Când lucrezi pe salariul minim, nu ai timpul și resursele să te gândești să ieși la alergat
O discuție despre evenimente și comunități de alergare cu Gabriel Solomon, unul din cei mai activi promotori și facilitatori ai sportului de masă de la noi.
Gabriel Solomon a ieșit prima oară la alergat în mai 2008. Lucra în IT și stătea prea mult pe scaun, iar alegarea i s-a părut cea mai la îndemână formă de mișcare, pentru că nu se pricepea la niciun sport cu mingea, și nici nu avea nevoie de colegi de echipă. În prima zi, a alergat în jurul unui teren de fotbal, 2-3 kilometri, până a simțit că-și scuipă plămânii. Dar a continuat și, după o lună, a ajuns la 8-10 kilometri.
A descoperit apoi clubul de alergare Ro Club Maraton, unul din primele de la noi, unde a găsit informații despre nutriție, programe de antrenament și un anunț despre prima ediție a Maratonului Internațional București. A citit că ai nevoie de patru luni de pregătire ca să alergi un maraton, cam cât mai era până în octombrie, și a hotărât că va participa. S-a antrenat constant și a terminat în 3h 19min.
De atunci, sportul i-a devenit misiune și stil de viață: a participat la concursuri de MTB, la maratoane montane și ultramaratoane, la curse de ciclism de șosea. A alergat 24 de ore pe bandă în scop caritabil pentru organizația Salvații Copiii, a traversat România alergând, și a co-fondat Galantom, o platformă care permite participanților la evenimente sportive să strângă fonduri pentru organizații și cauze umanitare. Prin organizația sa, YOLO Events, organizează de peste 10 ani evenimente sportive care promovează sănătatea, impactul social și conștientizarea problemelor de mediu, cum e Semimaratonul Gerar, care are loc pe 31 ianuarie.
Anul trecut, a contribuit la lansarea Endurance Ro-Index, prima platformă de date din România despre participarea la concursuri de masă de alergare, ciclism și triatlon. E un sondaj realizat pe 1.110 de participanți la astfel de competiții în 2024, coordonat de agenția de cercetare Quantix și susținut de platforma sporivă SportID.
Scopul, spune Gabriel, e să ofere perspective utile – pentru organizatori, sponsori și actorii implicați în ecosistemul sporturilor de anduranță din România – legate de participare, motivații și comportamente legate de sport, aprecieri legate de cauze sociale și/sau de mediu, echipamente, suplimente și surse de informare. „Noi tot urmărim date similare din afară, și în România nu prea există cifre pe zona care ne interesează pe noi, adică zona asta de sport amator de anduranță, alergare, ciclism, triatlon.“
Câteva concluzii ale cercetării:
Alergarea are incidența cea mai mare de participare la competițiile din 2024 (peste 80%). Concursurile de ciclism au atras 25% dintre participanții la studiu, iar cele de triatlon 7%
66% dintre respondenți sunt bărbați și 85% au studii universitare
77% au concurat alături de prieteni, familie sau apropiați și 17% au participat alături de copii; 33% au participat singuri
46% sunt motivați de impactul pozitiv asupra sănătății, 58% de atmosfera de la concursuri, 69% apreciază ca foarte importantă frumusețea traseelor
31% și-au făcut controale medicale de monitorizare și 34% au abonamente la sală
65% și-au stabilit obiective personale legate de sport/mișcare
INTERVIU: „Alergarea este pretextul, dar aș zice că partea importantă este comunitatea și socializarea“
Gabriel mi-a povestit mai multe despre studiu și despre cum vede dezvoltarea comunităților de alergare.
De ce ți se pare util acest studiu?
Sunt mai multe direcții, în principiu sunt trei actori pe care îi urmărim: organizatorii de competiții, sponsorii sau companiile interesate de zona asta, și partea instituțională, unde e o discuție mai amplă. Din punct de vedere al organizatorilor, mereu sunt discuții despre care este de fapt piața: Cât de mulți oameni fac sport într-un an? Cam la câte evenimente merg într-un an? Merg la unul pe an, două, în medie.? Apoi, își iau cazare sau nu își iau cazare când merg la un eveniment în alt oraș? Cam cu câte persoane merg? Cam care este taxa pe care o așteaptă de la un concurs? Ce e important pentru ei, cum ia un om decizia să participe la evenimentul tău?
La nivel de instituții, e vorba de percepția sportivilor amatori vis-a-vis de instituțiile care guvernează sportul respectiv, în speță, federațiile. În sportul de amatori de anduranță, lucrurile sunt un pic diferite față de alte federații gen fotbal, baschet, volei, etc, pentru că există o piață mult, mult mai mare de concursuri private. Poate la tenis se mai întâmplă un pic asta.
Și atunci, tu ca federație ești, sau ar trebui să fii relevantă, că rolul tău este să guvernezi sportul pe care îl ai în administrare. Iar aici, ce se vede și cu ochiul liber este că ciclismul sau triatlonul sunt mult mai bine percepute de concurenți că au un rol în sport și colaborează mai bine decât Federația de atletism, care se concentrează foarte mult pe sportul de performanță, să-l numim așa, adică ce fac ei pe stadion, mai puțin pe ce se întâmplă stradal. Dacă te uiți pe site-ul Federaților de Ciclism sau Triatlon, există un calendar de evenimente care cuprinde atât ce înseamnă campionate naționale, cât și evenimentele private, au și un proces în care evenimentele se pot afilia. În partea cealaltă nu există deloc. Și federațiile ar trebui să facă lucruri în direcția asta, să reabiliteze un pic imaginea asta.
Al doilea lucru extrem de important pentru sportivii amatori este de a avea un instrument de a măsura în ce măsură populația face mișcare cu adevărat. Pentru că în toate studiile generice în care oamenii sunt întrebați de câte ori fac mișcare, lucrurile sunt cumva relative.
Mișcare, pentru mulți, este că se plimbă din când în când prin parc, ceea ce e util, dar din punct de vedere al sănătății populației, o mișcare regulată într-un cadru mai formal e cu totul altceva decât că ieșim o dată pe lună 10-30 de minute în parc.
Apropo de asta, în UK există un proiect, se numește parkrun, inițiat de o entitate privată care organizează în parcuri din UK, și s-au extins și în alte țări, alergări de 5 km gratuite și cronometrate. Există un traseu stabilit, tu te înscrii, primești un cod de bare și alergi, iar la final îți scanează codul de bare și au diverse mecanisme prin care îți calculează timpul. Și sunt foarte mulți, de la câteva zeci în fiecare weekend într-un parc, până la unele foarte populare care au sute în fiecare weekend; se întâmplă toate în același timp, sâmbătă dimineață de la ora 9.
Ce vreau să zic cu parkrun, apropo de direcția asta de încurajat sportul în sensul ăsta, este că ei au reușit să facă un parteneriat cu Ministerul Sănătății de la ei și medicii de familie scriu rețetă, la propriu, pentru asta. Ai o problemă de greutate, ai o problemă cu diabetul, recomandarea e mișcare, efectiv: „înscrie-te la parkrun“. Iar acum este o mică dezbatere în UK, pentru că Ministerul Sănătății face un studiu să vadă cât de eficientă a fost această măsură în ultimii ani, ca să vadă dacă păstrează recomandarea asta, dacă oamenii chiar o pun în aplicare, dacă s-a observat o îmbunătățire a sănătății populației în timpul ăsta și așa mai departe.
Tu cum simți că a crescut comunitatea de alergare în ultimii ani?
A crescut foarte mult, și aici e o chestie pe care anul trecut am observat-o: au crescut foarte mult ceea ce numim comunități de alergare, dar zic comunități și nu cluburi pentru că sunt mai degrabă comunități sociale. Nu sunt formale, sunt formate în jurul unei pagini de Facebook, Instagram, grup de Facebook, ceva de genul ăsta.
Și spun că anul trecut m-a surprins lucrul ăsta pentru că sunt în zona asta de foarte mult timp și zic eu că știu destul de mult din piață, dar am avut trei situații în care am auzit de niște grupuri de genul ăsta și nu știam nimic despre ele, ceea ce mi se întâmplă rar. Am încercat să mă documentez despre ele și ce mi-am dat seama este că în momentul ăsta încep să crească foarte mult comunitățile la care alergarea este secundară. De exemplu, Run to Sip e o comunitate (din București) axată pe zona asta de cafea și ce fac este că se întâlnesc în fiecare weekend și de fiecare dată pleacă de la o cafenea, aleargă o tură de 5-7 km, se întorc la cafenea și apoi socializează. Adică alergarea este pretextul întâlnirii, dar aș zice că partea importantă este comunitatea și socializarea, și alergarea pe locul doi.
Asta nu e ceva rău, nu?
Nu, nu, e un concept foarte bun. Unii poate vor rămâne la stadiul ăsta, dar unii cu siguranță, ușor, ușor, se vor îndrepta și către o zonă mai formală de a participa la competiții, adică sunt genul de opțiuni care vor atrage cu siguranță oameni noi către sport.
Aș mai menționa un lucru, pentru că tot citesc articole în direcția asta: comunitățile astea au început să crească din două motive. Unul este acela că generațiile noi au sau suferă de o lipsă de conexiune, să spunem așa, și comunitățile astea le oferă un cadru mai cald, mai ușor în care să socializeze fizic cu alți oameni. Și suplimentar, sau legat de asta, e că înlocuiesc ieșirile în club.
Există în UK o inițiativă, Friday Night Lights, care vrea să fie o alternativă la ieșitul în club de vineri seara. Ies în parc de obicei, sunt niște voluntari care alergă cu boxe și aleargă în timp ce ascultă muzică, au și lumini, etc. Iar chestia asta a crescut atât de mult încât cei de la Maratonul de la Londra i-au luat cumva sub umbrela lor și investesc în direcția asta, pentru că și-au dat seama că este o zonă din care vor veni noi alergători, și asta e important.
Și la noi, cum ți se pare că a crescut participarea în ultimii ani?
Anul trecut aș zice că a ajuns la nivelul de pre-pandemie. Acum sunt pe creștere. Dar aici intrăm într-o discuție complexă, pentru că depinde la ce te referi. Una este dacă discutăm de numărul de sportivi, numărul de oameni care practică sportul, sau dacă discutăm de oameni de participanți.
Există o cheie de polarizare către evenimentele mari în ceea ce privește participarea la evenimente. Evenimentele mari, de genul Maratonului de la Londra, Roma, Madrid, să zicem și Maratonul București, deși el e cumva la nivelul mediu, cresc foarte, foarte mult. Crește mai ales dificultatea de a ajunge la ele, pentru că taxele lor cresc foarte mult, și atunci oamenii o să-și pună un eveniment major în calendar și de restul banilor mai pun niște evenimente mici – mic însemnând 100-200 de oameni, la care ai o taxă foarte mică. Și evenimentele medii, care sunt de la 1.000 la 10.000, au cel mai mult de suferit.
Din perspectiva participării, lucrurile sunt într-adevăr în creștere, dar aici aș zice că nu este un merit al cuiva. E, cu siguranță, un pic și un merit al evenimentelor, dar eu cred că explicația este pur și simplu o chestie de bunăstare, nu știu cum să zic altfel.
Când tu lucrezi pe salariul minim pe economie, nu ai timpul și resursele să te gândești să ieși la alergat. Trebuie să ajungi la un anumit nivel de trai ca să începi să te gândești la lucrurile astea. Și, cumva, asta e explicația cea mai pragmatică și simplă pentru creșterea din România.
Dar simți că ați avut un rol și voi, organizatorii de evenimente?
Cu siguranță, lucrurile sunt un pic legate. De exemplu, noi am organizat anul trecut prima ediție a semimaratonului de la Buzău și ne-a surprins și pe noi. A fost organizat în parteneriat cu Fundația Comunitară Buzău, noi am fost partenerul tehnic. Și noi am fost pesimiști, am zis că n-are rost să comandăm multe tricouri, că dacă rămâi cu ele nu ai ce să mai faci. Le-am propus cam 700, în condițiile în care aveam înscriși în momentul acela spre 200 și un pic, cu vreo două luni înainte de eveniment. Și cei de la Fundația Comunitară au zis „nu, nu, vrem 1000“. În final, am ajuns pe la 900 și ceva, destul de aproape. Asta pentru că existau suficienți alergători în zonă care, având un eveniment acasă, și-au dorit să fie prezenți. Au fost și alergători noi, dar ce vreau să zic e că un om care aleargă 3 km în parc n-o să vină la Maratonul București. E și un efort de deplasare, e și teama că n-o să te descurci, dar dacă e un eveniment la tine în curte, vei veni.
Aici vine rolul evenimentelor, ca un soi de accelerator. Oamenii, pe măsură ce ajung la un nivel de bunăstare încep să se gândesacă un pic la sănătate, să meargă la sală, să alerge, să iasă cu bicicleta. Un eveniment poate să acelereze un pic lucrurile, în ideea că unul care poate nu face sport, în primul an o să vadă niște nebuni care aleargă pe stradă și o să-i înjure că nu poate să ajungă cu mașina la mall, în al doilea an poate o să aibă oameni în jur care participă, și ușor ușor te molipsești un pic.
Deci ar ajuta să fie mai multe evenimente în orașe mai mici?
Da, da, cu siguranță ajută. Și se întâmplă din ce în ce mai multe evenimente mici, care activează comunitatea locală, și ușor-ușor se duc mai departe. Alergătorii care au venit la Buzău prima oară și au alergat 2,5 sau 5 km, într-un an, doi, o să vină și la București.
Mulțumesc tuturor celor care contribuiți la scrierea acestui newsletter printr-o donație recurentă sau cu o cafea simbolică. Încrederea voastră contează mult.
❄️Timeout olimpic❄️
⛷️Pe 6 februarie încep Jocurile Olimpice de Iarnă de la Milano Cortina 2026, care vor avea patru ceremonii de deschidere: una principală, la Milano, și trei secundare, la Cortina, Livigno și Predrazzo. ⛸️Patinatoarea Julia Sauter va fi portdrapelul României la ceremonia de deschidere de la Milano-Cortina.
⚽Antrenorul lui Inter, Cristi Chivu, a fost nominalizat de către Comitetul Internațional Olimpic să fie unul dintre cei care va purta flacăra olimpică înainte de startul competiției.
⛸️Visul de a se califica la Jocurile Olimpice de iarnă a fost unul dintre ultimele lucruri despre care a vorbit patinatorul Maxim Naumov cu părinții săi , înainte ca aceștia să-și piardă viața într-un accident aviatic în Washington DC de anul trecut. „M-am gândit imediat la ei”, a spus după ce-a obținut calificarea pentru echipa Statelor Unite. „Mi-aș dori să fi fost aici să trăiască această experiență alături de mine, dar simt prezența lor și știu că sunt alături de mine.”
❄️The Athletic se întreabă dacă Italia poate să facă pentru Jocurile Olimpice de iarnă ceea ce a făcut Parisul pentru Jocurile Olimpice de vară.
⛸️Și cine de aici abia așteaptă să-l vadă pe Ilia Malinin, americanul de 20 de ani care redefinește patinajul artistic, cucerind singura scenă care-i lipsește, cea olimpică?
Povești din Sport e un newsletter bilunar despre performanță, curaj și încăpățânare. Dacă ți-a plăcut ce-ai citit, m-aș bucura să-l dai mai departe.