Cum schimbă școala lui LeBron viața unor copii

Culisele unui interviu

De când am văzut-o pe Larisa Iordache retrăgându-se din finala olimpică de la Tokyo din cauza unei accidentări la gleznă, m-am întrebat cum e să iei o astfel de decizie, știind prin ce-ai trecut să ajungi acolo, și cum te împaci cu ea.

Să aleagă pentru ea, mi-a spus acum două săptămâni, e ce-a învățat de la mama ei, care i-a fost alături de la primii pași în gimnastică, chiar dacă n-a fost mereu de acord să continue. „Niciodată nu mi-a influențat deciziile. Niciodată nu mi-a zis: «Asta trebuie să faci pentru că e bine pentru tine». Nu, mi-a zis: «Tu alegi. Indiferent ce se va întâmpla și cât de tare vei cădea, eu o să fiu acolo. Dar o să te ajut mai puțin, ca să știi să te ridici singură».”

Larisa și-a pierdut mama cu o lună înainte să plece spre Tokyo. La trei zile după înmormântare, a intrat în cantonamentul în bulă de la Izvorani. „Nu știam ce-i cu mine, ce trebuie să fac. Primeam mesaje că «tu ești puternică, tu ai trecut prin atâtea, poți». Simțeam că eu sunt aici, iar lumea e undeva paralelă cu mine, iar eu merg așa, pe pilot automat.”

Nu putea nici să urce pe bârnă. Nu voia să vorbească cu nimeni. S-a întrebat dacă să mai plece. Dar, după ce antrenorul i-a spus că „tot ce se întâmplă în capul și în mintea și în sufletul tău este campionul din tine care nu vrea să renunțe”, și după un vis în care mama i-a spus „Ca să reușești, trebuie să muncești, să tragi de tine”, și-a dat seama că nu vrea să renunțe. 

Până la urmă, n-a putut să concureze și când ne-am văzut la o terasă din București mi-a povestit cât de greu i-a fost să accepte că n-a putut să treacă peste durere, cum făcuse de atâtea ori, dar că faptul că a încercat până la limita suportabilității i-a adus un fel de împăcare. 

Venea de la recuperare și purta un tricou larg, albastru, cu logo-ul Jocurilor Olimpice. Aveam pregătite trei pagini cu întrebări, dar când am început să vorbim am simțit că e mai bine s-o las pe ea să ghideze conversația și să aleagă ce vrea să-mi spună. M-a surprins și emoționat deschiderea cu care mi-a vorbit despre cum a trăit ultimele luni și ce-a descoperit despre ea, cum o ajută terapia în procesul de vindecare și cum învață să accepte și momentele în care nu e bine, ceea ce-i era greu înainte.

💬 „Eu tot timpul trebuie să fiu optimistă, trebuie să fiu puternică. La mine e ceva de îmbunătățit de fiecare dată. Și cred că asta m-a făcut un pic să nu accept, pentru că indiferent de situație, eu am trecut peste. Doar că peste ceea ce trăiam și ce trăiesc și în momentul de față nu se poate trece. Trebuie doar să acceptăm să trăim cu chestia asta, cu dorul, cu durerea, cu gândul.”

✍🏻 Pe larg, aici.
 

 Prin high-diving mi-am găsit vocația

Foto: Romina Amato / Red Bull Content Pool

La Campionatele Mondiale de Natație din 2009, săritorul în apă Constantin Popovici s-a clasat pe opt, deși în ultimii ani se antrenase mai mult pe bureți: într-o sală metodică din Complexul „23 August”, ca cea de gimnastică, unde sportivii săreau de pe trambulină pe saltele. Un loc opt mondial când vii dintr-un oraș fără bazin a atras atenția presei și mirarea altor sportivi, care nu-l credeau că se antrenează pe bureți. 

În 2011, a renunțat la sport și în următorii șapte ani, a participat la spectacole de sărituri în apă pe vase de croazieră, a lucrat în Las Vegas pentru Cirque du Soleil și în parcuri de distracții din Italia. „Eram artist, nu mai eram sportiv.”

Așa a descoperit săriturile de la mare înălțime (high-diving) și a simțit că asta trebuie să facă. Când sare de la 27 de metri, simte că zboară. „Ai trei secunde care parcă nu se mai termină. Mai ales cum te poziționezi în aer, cu mișcări din mâini, ești ca un avion care aterizează.”

Când intri în apă cu viteze de 85-90 km/oră, trebuie să aterizezi mereu în picioare, iar pregătirea mentală e importantă. „Vizualizezi săriturile la nesfârșit, asta e una din tehnici. Dacă faci o săritură nouă, ai o teamă, e normal. Dar te concentrezi pe ce ai de făcut, nu te gândești la alte chestii. Vizualizezi elementele în parte: plecarea, șurubul, numărul de salturi, deschiderea și intrarea în apă.”

În 2018, a devenit primul român care a participat la o etapă din circuitul mondial Red Bull Cliff Diving, cea mai spectaculoasă competiție de sărituri de la mare înălțime – din locuri ca acoperișul Operei din Oslo, podul Stari Most din Mostar, monument UNESCO, sau stânci din Irlanda, Franța sau Italia.

Sezonul acesta, încheiat pe 27 septembrie, s-a clasat pe locul 2 în clasamentul general (640 de puncte). Pe 1 a fost francezul Gary Hunt (800 puncte), iar pe 3 un alt român, Cătălin Preda (550 puncte). 

„Prin high-diving mi-am găsit vocația, să zic, la 30 de ani”, mi-a spus Constantin acum doi ani, când l-am intervievat. „Dar nu-i târziu. Pentru că sportul ăsta devine din ce în ce mai puternic, Red Bull Cliff Diving e la un nivel la care n-a fost niciodată. Sperăm că va fi introdus și la Olimpiadă.”

BONUS: Uite-l cum plonjează în Salina Turda, prima săritură din lume într-o mină de sare, la 120 metri sub pământ.

Concurs cu 📚 cadou 

Am scris în ultimii ani despre inegalitățile din sportul feminin, despre obstacolele și stereotipurile de care se lovesc fotbalistele sau cei din comunitatea LGBTQ+, despre răscrucea la care ajung atleții când se apropie de retragerie. Așa că mă bucur că putem citi în română povestea lui Abby Wambach, una dintre cele mai bune jucătoare din istorie și o importantă activistă, în care sunt prezente toate aceste teme. E tradusă de editura Pilot Books, căreia îi mulțumesc pentru ocazia de a scrie prefața, din care am selectat mai jos un fragment.

„Povestea lui Abby Wambach nu e povestea atletului perfect care vorbește politicos despre disciplina sa exemplară, despre dedicarea, rutina și seriozitatea cu care și-a construit succesele sportive și cu care îți poate fi greu să empatizezi din colțul de canapea de unde îți aduni cu greu motivația să te ridici. 

E mai degrabă o călătorie de căutare a unei identități care să nu fie legată de abilitățile sportive, prin care Wambach s-a definit încă din copilăria în care simțea că golurile îi aduc aprecierea și iubirea părinților, așa că trebuie să înscrie cât mai multe. (..)

Exemplul de leadership oferit de Wambach nu e unul lipsit de greșeli. Dimpotrivă, îți arată aproape toate greșelile pe care le poți face, dar și cum te poți ridica, dacă te hotărăști că vrei s-o faci. Iar vulnerabilitatea cu care își expune pe pagină lumile interioare complicate e dezarmantă. Nu-și ascunde eșecurile, căutările, îndoielile. Nu evită nici relațiile eșuate, nici viața nesportivă pe care a avut-o de multe ori, nici noaptea petrecută în arest, nici dependența de alcool și de pastile cu care a încercat să-și amorțească vârtejul de gânduri și nesiguranțe. Se arată cu totul, tocmai pentru că această acceptare de sine a fost cel mai greu meci pe care l-a avut de câștigat. Dar și cel mai important.”

🎁 Puteți câștiga un exemplar cadou oferit de Pilot Books dacă îmi trimiteți un reply la acest mail, până marți seara, și-mi povestiți în câteva cuvinte despre un sportiv sau o sportivă care vi se pare un lider bun, pe teren sau în afara lui. Vă las și eu un exemplu mai jos.

 Time-out cu recomandări

Recomandarea de azi e doar una: Documentarul I PROMISE, care spune povestea primului an din viața școlii fondată de LeBron James pentru copii în situații de risc din orașul său natal. 

De ce: Pentru că i s-a părut șocant că un copil abandonează școala la fiecare 26 de secunde, pentru că și el a crescut într-un mediu instabil și a avut dificultăți la școală și pentru că e de părere că trebuie să te folosești de succesul pe care-l ai ca să creezi oportunități ca și alții să reușească. Mi se pare tare frumos că asta a ales să facă cu banii, vizibilitatea și resursele pe care i le-a adus sportul.

Școala: I Promise School, deschisă în 2018, e o școală publică pentru copii din medii vulnerabile, considerați nerecuperabili de alte școli, unde profesori specializați în traumă îi îmbrățișează zilnic, îi așază în cerc, le pun muzică, îi încurajează să vorbească despre ce simt, ca să-și înțeleagă emoțiile, și încearcă prin toate metodele să-i învețe să citească, ca să promoveze un examen național necesar să treci în clasa a patra. Elevii au des tantrumuri, sunt violenți, ies din clasă sau se ascund în dulap, pentru că doar acolo se simt în siguranță. La prima simulare, doar 11 din 223 obțin punctajul. Dar profesorii le arată zi de zi că nu renunță la ei, cât timp nici ei nu renunță la școală; e promisiunea pe care și-au făcut-o în prima zi. 

Filmul: E dureros e să vezi câtă furie, traumă și frică există în niște copii, dar e și speranță în micile lor victorii academice și progrese emoționale, în răbdarea și iubirea cu care-i înconjoară profesorii și în credința lor că dacă oferi unui copil încredere nelimitată și un mediu echilibrat (există un sistem de suport și pentru părinți), poate să facă orice. 

Când vine LeBron în vizită, copiii îi sar în brațe sau încep să plângă, îl întreabă care sunt filmele lui de groază preferate sau de ce a fondat școala și spun că vor să-l facă mândru.