Ce povești din atletism vedem la Paris
„Aceste sportive aduc speranță, competiție, perspectivă, dar și o schimbare de paradigmă”
Bună dimineața!
Înainte de poveștile din atletism, o petiție de semnat la cafea:
O petiție pentru salvarea bazelor sportive de cartier
Asociația Centrul de Studii Sportul Est European (CS Sportul) a lansat vineri o petiție prin care își propune să readucă terenurile de sport din București în folosul comunități.
E o inițiativă care face parte din proiectul Stadion de Cartier, care documentează trecutul și prezentul patrimoniului sportiv al capitalei, încercând să atragă atenția asupra importanței vitale a acestor facilități pentru o comunitate sănătoasă.
În 1989, bucureștenii aveau la dispoziție peste 130 de baze și instalații sportive, ștranduri și zone de agrement. În ultimii 35 de ani, sub presiunea dezvoltatorilor imobiliari, capitala a pierdut peste 50 de baze sportive, precum Spartac, CFR BTA, Policolor, Mecanică Fină, Cinescoape. Altele zac abandonate prin cartiere, așteptând o soartă similară. Asta a diminuat drastic opțiunile sportive sau de agrement ale bucureștenilor.
Antropologul Andrei Mihail, unul din inițiatorii proiectului, mi-a povestit într-o ediție trecută de ce-a pornit și ce-a descoperit prin acest demers: „Am descoperit, în primul rând, că nu avem de ce să criticăm copiii sau tinerii care stau toată ziua cu nasul în telefon și jocuri. În 1989 aveau la dispoziție peste 50 de baze sportive împrăștiate prin oraș unde puteau să joace fotbal în cadrul cluburilor care le foloseau. Majoritatea aveau deschise la liber terenurile secundare pe care copiii din cartiere le umpleau în timpul liber. Contextul ăsta le oferea oportunitatea să socializeze, să facă mișcare, dar crea și o potențială bază de selecție imensă pentru fotbalul mare.”
Conform barometrelor EUROSTAT, românii fac foarte puțină activitate fizică prin comparație cu cetățenii altor state UE, unul dintre motive fiind lipsa unor instalații sportive de proximitate, accesibile tuturor. Tot din lipsa infrastructurii, practicarea sportului în București e mai scumpă decât în alte orașe din Europa, cum arată această discuție pe tema asta pornită pe Facebook de Marius Comper.
Petiția lansată vineri cere consilierilor locali și generali, primarilor de sector și primarului municipiului București să blocheze desființarea bazelor și instalațiilor sportive existente, să îi oblige pe proprietari să le repună în circuitul public și pe dezvoltatori să asigure astfel de amenajări în proximitatea noilor ansambluri construite. Printre susținătorii ei se numără antrenorul Mircea Lucescu și Dan Șucu, acționarul majoritar al Rapidului.
✍️ Petiția poate fi semnată aici.
#RoadtoParis
Premii în bani la Jocurile Olimpice
Luna trecută, World Athletics, Federația Internațională de Atletism, a anunțat că va oferi premii în bani medaliaților cu aur la Jocurile Olimpice de la Paris, o premieră istorică pentru Jocurile Olimpice, o competiție construită pe o tradiție a amatorismului. Campionii olimpici de la Paris vor primi câte 50.000 de dolari, urmând ca de la ediția din 2028 să fie premiați și ocupanții locurilor 2 și 3.
Președintele World Athletics, Sebastian Coe, spune că măsura e un mod de a răsplăti atleții pentru munca lor, pentru că ei sunt vedetele spectacolului olimpic: „Deși este imposibil să oferi o valoare comercială câștigării unei medalii olimpice, cred că este important să începem de undeva și să ne asigurăm că o parte din veniturile generate de sportivii noștri la Jocurile Olimpice sunt returnate direct celor care fac din aceste Jocuri spectacolul global pe care îl reprezintă".
Comitetul Olimpic Internațional nu acordă premii în bani medaliaților, dar aceștia pot primi diverse sume, prin intermediul sponsorilor, guvernelor și federațiilor sportive naționale. Medaliații cu aur ai echipei SUA la ultima ediție a JO de vară, de exemplu, au primit fiecare 37.500 de dolari de la Comitetul Olimpic American, conform AP, în timp ce campionii olimpici din Italia au primit câte 213.000 dolari, conform CNBC. Sportivii români primesc din partea statului 105.000 de euro pentru o medalie de aur, dar și rente viagere lunare după retragere, conform Normelor financiare pentru activitatea sportivă, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.447/2007. Unele țări, precum Marea Britanie și Norvegia, nu oferă niciun premiu în bani.
„A face viața puțin mai ușoară pentru sportivi, permițându-le poate să rămână în sport un pic mai mult timp, a le oferi independența financiară pentru a se antrena, și poate într-un mod mai sofisticat, nu este altceva decât a respecta niște principii olimpice," a mai spus Coe.
Premiile provin din sumele redistribuite către World Athletics de către Comitetul Olimpic Internațional, care are venituri de miliarde de dolari din contracte de televizare și alte sponsorizări și împarte o parte din acestea către federații internaționale și comitete olimpice naționale. Dar, în timp ce World Athletics are venituri substanțiale din propriile evenimente, cum ar fi Campionatele Mondiale, alte federații mai mici depind de plățile CIO pentru a supraviețui ciclului de patru ani până la următoarele Jocuri.
Un efect disruptiv
România are până acum 85 de sportivi calificați la JO de la Paris, dintre care cinci în competiția de atletism: Delvine Relin Meringor și Joan Chelimo Melly (maraton), Alina Rotaru Kottmann (săritura în lungime), Andrea Mikloș (400 m) și Bianca Ghelber (aruncarea ciocanului).
Joan Chelimo a câștigat în martie semimaratonul de la Paris, stabilind un nou record național; tot ea deține și recordurile naționale la maraton și pe distanta de 10 km (șosea). E născută în Kenya, la fel ca Delvine Meringor și Stella Rutto. Cele trei atlete au primit cetățenie română pe 13 mai 2021, dar vor deveni eligibile pentru a concura în competiţii pentru România începând din iulie 2024; la timp pentru Jocurile Olimpice.
Joan și Stella sunt antrenate de Carol Șanta, cel mai titrat antrenor român de semifond. A antrenat mulți ani în Iten, orașul cu cei mai mulți campioni pe distanțe lungi din lume, unde le-a cunoscut pe atletele cu care speră să câștige o medalie olimpică.
Din echipa lor face parte și fiul lui, Daniel Șanta, impresar și antreprenor sportiv, care organizează anual Brașov Running Festival, un eveniment prin care vrea să readucă atletismul românesc în elita mondială. A patra ediție are loc între 21-22 septembrie și va găzdui, pe lângă cursele dedicate amatorilor, copiilor și juniorilor, două curse certificate destinate atleților profesioniști din Top 20 Mondial.
Am vorbit cu Daniel despre drumul lui Joan spre Paris, ce impact crede că au avut sportivele din Kenya în atletismul românesc și despre decizia World Athletics de a premia campionii olimpici:
Ce povești din atletism aștepți să vezi la Paris?
În primul rând, se pare, vor fi primele Jocuri Olimpice pe care le voi vedea pe viu și mă aștept ca aceasta să fie, în sine, o experiență de poveste. Mi-am dorit lucrul acesta de mic copil. E și mai împlinitor faptul că nu ajung acolo ca un spectator neutru, ci cu treabă și cu sportivi pe care îi reprezint ca impresar, calificați în competiție. În egală măsură, deși eu nu voi fi în Satul Olimpic, voi fi alături de tatăl meu la competiție, ceea ce pentru mine e foarte important. Sunt nopți albe din copilăria mea în care ne promiteam unul altuia că într-o zi vom trăi asta împreună, iar acum se poate întâmpla.
Povestea mea preferată e evident cea legată de Joan Chelimo, și probabil Stella Rutto, fete pe care mi le-am dorit foarte mult acolo, reprezentând România. Pentru mine, simpla lor prezență la Paris va fi un succes. E ceea ce le-am promis atunci când m-au convins să facem nebunia asta. Știi ce e frumos? Să văd România prin ochii altcuiva, ceea ce m-a ajutat s-o iubesc mai mult. Am înțeles atât de multe lucruri bune despre țara noastră prin filtrele și ochii acestor fete.
Mai sunt și câteva povești pe care îmi doresc să le văd din perspectivă de fan al sportului. Deși o să-i țin pumnii strânși și Alinei Rotaru, o fată extraordinară, o admir foarte mult pe Larissa Iapichino, fiica celebrei Fiona May, care are șansa de a replica performanțele mamei ei. E încă foarte tânără, dar sper să facă o surpriză frumoasă la Paris. E un sportiv cu un talent nativ colosal. De asemenea, îmi doresc să o văd triumfând pe Femke Bol, la 400 m. La mondialele de la Budapesta, Femke a fost cumva prezența cea mai strălucitoare și impresionantă pentru mine. Sper să o văd în lupta pentru medalii la 10.000 m pe Agnes Jebet, campioana de anul trecut de la Brașov, de care mă leagă deja o amiciție specială.
Cum vezi participarea și șansele lui Joan și cum a decurs pregătirea?
Joan e o sportivă fabuloasă, care are capacitatea de a da tot ce-i mai bun din ea în competiție. Ea e acolo în rândul sportivelor care pot atinge oricând un rezultat uriaș. Are tot ce-i trebuie. Însă maratonul e o loterie. Iar cel olimpic e unul cu miză și presiune. Joan are un singur „handicap” – faptul că a fost obligată, cred eu nedrept, să aștepte foarte mulți ani acest moment. Deși ea nu a concurat niciodată la JO sau Campionate Mondiale pentru Kenya, World Athletics a considerat că pentru a participa în competițiile globale pentru noua ei țară, Joan trebuie să aștepte 5 ani de zile din momentul în care „s-a luat la cunoștință” că ea e acum româncă și 3 ani de la momentul la care a primit cetățenie. E mult și nedrept, dar politica există și în sport.
E un pic supramotivată cred, dar asta se poate gestiona. În rest, Joan e acolo, în super elita planetei. Dacă prinde o zi bună, poate face un rezultat mare. Și, chiar dacă nu se întâmplă asta, vor urma numeroase competiții continentale sau mondiale la care sunt sigur că ea va face, la un moment dat, o performanță istorică pentru România.
Pregătirea a decurs excelent, cel puțin asta spune tatăl meu, Carol Santa, care e antrenorul ei. Vorbim aproape zilnic despre cum decurg antrenamentele, iar eu încă nu pot să mă obișnuiesc cu dimensiunea incredibilă a efortului din antrenamente. Capacitatea ei de „a suferi” și de a stoarce din ea orice strop de energie încă mă impresionează. Să-ți dau un exemplu. Joan a câștigat anul acesta semimaratonul de la Paris, cu un timp de 1 oră și 6 minute. Cu atât s-a câștigat campionatul României la băieți! E ceva fenomenal să poți să alergi astfel. Eu cred că ea poate alerga semimaratonul în 1 oră și 4 minute, ceea ce e un timp cu care mai orice alergător bărbat din România, cu excepția lui Nicolae Soare, s-ar mândri. La Soare încă sper să vină o zi în care să se alinieze planetele și munca lui de zi cu zi să dea roade, astfel încât recordul României să cadă, la semi sau la maraton.
Cum a fost primită Joan, dar și celelalte sportive naturalizate, de comunitatea atletismului din România? Ce crezi că aduc ele valoros?
Ca oriunde, au fost și reacții pozitive și reacții negative. Depinde de om și de situație. Pe mine m-au bucurat suportul și deschiderea pe care Joan le-a arătat tuturor sportivelor de la noi care au fost în pregătire în Kenya. Și ea, și Stella și tatăl meu au fost acolo, mica lor familie care le-a ajutat să nu se simtă atât de departe de casă. Sunt sportive care au fairplay-ul și puterea de a recunoaște nivelul ei extraordinar și care văd și oportunitatea. La o competiție europeană de șosea sau cros, echipa României cu Joan, Stella și două fete născute la noi, precum Liliana Dragomir de exemplu, ar putea obține un titlu pe echipe nemaipomenit.
Eu cred că fetele acestea au avut un efect disruptiv, au întețit puțin competiția și au servit o doză de realism care ne e necesară, tocmai pentru a ne scutura un pic și a aduce atletismul românesc acolo unde îi e locul.
Momentan, ca să rezum, aceste sportive aduc speranță, competiție, perspectivă, dar aduc și o schimbare de paradigmă, în care dacă îți dorești cu adevărat se poate. Prea multă vreme ne-am plâns că nu avem condiții, că nu există suport, că nu sunt bani în atletism. Performanțele lor, deopotrivă, arată că se poate și au puterea să atragă mai multă atenție și interes în jurul atletismului. Astfel, în urma performanțelor, ele chiar pot beneficia de un plus de promovare, respectiv finanțare pentru acest sport. În sens invers, vor exista mereu controverse, unii vor spune că Joan nu e româncă „de-adevăratelea”, vor fi mulți care o vor lăuda și felicita când va fi sus și la fel de mulți detractori dacă rezultatele vor întârzia. Așa e în sport. Personal, nu aștept o validare că am făcut bine cu acest proiect sau că Joan e la locul potrivit. Nu cred că mai e nevoie.
Cum vezi decizia World Athletics de a oferi premii în bani medaliaților cu aur la Paris?
Cred că e o decizie cumva logică și binevenită, dar care în esență nu rezolvă problema de la care a pornit. Știu că nu e neapărat în ton cu spiritul olimpic, dar azi investiția în sportul de performanță e foarte mare și competiția la fel, iar „spiritul olimpic”, de unul singur, nu ține de foame. În cazul maratonului e și o soluție de a te asigura că la start se vor afla cei mai relevanți sportivi de elită ai momentului. Pentru că altfel există oricând șansa ca un nume extrem de important să opteze să alerge, de exemplu, la Berlin, câteva săptămâni mai târziu, un maraton la care prima de start și premiile sunt poate de 10 ori mai mari decât banii oferiți de WA pentru titlul olimpic. Cred că e foarte important să nu ajungem în poziția în care să se considere că finala olimpică sau de campionat mondial nu e cea mai importantă cursă a probei respective dintr-un an calendaristic sportiv.
Ce vă propuneți cu ediția de anul acesta a Brașov Running Festival?
În primul rând, ne propunem să ne bucurăm de alergare, de oamenii extraordinari din comunitatea de „running”, să avem vreme frumoasă, oamenii să vină într-un număr cât mai mare la Brașov și să se bucure în egală măsură de alergare, de concerte și de spectacolul sportiv al elitelor. Nu ascund că îmi doresc să „îndrept” cumva și povestea de anul trecut, când am avut un record mondial pe care nu l-am putut omologa, însă nu acesta este obiectivul. Aceasta este competiția noastră și, dacă vom fi susținuți de toți cei care o pot face, va continua să fie una dintre cele mai importante și rapide din lume.
Pe termen mediu, îmi doresc să o transform în cea mai rapidă cursă de 10K de pe planetă (nu suntem chiar așa departe), să scriem an de an istorie la Brașov, să aducem mii de oameni aici să se bucure de spectacol sau să trăiască experiența unică a curselor de alergare. Îmi doresc să determinăm cât mai mulți copii și tineri să alerge, îmi doresc să văd amatori care renunță la sedentarism și își fac darul neprețuit al unui stil de viață sănătos. Nu în ultimul rând, noi am dus deja numele Brașovului și României în peste 162 de țară prin programul de promovare internațională pe care îl derulăm. tRUNsylvania International 10K și Brașov Running Festival pot fi branduri de țară, căci nu e chiar des întâlnit să vezi o știre pozitivă despre România și Brașov pe home page la Reuters, ESPN sau BBC Sports.
Povești din Sport e un newsletter bilunar despre performanță, curaj și încăpățânare. Dacă ți-a plăcut ce-ai citit, m-aș bucura să-l dai mai departe. Dacă l-ai primit de la un prieten, te poți abona aici.
Dacă vrei să susții scrierea și documentarea lui, poți face o donație mai jos. Ar fi un ajutor important, pentru care îți mulțumesc.
Mulțumim, Andreea!