Cum îți regăsești bucuria pentru sport după 12 ani

📩  Dacă e prima oară când primiți acest newsletter, e locul în care îmi doresc să vorbim despre puterea poveștilor din sport de a inspira, de a coagula comunități și de a reflecta lumea în care trăim, cu un focus pe sportul feminin și pe visele olimpice ale sportivilor. E și locul unde trimit update-uri despre ce mai scriu și citesc și unde aștept oricând idei și sugestii de la voi. 

📩 Întâi, vreau să trimit în univers multe mulțumiri virtuale pentru colegii mei de la DoR Artemisa Pascu și Andrei Grosu, care mi-au făcut o surpriză și au croșetat o nouă identitate vizuală. 

Povestea din septembrie

„Ne simțim mândri că e româncă de-a noastră”, spunea Nadia Comăneci în aprilie într-un articol din presa candiană care vorbea despre nevoia românilor de eroi sportivi. Nadia vorbea despre Bianca Andreescu, jucătoarea de tenis cu părinți români care câștigă turnee de tenis pentru Canada – cel mai recent și cel mai important, US Open, în septembrie.

Nu toți suporterii români au știut cum să se raporteze la victoriile Biancăi, care s-a născut în Ontario, unde părinții ei au emigrat în 1994, dar a început tenisul în Pitești, unde familia ei s-a întors pentru scurt timp. Să susțină și să se mândrească cu o jucătoare care câștigă trofee pentru altă țară? S-o vadă ca pe un adversar al Simonei Halep? Să le pară rău că nu concurează pentru România? 

Însă Bianca a știut cum să răspundă acestor dilme. În aprilie, după ce-a câștigat primul turneu important, Indian Wells, a mulțumit Federației Canadiene, care a susținut-o de la 10 ani, apoi fanilor din Canada, apoi celor români, care fluturau steaguri tricolore în tribune. „Mulțumesc că sunteți cu mine și vă iubesc”, le-a spus, în română. 

Vorbește limba română, se bucură de iubirea fanilor români, spune că Simona Halep e idolul ei, dar știe că succesul ei în tenis se datorează Federației Canadiene. E produsul unei strategii gândite special pentru a duce la astfel de rezultate, care a inclus investiții și sprijin financiar, o atitudine primitoare față de imigranți și o filosofie de antrenorat unitară; adică un întreg sistem care lipsește în România.

Bianca e cel mai cunoscut nume dintr-o primă generație de sportivi care încep să aibă succes în țările în care părinții lor români au emigrat din anii 90 încoace. Iată și alte povești asemănătoare:

📌 Ana Pădurariu, 17 ani, a câștigat un argint la bârnă pentru Canada la Mondialul de Gimnastică Artistică din 2018, în fața americancei Simone Biles, care-a luat bronz.
 
📌 Alexandra Agiurgiuculese, 18 ani, a câștigat anul trecut pentru Italia medalia de bronz la minge la Mondialele de gimnastică ritmică de la Sofia. I-a scris povestea PressOne.

📌 Sabrina Ionescu, 21 de ani, campioană mondială cu naționala Under 17 a SUA și deținătoarea recordului de triple-double în baschetul universitar american. Au scris despre ea ESPN, Sports Illustrated și The Guardian, care-o numește un geniu al baschetbalului.

Un documentar despre gimnastică

📷: Adi Bulboacă

Săptămâna trecută a apărut un documentar HBO despre fosta gimnastă Andreea Răducan. În paralel cu povestea medaliei de aur de la Jocurile Olimpice din 2000, care i-a fost retrasă din cauza unui nurofen luat pentru răceală, The Golden Girl îi rememorează cariera și ne lasă să privim în culisele unui sport atât de iubit de români, dar care a fost construit pe niște fundamente atât de nesănătoase. 

L-am văzut de două ori, pentru că mi-a rămas mult timp gândul la imaginile din sala de antrenament cu gimnastele din generația Andreei încercând să-și țină echilibrul și să facă salturi pe bârna de 10 centimentri, în timp ce în fundal se aude vocea stridentă a antrenoarei Mariana Bitang:

„Nu te mai răsuci, măi tâmpito, din umeri. Te uiți ca idioata la mine.”

„Acum trebuia să te pocnesc.”

„Mi-e rușine să te țin în sală, bă! În ce hal a ajuns gimnastica românească.”

În acest context de abuz emoțional și neîncredere au crescut și generațiile următoare: gimnastele care au ratat calificarea la Jocurile Olimpice din 2016, prima absență în 40 de ani pentru România, sau cele care se pregătesc acum de Campionatele Mondiale de la Stuttgart (4-13 octombrie), unde încearcă să califice echipa la Jocurile de anul viitor, ca să nu repete dezastrul din 2015, cum a fost numit Mondialul de la Glasgow.

Probabil că nu e alt sport în care să așezăm atâta presiune pe umerii unor copii. În care să le cerem să câștige, după ani în care li se spune că nu sunt suficient de bune, că nu sunt suficient de motivate, că nu se adună și nu strâng din dinți și nu trec peste durere. Probabil nu e alt sport (sau sunt puține) în care antrenorii să aibă atât de mult control și impact în viețile unor adolescente în formare; să le vorbească cum au făcut-o de atâtea ori antrenorii români, pentru care au contat mai mult medaliile decât sănătatea lor fizică și emoțională.

O zice direct (și fără regrete) Octavian Bellu în documentar: „Această obsesie a medaliei de aur ne-a dominat viața și tot ce pare normal pentru alții în viața de zi cu zi la noi a trecut în plan secund.”

✍️  Despre Campionatul Mondial care începe mâine și așteptările nedrepte pe care le avem de la gimnastele crescute într-un sistem defect am scris aici.
✍️ Despre Jocurile Olimpice din 2016 și singura gimnastă care a reprezentat România acolo, Cătălina Ponor, am scris în DoR în 2016. 
✍️ Povestea Andreei Răducan a apărut anul trecut și în cartea Neînvinșii.

Fais-toi plaisir

Alexandra Dincă (a treia din stânga) are 32 ani, e fotografă, doctorandă în antropologie și mamă a doi copii. De un an, s-a mutat în Franța, unde a reînceput să joace handbal, după o pauză de 12 ani. Mi s-a părut tare frumoasă povestea revenirii ei la sport și modul diferit în care îl trăiește acum, acolo, față de junioratul din România când juca din frică, așa că am rugat-o să mă lase să o împărtășesc aici. În poza de mai sus e alături de echipa ei din Saint-Étienne, care joacă în liga departamentală.

Duminică dimineață am meci. Încep al doilea sezon și anul trecut pe vremea asta îmi țiuiau urechile de emoție. Intram pe teren prima oară, după 12 ani fără sport și doi copii. Cu echipament împrumutat și fără genunchiere. Știu că la un moment dat îmi auzeam doar respirația și eram speriată. Cartonaș galben după 5 minute. Am ieșit. Am plâns. Am vrut să renunț. Până la urmă, nu am jucat niciodată la nivel înalt și nu aveam nimic de demonstrat nimănui. În mintea mea am renunțat la handbal când mi-a fost clar ca nu o să mă duc la liceul sportiv, deși m-am oprit abia la 18 ani. Mi-a fost mereu frică de antrenoare si de colegele mai mari, de jigniri și păruielile de după meciuri. Am jucat din frică.

Au fost zile când am fost singură pe banca de rezerve. În mintea mea eram bună, creierul știa ce trebuie să facă. Corpul nu asculta deloc. Tuburile de diclofenac, gălbenele și arnică se goleau repede, primele luni cred că am trăit doar cu apă și antiinflamatoare. Copiii râdeau când aveam febră musculară și inventaseră un joc în care fugeau de mine doar pentru că știau că nu pot să țin pasul.

La un moment dat, s-a produs un declic. Eram înainte de un meci în deplasare, făceam încălzirea și portarul îmi zice că iar nu mă uit la ea când arunc de la 9 metri. Îmi zice: „Mais joue, Alex, fais-toi plaisir.”

Ah, această expresie care comprimă toată filosofia franceză în trei cuvinte. Fais-toi plaisir. Eu nu jucam nene ca să îmi placă. Jucam ca să câștig, să nu le fie altora rușine cu mine, să nu mă certe nimeni. Nici vorbă să găsesc bucurie dincolo de durerea de burtă/glezne/coapse. Bucuria era când pierdeau ceilalți. Dar și când am găsit-o. Bucuria aia pe care nu știam că o pot trăi. Femeile astea fabuloase din echipă, cu poveștile lor, cu victoriile și înfrângerile lor. Câte nu mi-au vindecat și nici nu știu ele. La final de sezon am făcut un grătar și m-au întrebat cum mi-a fost. M-am bâlbâit. Dar am spus esențialul. „Voi jucați ca să vă faceți o bucurie, nu aveți nimic de demonstrat nimănui și sunt foarte recunoscătoare că m-ați învățat și pe mine.”

De citit / de văzut / de ascultat

🎨: Irina Perju

Textul din DoR#37 despre experienţele femeilor din sport, despre care v-am povestit luna trecută, e acum online (chiar și în variantă audio) și m-aș bucura să-l dați mai departe dacă vi se pare important. Cu ocazia asta, m-am gândit ca recomandările de azi să fie despre câteva din materiale pe care le-am consumat pe tema asta în ultimele luni:

📚 Eat Sweat Play. O carte plină de revelații despre cât de important e ca femeile să fie active şi să aibă relații sănătoase cu propriile corpuri, iar societatea să le susțină să poată face asta. Jurnalista britanică Anna Kessel împletește povești personale cu interviuri și cercetări ca să arate inegalitatea care există încă în lumea sportului, dar și femeile (și bărbații) care încearcă să schimbe asta. 

🎧 Burn It All Down. Un podcast feminist despre sport. Cinci jurnaliste, activiste și profesoare povestesc săptămânal despre ce le-a atras atenția, negativ sau pozitiv, în sportul feminin.

📢 Munca lui Nicole LaVoi, o fostă antrenoare de tenis care studiază, predă și scrie despre inegalitatea de gen în sport. E autoarea unei cărți despre numărul mic de femei antrenoare și a acestui discurs TED despre barierele de care se lovesc femeile în sport. 

Eu mă bucur de vara târzie, dar dacă vreți să întâmpinați toamna pregătiți, cei de la Treizecizero.ro au niște șosete tenisistice tare simpatice. Au scos recent și o publicație despre victoria de la Wimbledon a Simonei Halep, iar pentru mai mult context despre munca din spatele unor proiecte de jurnalism sportiv independent, recomand interviul cu Adrian Țoca din Zest Podcast.