Ce înveți când testezi 28 de sporturi
„Nu e ușor să te duci la un sport nou, într-o sală unde nu cunoști pe nimeni, uneori unde sunt numai bărbați și să zici că vrei și tu să înveți.”
Bună dimineața,
Andreea Irimia a testat 28 de activități sportive, fiecare câte o lună, pentru a-i convinge și pe alții să găsească forma de mișcare care li se potrivește și le aduce bucurie. Apoi a scris o carte despre asta.
🤾♀️Relația ei cu sportul a cunoscut mai multe etape. A jucat handbal de performanță timp de nouă ani, la CSS Galați, până la 19 ani. A urmat o perioadă de sedentarism, anxietate severă, burnout și stări depresive. Acum e consultantă pentru un stil de viață sănătos, tehnician nutriționist și instructoare de antrenamente funcționale. Despre cum si-a schimbat stilul de viață povestește pe Instagram și în cartea Curaj în mișcare, pe care a publicat-o anul acesta, din dorința ca experiențele ei să-i inspire și pe alții.
📚În carte, povestește pe larg despre fiecare sport testat și despre cum a transformat-o proiectul #1month1challenge. A pornit acest experiment pentru că, mergând la sală, auzea des că oamenilor nu le place, nu știu ce să facă sau nu-și permit un antrenor. S-a întrebat de ce toți se opresc la sală și nu se îndreaptă și spre alte activități, care să le facă plăcere. S-a gândit că există atât de multe moduri de a face mișcare, iar era curioasă să experimenteze și dornică să le arate și altora ce descoperă.
🏓Cele 28 de activități, de la tenis de masă, escaladă, jiu-jitsu, bungee workout, calisthenics, kickboxing, dans la bară sau ninja sport, au fost de fapt 28 de feluri prin care și-a descoperit și depășit limitele și a înțeles că adevăratul curaj e să te ridici, să încerci, să te miști și să nu rămâi blocat în tipare.
Am povestit mai multe despre proiect cu Andreea, pe care o urmăresc cu admirație pentru energia și pasiunea cu care vorbește despre mișcare și viață sănătoasă:
De ce și pentru cine ai scris cartea Curaj în mișcare, și cu ce ai vrea să rămână cei care o citesc?
Știu sigur că ideea unei cărți fizice a venit când mi-am dat seama că, deși am povestit peste tot pe internet despre sporturile pe care le-am făcut și tot parcursul vieții mele, nu le găsește nimeni adunate undeva. Așa că mi-am dorit să fie la îndemână, adunate, oricând e nevoie de ele. Ca să răspund și la întrebarea „și pentru cine” – pentru cine are nevoie să știe că se poate, că sunt opțiuni, că și ei pot, de inspirație. Deși am pornit cu ideea că aș vrea ca lumea să se inspire din sporturile și tipurile de mișcare pe care le-am încercat eu, încă din timp ce scriam mi-am dat seama că oamenii vor rămâne cu lucruri total diferite din carte. Cum ziceam mai sus, vor ramane cu ce au nevoie în punctul în care citesc cartea. Poate cu altceva peste un an. Eu mi-aș dori ca ei să închidă cartea cu un imbold să facă lucrul ăla pe care îl tot împing de multă vreme. Și poate să le schimb percepția chiar și puțin asupra ceea ce credeau ei despre mișcare.
Ce te-a învățat experimentul acesta despre tine, despre consecvență, despre limite poate?
Proiectul ăsta a fost transformațional, pentru mine, cu totul. Și nu am pornit gândindu-mă ce va fi și nici cu un termen pentru cât îl voi ține, ceea ce a ajutat să îl las să mă învețe tot ce avea el să mă învețe, pe rând. În carte se vede mai bine cum trec de la o lună la alta, de la o activitate la alta, și cum îmi schimb și părerile și perspectiva. Și viața. Nu cred că m-a învățat despre consevență, cât despre adaptabilitatea mea. Dar da, fiecare activitate în parte mă învață ceva diferit despre mine, ce-mi place, ce nu-mi place, ce pot să fac ușor, ce nu pot să duc la bun sfârșit, mi-a creat paralele în viața de zi cu zi și mi-a definit mai bine cine sunt și ce vreau sa fac. Și asta cred că te face foarte liber. Și curajos.
Cât de importantă a fost munca cu mintea ta în procesul de transformare prin care ai trecut și ce te-a ajutat cel mai mult pe parcurs?
Munca cu mintea mi se pare de departe cea mai intensă și grea pe care o avem de dus într-un proces de transformare sau de dezvoltare. Am învățat pe parcurs despre corpul nostru că este extraordinar de adaptabil și comunicativ, el ne zice imediat ce nu-i place, ce limitări are, la ce e priceput, trebuie doar să învățăm să-l ascultăm și să-i citim semnalele. Cu mintea…e altă poveste. Te păcălește foarte ușor și crede și tot ce-i spui. Și culmea, asta este și ce m-a ajutat cel mai mult pe parcurs: să schimb ușor-ușor narativul pe care îl dau minții mele, în fiecare zi și fiecare moment. Repet, nu imediat, ci ușor-ușor, în ani, cu mult exercițiu, am reușit să schimb perspectiva din capul meu asupra mea, dar și asupra celorlalte lucruri din jur. Odată ce ajungi să privești lucrurile sănătoase ca pe ceva ce faci pentru tine și sănătatea și bucuria ta, nu ca pe ceva cu care te chinui, cu care te pedepsești, de la care te abții, universul tău se schimbă. Și partea bună e și că, odată ce știi, nu te poți întoarce de acolo.
Ce ai spune cuiva care nu crede că sportul e pentru el/ea?
Le-aș aduce aminte că suntem făcuți să ne mișcăm. Și că, dacă nu le place, înseamnă că n-au găsit forma de mișcare care să li se potrivească. Mi se pare că e o bucurie aparte în a căuta forma de mișcare potrivită, pentru că oricât de mult ți-ar lua, înveți lucruri despre tine și te dezvolți garantat, în timp ce aduci beneficii în corp. Să ne amintim că stimulăm niște endorfină cam la orice tip de mișcare facem, așa că poate gândul ăsta, că vom fi mai fericiți un pic, ajută.
Pe tine ce te ridică de pe canapea în zilele fără energie?
Poate că diferit de percepția uzuală, dar eu în zilele în care nu am energie, mă las să nu am energie și mă odihnesc sau îi ofer ceva frumos, plăpând și de răsfăț corpului. Pentru că știu că în rest îl supun la mult și la multe și că face multe pentru mine și că lipsa aia de energie îmi zice ceva. Dar, în cazul meu, sigur nu e lene :D În cazul în care nu e oboseală fizică și chiar ar fi cazul să vă ridicați de pe canapea, recomand număratul până la 5 și ridicatul. Funcționează! Câte un pas pe rând.
Ai făcut handbal de performanță până la 19 ani, ce te-a învățat sportul și aplici în munca și viața ta de zi cu zi?
Handbalul mi-a adus foarte multe lucruri mai mult decât bune în viață, de la disciplina cu care fac lucrurile, până la spiritul de echipă sau cel de competiție de care avem nevoie să ne dorim să atingem noi obiective, mai mărețe, mai îndrăznețe.
Mi-a adus și o a doua familie și o deschidere către oameni, care cred că mă ajută foarte mult chiar și în ceea ce fac acum, că nu e ușor să te duci la un sport nou, într-o sală unde nu cunoști pe nimeni, uneori unde sunt numai bărbați și să zici că vrei și tu să înveți. Îți trebuie o stăpânire de sine și o prezență pe care cred că mi-a oferit-o handbalul încă din adolescență.
Dar cred că cel mai mult, m-a învățat încă de mică, că pot mai mult decât pare că pot. Și nu o zic într-un sens teribilist, ci într-un sens ambițios și progresiv: mișcarea te învață lucruri despre tine pe care poate puține alte lucruri o fac. Felul în care ești într-un sport și într-o competiție este și felul în care gestionezi o echipă sau cum te comporți la muncă; viteza cu care găsești soluții într-un meci sau o confruntare sportivă se reflectă și în viața de zi cu zi; curajul pe care-l ai să încerci ceva sportiv ce te scoate din zona de confort te definește ca om și te poate defini și ca profesionist. Știind astea, cum aș putea să nu iubesc mișcarea?
Mă puteți ajuta să scriu acest newsletter printr-o donație recurentă sau cumpărând o cafea ocazională
Fotbalul ca formă de rezistență
Nazia Ali avea cinci ani când tatăl ei a fost ucis de talibani și 12 ani când mama ei, care îi susținuse visul de-a jucat fotbal, a suferit aceeași soartă. Echipa i-a devenit familie, iar fotbalul formă de rezistență. „Am lovit mingea ca răzbunare împotriva talibanilor, care mi-au luat părinții”, spune ea. „Am găsit solidaritate și comunitate prin fotbal.”
Ali e acum mijlocașă în echipa națională de senioare a Afganistanului, care a fost evacuată în Australia în 2021, când talibanii au revenit la putere. Era minoră când a ajuns în Australia și spune că fotbalul i-a salvat viața. „Fotbalul este libertatea mea. Când joc, îmi dă speranță.”
Se gândește însă des la cele rămase acasă, la toate fetele care nu pot juca fotbal. „Când am ajuns prima dată în Australia, aveam mereu flashback-uri. Eram toate foarte triste pentru surorile noastre din Afganistan. Era foarte greu când prietenele îmi trimiteau mesaje și mă sunau implorându-mă să le ajut.”
În luna mai, FIFA a aprobat crearea unei echipe de refugiate afgane. Au organizat cantonamente și tabere de selecție și plănuiesc meciuri amicale, dar jucătoarele vor să le fie recunoscută oficial echipa națională, să-și reprezinte țara în competiții internaționale și să fie astfel o voce pentru cele care nu au posibilitatea să se exprime. „Suntem foarte recunoscătoare FIFA, dar lupta noastră nu se va încheia până când nu ne vom reprezenta țara pe scena mondială și nu vom lupta pentru surorile noastre din Afghanistan, care nu pot studia, darămite să practice sport. Continuăm să luptăm pentru ele și această luptă nu se va încheia niciodată”, spune Ali.
Ultima oară când au jucat un meci oficial a fost în 2018. Reglementările FIFA impun în prezent ca echipa să fie recunoscută de Federația Afgană de Fotbal, care e controlată de talibani și nu recunoaște echipele feminine din cauza interdicției impuse de aceștia asupra sporturilor feminine. De mai bine de trei ani, jucătoarele refugiate și susținătorii lor au militat pentru ca FIFA să intervină și să le acorde recunoașterea oficială și sprijinul financiar refuzate de Afganistan.
„Pentru aceste sportive, fotbalul nu este doar pasiunea lor, ci un act fundamental de rezistență împotriva talibanilor – un act de solidaritate cu surorile lor care încă trăiesc în Afganistan”, spune Fereshta Abbasi, cercetătoare pentru Asia la Human Rights Watch. „Recunoașterea și sprijinul acordat echipei de către FIFA ar fi o declarație puternică că drepturile femeilor afgane nu pot fi șterse.”
Timeout
Alte recomandări din lumea sportului. Rubrică susținută de eMAG.
🎾În forma sa cea mai autentică, competiția înseamnă a ne ridica împreună – o lecție remarcabilă pentru tenis, pentru sport, pentru business și pentru întreaga viață.
🏆Balonul de Aur câștigat de Ousmane Dembélé este o victorie umană în mijlocul teatrului toxic al fotbalului, scrie Barney Ronay în The Guardian.
🎾Björn Borg vorbește despre suferința și haosul din viața sa după ce a renunțat abrupt la tenis, la 26 de ani.
⚽️Fotbalul pentru juniori e scump, iar sistemul plin de abuzuri. Ce înseamnă să-ți dai copilul la un sport de performanță în România.
Povești din Sport e un newsletter bilunar despre performanță, curaj și încăpățânare. Dacă ți-a plăcut ce-ai citit, m-aș bucura să-l dai mai departe.
Mulțumim pentru povești, Andreea!