectat emisfera afectată. După operația care a durat 10 ore, a rămas cu o hemipareză severă. Pe partea dreaptă își putea mișca doar pleoapa. Nu putea vorbi și comunica cu părinții doar prin semne cu mâna stângă.
Au urmat ani de terapie în diverse centre din țară și din străinătate, căutând împreună fiecare mic progres: un deget mișcat, un pas făcut, o pagină citită. „Am încercat foarte multe”, spune Cristina, „pentru că acum 10 ani, când a fost operația ei, cred că erau două cazuri în România, sper să nu greșesc, deci foarte, foarte rară incidență. Și chiar dacă centrele de terapie erau dornice să ne ajute, în același timp aveau teama asta că nu știu ce să facă cu ce are nevoie Ana.”
Oriunde găseau ceva ce credeau că putea fi util, se duceau: Oradea, București, Brașov, Franța, Olanda. Stăteau o lună și jumătate acasă, apoi două-trei săptămâni plecate. Până în 2020, când pandemia le-a încetinit. Un an mai târziu, Ana a mers la primul antrenament de para atletism.
Cristina spera ca sportul s-o ajute și ar fi vrut s-o înscrie de la 11 ani, dar i s-a spus că e prea mică. A sunat din nou și din nou, până când au primit-o, la 13 ani.
„Din păcate, în România, copiii cu dizabilități nu au un loc al lor. Și chiar dacă au, îl fac mai mult formal și terapeutic, nu e un mediu de întâlnire. Și eu simțeam că sportul pentru Ana ar fi o cale, în primul rând, de trai sănătos, pentru că copiii cu operația ei tind să fie obezi când sunt adulți. Apoi, o cale de socializare, să cunoască alți oameni. Și o cale de a vedea că pot face ceva cu ce au ei în momentul ăsta.”
Locuind într-un oraș mare cum e Clujul, se gândea că sunt cel puțin cinci copii la fiecare secție paralimpică, la orice sport. „Dar Ana e singura junioară la atletism; mai este o senioară, atât. E trist, dar cumva și de înțeles, pentru că e foarte greu când ai un copil cu nevoi speciale, pentru că el nu renunță la terapie. El continuă cu școală, cu terapie și trebuie să adaugi încă o chestie la care trebuie dus, așteptat, adus.”
E un efort suplimentar din partea părinților, care oricum poartă cu ei griji și responsabilități multiple. „Trebuie să găsești resurse să-l duci și la kineto, să facă exerciții pe care le face de ani de zile fără rezultat, doar să mențină o chestie, și e foarte greu să-l motivezi, e adolescent până la urmă.”
Acea primă competiție mondială din decembrie 2024 din Thailanda a fost un moment de schimbare pentru amândouă.
Ana a concurat la patru probe (100 de metri, 200 de metri, săritura în lungime și aruncarea greutății) și a câștigat patru medalii de bronz. Și-a găsit acolo motivația de a continua, dar mai important, a descoperit cum e să facă parte dintr-o comunitate care o înțelege și o acceptă. „A văzut alți sportivi care erau mai grav decât ea și care concurau pentru probele lor și care erau foarte fericiți și cumva a văzut că e doar un alt mod de a trăi; nu e nimic greșit, nici mai rău, nici mai ușor, e doar altfel.”
În acea săptămână, Cristina a simțit că fiica ei a ajuns acasă. Iar ea a simțit că poate face un pas înapoi; poate renunța la hainele de mamă-terapeută, de mamă-salvatoare și să redevină doar mamă.
În tribună, strigând „Hai, Ana!”, și-a dat seama că ăsta ar trebui să fie marele rol al mamelor, povestește într-un articol pe care l-a scris după concurs. „Am realizat cât am greșit înghesuind în cuvântul mama prea multe meserii de-a lungul timpului. A fost mare aglomerație, nici nu mai știam unde să mă caut eu, d-apoi unde să mă găsească copilul. Mama e cel mai bun terapeut; da, dar pentru suflet. Pentru toate celelalte există specialiști. Să ne păstrăm rolul indiferent de abilitățile sau dizabilitățile copilului nostru.”
A simțit că acea săptămână a fost echivalentul unor ani de terapie. Când a văzut cum a reacționat antrenorul Adrian Tămaș când pragul de bătaie pentru săritura în lungime nu era pus la distanța corectă, a înțeles că vor exista în viața ei și alți oameni care o vor susține și vor lupta pentru ea. A descoperit că în spatele armurii de grijă cu care a încercat s-o protejeze nu stă doar fragilitate, ci și curaj, determinare, perseverență și optimism. A văzut normalitate și veselie de fiecare dată când ceilalți concurenți se strângeau împreună, la micul dejun sau seara. Și a făcut pace cu „nu se poate». „Există «nu se poate» în orice ne înconjoară. «Poate» din «nu se poate» are sens doar în propoziția «atât se poate acum». Și e ok.”
După acea competiție, relația lor s-a schimbat. Înainte, Cristina era cea care făcea terapie cu ea, atât la centrele de recuperare, cât și acasă. După Thailanda s-a oprit, iar asta le-a apropiat. „Nemifiind salvatorul ei, am intrat doar în rolul de mamă, cu bârfulițe, cu muzică, cu fashion, cu mers la sală. Și mi se pare că sunt mult mai lejeră în relația cu ea, nu mai sunt așa de încordată, că eram foarte încordată, eram îndărjită să o repar.”
„Nu știu dacă o să ajute pe cineva aceste cuvinte, dar lupta pentru a-mi repara copilul a fost una dintre greșelile pe care mi le recunosc și asum. Am fost atât de preocupată «să o repar», încât uneori am uitat să mă bucur că o am, că e cu noi și ne face viața atât de minunată. Mai ştiu că orice părinte pe lumea asta face ce crede el mai bine cu resursele și cunoștințele de la acel moment. Ploaia de terapii, de jocuri zilnice, de «ne jucăm după ce facem terapie» era modalitatea mea de a avea puțin control în haosul creat de apariția dizabilității în viața noastră. Nu știu cum ar fi fost Ana acum fără acestea, dar știu sigur că a fost prea mult”, scria atunci.
Ana observă și ea că sunt mai apropiate. „După Thailanda, am văzut că nu ne mai certăm atât de mult și suntem acum ca și prietene. Și ne sprijinim una pe cealaltă și o mai ajut la fashion.”
Simțea și că, înainte, mama ei se temea mai mult.
„Când?”, o întreabă Cristina.
„Când mergeam undeva, când mergeam la mare și vizitam ceva, dacă era un pic înălțime, ziceai: «Nu acolo, nu acolo». Dar acum, cu siguranță, mama cred că o să mă lase.”
„Am mai multă încredere că se descurcă, da.”
După operație, Cristina nu și-a imaginat că viitorul lor ar putea arăta și așa. „N-ai cum. La început, era în scaun cu rotile, o vezi dependentă. Încercam să îmi schimb imaginile din cap și să nu văd un viitor sumbru, dar imaginile astea vin automat, nu poți să le oprești.” Nici acum nu a scăpat de teama de viitor, nici nu crede că va scăpa vreodată. Dar are mult mai multe zile în care are încredere că fiica ei va fi un adult independent decât cele în care se gândește că o să fie mereu nevoie de cineva în jurul ei.
Și ce o bucură cel mai mult din ce i-a adus sportul Anei nu sunt medaliile, ci puterea unei comunități. „Faptul că e acceptată cum e, fără să fie întrebată: dar de ce nu poți, dar tu de ce nu ridici mâna, dar tu de ce nu știu ce. Oamenii de acolo te iau fix cum ești, fără întrebări. Și pentru mine asta e cel mai mare plus care putea fi în viața Anei în momentul ăsta.”
În același timp, îi e greu s-o vadă cum trage de ea pe pista de atletism, după ce se forțează și la kinetoterapie. Uneori, când o ia de la antrenamente transpirată și roșie la față, se întreabă: oare de ce să facă și asta, când ar putea să trăiască mai ușor. Știe însă că para-atletismul îi dă foarte mare încredere în ea. „Pentru că vede că poate să construiască ceva doar cu ce e ea, doar cu resursele ei, fără ajutorul nimănui.”
Pe Ana, competiția din Thailanda a învățat-o „să fiu eu și să fiu puternică.”
Sportul le-a schimbat viața în multe feluri, dar poate cel mai important e că le-a oferit un sens, crede Cristina. „Fără sport mi se părea că era plată, fără scop, fără țintă. „Făceai aceeași chestie, fără să obții mare lucru. E ca un GPS sportul acum pentru Ana, cumva are un scop pentru care luptă.”
Iar ea învață să se bucure de tot ce trăiesc fără precauție, fără teama că nu va dura. Ca mamă a unei sportive paralimpice, uneori i se pare că nu e viața ei. „Nu uneori, de foarte multe ori, mi se pare că sunt așa un spectator și mă uit la o viață care așa de frumos a crescut, s-a clădit. Și eu sunt afară și cumva o apreciez și îmi zic: măi, dar e viața noastră, știi? Și e un sentiment foarte plăcut.”
Mulțumesc tuturor celor care contribuiți la scrierea acestui newsletter printr-o donație recurentă sau cu o cafea simbolică. Încrederea voastră contează mult.
Timeout
🏎️Weekendul acesta începe noul sezon Formula 1. Autocritica scrie despre noutățile tehnice și controversele legate de stilul de pilotaj, iar Octav Vasilescu despre de ce Bucureștiul nu poate găzdui un Mare Premiu. Nici nu ar trebui să-și dorească, spune această analiză a impactului negativ din orașele cu circuite stradale.
🏃Her trail, her horizons by Bucovina Ultra Rocks by UTMB®, un eveniment dedicat alergătoarelor, are loc în Brașov, pe 14 martie.
🤸Un milion de repetări. După doi ani în Islanda, unde întreaga comunitate se implica în educația sportivă a unui copil, Ioan Coroiu a venit la Clubul Școlar Sportiv 2 din Capitală, unde antrenează cu blândețe viitoare campioane. Sau viitoare tinere iubitoare de sport.
🏃Prima ediție a Cluj Running Festival, un eveniment internațional de alergare pe șosea creat de echipa din spatele Brașov Running Festival, are loc în weekendul 27–28 iunie 2026.
❄️Vineri au început Jocurile Paralimpice de Iarnă, iar Mihăiță Papară concurează azi în calificări la para snowboard cross. Povestea celui mai experimentat sportiv român de para snowboard, aflat la a treia participare paralimpică, aici.
Povești din Sport e un newsletter bilunar despre performanță, curaj și încăpățânare. Dacă ți-a plăcut ce-ai citit, m-aș bucura să-l dai mai departe.
Respect, atât pentru mamă cât și pentru fiică. 🙏
Mulțumim mult, Andreea!