Camelia Ceasar: „Trebuie să știi de unde vii”
Povestea portarului naționalei feminine de fotbal a României: a crescut în Italia, dar simte o responsabilitate când joacă pentru țara în care s-a născut.
Bună dimineața!
Azi avem o ediție specială: un portret al Cameliei Caesar, care apără poarta României și a Romei, o jucătoare de 25 de ani pe care fotbalul a ajutat-o să se integreze în țara adoptivă, Italia, dar și să se simtă aproape de locul în care s-a născut.
Pe 5 decembrie, Camelia joacă din nou cu România pe Arcul de Triumf, în ultimul meci din Liga Națiunilor, și ultimul acasă din acest an, contra Croației. Bilete aici.
„Tu trebuie să stai în poartă”
Camelia n-a trăit mult în România. S-a născut la Bacău, dar la cinci ani s-a mutat cu părinții în Italia. A continuat să vină vara în vacanță la bunici, iar pentru părinți a fost mereu important ca cei doi copii să învețe limba, tradițiile sau felurile de mâncare românești. „Pentru că este țara noastră, este firea noastră și trebuie să o cunoaștem”, spune Camelia. „Nu e că trăiesc acolo, gata, nu mă mai interesează. Nu e așa, trebuie să știi de unde vii.”
Fotbalul a ajutat-o să păstreze vie această legătură cu România, dar și să se integreze în noul acasă. Pe teren, a învățat repede limba și și-a făcut prieteni.
A început să joace la opt ani, în Torino. Când verișorii ei, cu care se juca deseori, s-au înscris la un club, a vrut să-i urmeze. Tatăl, pasionat de fotbal, a fost imediat de acord. De la mamă a mai auzit la început că e un sport de băieți, pentru că se temea să nu se lovească. Amândoi au avut însă încredere în ea și le-au oferit – și ei, și fratelui mai mic – libertatea să aleagă ce-i face fericiți.
La început, juca în centru. Când portarul echipei și-a rupt mâna, s-a oferit să o înlocuiască, dar nu i-a plăcut. „Când ești mic vrei să joci, să alergi, nu să stai în poartă și să nu vină niciun șut spre tine.” Când se schimbau antrenorii, încerca mereu să le spună că nu e portar, ca să joace în teren.
„Tu trebuie să stai în poartă”, i-a spus însă primul ei antrenor. Ieșea bine la minge, se arunca cu curaj, chiar dacă făcea totul din instinct. „Neavând preparator, apăram cum îmi venea mie din cap.”
Avea 14 ani când a debutat în Seria A, la Torino. Jucătoarele experimentate plecaseră și echipa se baza pe junioare. N-a avut emoții, pentru că „atunci când ești copil nu-ți dai seama de ce trăiești. Nu te gândești că ai un meci greu, că joci cu jucătoare mai mari, ci te bucuri că șutează mult și ai șansa să aperi”.
Nu e ușor să alegi între familie și carieră
„Cum te-ai gândit să pleci așa mică de acasă?”, au întrebat-o colegii de școală când s-a mutat în Brescia la 15 ani, după ce Torino a retrogradat. A fost atât de fericită când a primit oferta încât n-a stat pe gânduri.
La Brescia, făcea totul singură: gătea, își spăla hainele, se ducea la școală și la antrenament. Adormea de multe ori cu capul pe cărți, iar colegele mai mari de echipă mergeau la ședințele cu părinții. Când jucau în Liga Campionilor, ajungea în jur de 2 noaptea acasă, dar niciodată nu s-a gândit să lipsească de la școală a doua zi. Era o datorie față de părinți să învețe cât poate de bine.
Îi era dor de ei, dar era fericită și nu simțea că sacrifică ceva. Acum își dă seama că nu și-a văzut fratele crescând. Avea 9 ani când a plecat, acum are 19. În weekenduri ea avea uneori meciuri în deplasare, iar părinții munceau. „E muncă grea, lumea crede că în Italia e ușor.”
„Dar când faci o alegere, ceva trebuie să sacrifici. Dacă rămâneam acolo, sacrificam cariera. În spatele unui jucător, unei jucătoare, sunt foarte multe sacrificii pe care lumea nu vede. Nu e ușor să alegi între familie și carieră, de exemplu, e lucrul cel mai greu pe care poți să-l faci.”
La Brescia, cu care a câștigat titlul în Serie A, a început să lucreze cu un preparator de portari și să înțeleagă mai bine ce presupune acest rol. A descoperit ce frumoase sunt antrenamentele, ce distractiv e să te arunci după minge, să cazi, să zbori. A început să simtă că acolo e locul ei, cum îi zicea primul ei antrenor. „Uneori mă gândesc la cum fac unele lucruri, dar nu știu să-mi răspund. Sunt lucruri care vin dinăuntru.”
Nu se poate să fie totul perfect în sport
După cinci sezoane, a fost transferată la AC Milan, căreia Brescia i-a vândut licența din Serie A. A fost cel mai dificil an din carieră. Nu era titulară și nu se simțea parte din echipă.
A avut momente în care s-a întrebat de ce stă acolo și suferă, dar și-a spus că trebuie să continue, să termine sezonul și să se antreneze în fiecare zi cât de bine poate, ca să nu le dea dreptate antrenorilor. A mai înțeles că momentele dificile fac parte din joc.
„Se vorbește mereu de goluri, de parade frumoase, numai de lucruri pozitive. Dar momentele dificile și greșelile sunt lucrul cel mai prețios pentru un sportiv, și un om în general. Nu se poate să fie totul perfect în sport. Momentele grele sunt mereu acolo, lângă tine.”
Postul de portar a ajutat-o să vadă lucrurile astfel. Deși la început se enerva când primea un gol, și-a dat seama că trebuie să gândească diferit. Că în poartă trebuie să fii puternic psihic, să nu te lași doborât. Dacă greșești în minutul 2 și joci următoarele 90 cu gândul acolo, mai faci încă 10 greșeli. „O greșeală nu te definește ca jucătoare sau ca om. Dacă ne gândim așa, nu ar mai fi jucători, nu ar mai fi portari. Și e important, în general, după părerea mea, să fim echilibrați în viață. Nu ești nimic când greșești și nu ești totul când faci ceva bun.”
Oportunitățile sunt importante
După acel sezon dificil, a ajuns la Roma, unde joacă de cinci ani și cu care a câștigat Cupa Italiei, Supercupa și titlul în Serie A Femminile. Îi place încrederea pe care clubul o acordă fotbalului feminin și faptul că investițiile cresc de la an la an. Abia acolo, la 21 ani, a început să facă pregătire fizică și tehnică individuală. De la 10 persoane în staff în primul an, acum sunt 30. Se simte norocoasă și ar vrea ca toate fetele să aibă astfel de condiții.
S-a gândit la asta sezonul trecut, când a ajuns cu Roma în sferturile Ligii Campionilor, la prima participare a clubului. Au întâlnit Barcelona, viitoarea câștigătoare, care i s-a părut o echipă la un alt nivel. La returul de pe Camp Nou, privindu-le din poartă, s-a gândit: „Ce frumos că niște fete joacă așa”. Aveau toate calitățile, jucau în viteză, jucau tehnic, jucau cu inteligență.
„Când vezi o echipă ca Barcelona că joacă așa, vezi ce multă putere avem și cât de mult putem să facem și noi în fotbal, chiar dacă ni se spune: «Duceți-vă la cratiță». Da, ni se spune asta și în Italia, chiar dacă lucrurile s-au schimbat foarte mult în ultimii ani, mai ales de când cluburi ca Milan, Roma, Inter și-au format și echipe feminine. Au început să vadă fotbalul feminin ca pe o investiție importantă.”
Crede că trebuie să ținem cont de oportunități și când privim fotbalul feminin din România, unde vede îmbunătățiri, dar și pașii care mai sunt de făcut. „Trebuie mereu să vedem unde eram înainte și unde suntem astăzi. Nu putem să pretindem din doi în doi ani o schimbare majoră.”
O schimbare importantă, spune, e faptul că Naționala joacă acum meciurile pe Arcul de Triumf. „E un lucru mic, dar te pune în centrul orașului și în contact cu lumea. Lumea te vede, copiii te văd, încep să joace, spun: «Vreau și eu să fiu așa». Sunt lucruri mici, dar schimbă.”
Când crești în altă țară de mic, când mergi la școală în altă limbă și te obișnuiești cu alt mod de viață, nu e ușor să te simți acasă când vii în vizită. Dar când e în cantonament cu echipa națională, pentru care joacă din 2019, simte că e locul ei. Când îmbracă tricoul României, simte o mândrie și o responsabilitate. „Mereu când intru în teren, vreau ca de România să vorbească numai de bine. Și încerc să mă străduiesc, pentru că este țara noastră și vreau să fie văzută și vorbită mereu bine.”
Se gândește uneori la șansele pe care i le-a oferit Italia din punct de vedere sportiv. Nu știe cum ar fi fost drumul ei în fotbal dacă părinții nu se mutau. Acolo a început să joace, acolo s-a dezvoltat ca jucătoare, acolo a avut condiții tot mai bune. Dar și dacă nu se mutau, nu crede că ar fi rămas acolo. Ar fi vrut mai mult și ar fi plecat, așa cum a plecat și din casa părinților la 15 ani, pentru a-și urma visul.
Ce știe e că de mică a iubit fotbalul. Când venea în vacanță și oamenii din sat întrebau cine e fata care joacă fotbal, bunica ei răspundea: „nepoata mea”. „Eram unica fată din tot satul care juca cu băieții, dar era frumos. Nu m-am gândit niciodată: «sunt unica fată, de ce nu sunt altele». Nu m-am gândit: «eu sunt fată, ei sunt băieți». Nu m-am gândit niciodată la vreo diferență. M-am gândit mereu numai să fac ceea ce-mi place.”
Interviu realizat la inițiativa VISA. Camelia Ceasar e singura jucătoare din România ambasadoare VISA, un brand care susține fotbalul feminin de peste 15 ani.
Time-out cu recomandări
⚽️ Organizarea Campionatului Mondial de Fotbal din Qatar la jumătatea sezonului trecut a crescut gravitatea accidentărilor jucătorilor din Europa, arată un studiu al companiei de asigurări Howden, care a analizat efectele supraîncărcării calendarului asupra sănătății jucătorilor.
🏀 LeBron. Biografia unuia dintre cei mai captivanți atleți ai sportului modern, care îi detaliază parcursul improbabil de la o copilărie instabilă la superstarul considerat unul din cei mai buni baschetbaliști din istorie, care investește în educația copiilor din medii vulnerabile, produce filme și militează împotriva rasismului și inegalității sociale. E tradusă de PilotBooks, pe care îi găsiți weekendul ăsta la târgul de carte Gaudeamus.
🤾♀️ Am vorbit cu Cristina Neagu despre știința din spatele golurilor sale memorabile, importanța tehnicii corecte învățate la junioare, cum o ajută intuiția și experiența și care sunt procedeele ei preferate.
🤾♀️ România debutează pe 1 decembrie la Campionatul Mondial de Handbal Feminin, un turneu decisiv pentru calificarea la Jocurile Olimpice de anul viitor, despre care povestim mai mult curând.
🏟️ Sportul în era excesului: evenimentele sportive devin tot mai mari, dar sunt și mai bune? The Guardian a întrebat o serie de specialiști în leadership, media, marketing și academicieni de ce asistăm la o creștere a duratei evenimentelor sportive, într-un moment în care ni se spune constant că atenția privitorilor se scurtează.
⚽️ Împodobirea bradului, varianta echipa națională. Andreea Cio scrie despre reticența de a ne bucura de calificarea echipei naționale masculine la Euro 2024: „Evident că e un noroc, pentru că sistemul fotbalului din țara asta nu permite ceva mai mult. Și dacă e un noroc, de ce să nu îl primim cu brațele deschise și să-l acceptăm ca pe ceva care ne face bine?”
Povești din Sport e un newsletter bilunar despre performanță, curaj și încăpățânare. Dacă ți-a plăcut ce-ai citit, m-aș bucura să-l dai mai departe. Dacă l-ai primit de la un prieten, te poți abona aici.
Dacă vrei să susții scrierea și documentarea lui, poți face o donație mai jos. Ar fi un ajutor important, pentru care îți mulțumesc.