Nu e ușor să vorbești despre sănătate mintală în sport
Lecțiile Emmei
Victoria Emmei Raducanu de la US Open ne-a amintit că nu prea știm cum să ne raportăm la victoriile sportivilor români care încep să aibă succes în țările în care părinții lor au emigrat – cum sunt și Bianca Andreescu, baschetbalista Sabrina Ionescu sau gimnasta Roxana Popa, și cum vor fi tot mai mulți de-acum încolo.
Dincolo de aceste dezbateri și sentimente amestecate, mi se pare important să privim mai atent la parcursul ei, ca să-i înțelegem particularitățile și posibilele lecții. Câteva lucruri care mi s-au părut interesante:
↳ A practicat mai multe sporturi înainte să se concentreze pe tenis. A început cu baletul, la inițiativa mamei, apoi tatăl a îndreptat-o către golf, călărie, dans, ski, baschet, tenis de masă și karting. După câțiva ani, a început să câștige turnee de tenis care-i ocupau weekendurile și n-a mai avut timp pentru alte sporturi. (Decât ocazional: mai jos e într-o mașină McLaren la Marele Premiu al Marii Britanii.)
↳ Părinții ei, care lucrează amândoi în domeniul financiar, și-au dorit ca școala să nu piardă teren în fața sportului. Nu a făcut parte dintr-o academie de tenis, ci s-a antrenat la un club local. Anul trecut, când s-au reluat turneele după lockdown, a rămas acasă, iar vara asta a absolvit liceul cu note maxime la matematică și economie. Apoi a revenit pe teren cu foame de victorii. „După 18 luni departe de tenis, am jucat fiecare meci ca și cum ar fi fost ultimul.”
↳ Lipsa educației e ce-i face pe mulți să gestioneze cu greu presiunea de a performa la un nivel înalt, crede fostul jucător Mardy Fish. Știind că are un plan de rezervă, Emma a putut să nu pună presiune ea.
↳ Pentru că părinții ei au fost stricți, a învățat de mică să fie exigentă cu ea. Deși acum vede și minusurile acestui perfecționism, standardele înalte și etica muncii pe care i le-au transmis au ajutat-o să se împingă mereu la maxim pe teren.
↳ Sportul a ajutat-o să fie mai încrezătoare. „Eram o fetiță timidă, care nu vorbea prea mult. Făcând sport, a trebuit să fiu curajoasă și neînfricată pe teren, să mă lupt, și asta mi-a dat putere interioară. Dacă ai asta, poți să obții orice-ți dorești.”
Orice copil merită șansa să joace tenis
Weekendul trecut, la un turneu de copii din Roșiorii de Vede, pe tablou s-au aflat pentru prima oară doi copii cu dizabilități, care au jucat tenis alături de cei tipici. E un proiect inițiat de Codruț Baciu, un antreprenor și scriitor de tenis, prin care vrea să le ofere șansa unor copii fără posibilități, din orașe mici și mediul rural sau cu dizabilități să practice „cel mai frumos și scump sport din lume”.
Anul trecut, a înființat Asociația Cip și Ciargi, iar vara asta a format cinci grupe în București, Galați (comuna Barcea), Teleorman (comuna Peretu) și Buzău, care se antrenează o dată sau de două ori pe săptămână la cluburi locale. Selectează copiii cu ajutorul ONG-urilor locale, iar el le asigură transportul, închirierea terenurilor, munca antrenorilor, apa și echipamentele.
Am scris mai multe despre proiect în Concentrat, newsletterul zilnic al DoR. Mai jos, un Q&A cu Codruț despre cum a pornit această idee, pentru că are legătură și completează discuția din ultimele zile despre cât de mult contează locul de unde vii.
Cum a început povestea Asociației Cip și Ciargi?
Cred că ideea în formă brută mi-a venit acum mai mulți ani, când a apărut în peisaj Bianca Andreescu, o româncă emigrată în Canada, care la 16 ani era în Top 3 la junioare și care, trei ani mai târzu, câștiga US Open-ul la senioare. Societățile tind să trateze situația imigranților cu teamă și dispreț, ceea ce e o mare porcărie, pentru că talent și pasiune există în toată lumea. Doar uneltele pentru a maximiza talentul ăsta diferă. Povestea Biancăi este o poveste despre succes, despre cum se face integrarea unor oameni – cu empatie, dar și cu rigoare și viziune.
De ce tenis?
Pentru că e un sport frumos, dar scump. Deci din egoism, până la urmă: e singurul sport pe care îl ador, practic, citesc, pricep, scriu și urmăresc. Am scris destul de mult despre tenis, am fost pe la turnee, am stat de vorbă cu jucătorii. Însă de la un punct încolo, am simțit că vreau să fac mai mult – și în tenis, și în societate, în general. Cred că cel mai simplu mod de a aduce schimbare e s-o faci în zona ta de pricepere și interes.
De unde vine numele?
Cip și Ciargi era numele unei pagini de Facebook pe care scriam, în urmă cu 7-8 ani, despre tenis. Era umor și un soi de memăreală dedicată exclusiv tenisului. Chip & Charge este o tactică de joc curajoasă în tenis: Chip este slice-ul ținut jos, agresiv, în picioarele adversarului, iar Charge este atacul imediat următor, venirea la fileu, pentru a închide punctul. Am „românizat” planul ăsta de joc pentru a crea două personaje: Cip și Ciargi, doi copii care joacă tenis. Nu e nimic profund aici, orice copil merită șansa să joace tenis și sport, în general.
Ce rol poate să joace sportul în viața copiilor?
Îi ajută să se dezvolte mai bine și să se integreze mai ușor. Cel mai limpede cred că se vede la copiii cu forme de autism. Îmi spunea o mamă, care este și pedagog la centrul din Peretu, că până și strânsul mingilor le oferă o rigoare de care au nevoie. Iar cei din centre de plasament nu ratează niciun antrenament. Sunt vreo doi care progresează de la o săptămâna la alta și vor să înceapă să joace turnee deja.
🎾 Poți susține antrenamentele de tenis printr-o donație în bani sau de echipamente (încălțări de sport, tricouri, șorturi, șosete, rachete). Dacă ai un club de tenis, îi poți invita să se antreneze, iar dacă ești instructor, le poți face o reducere. Ajută și să le povestești prietenilor sau să dai un share.
🎾 În prima parte a anului, agenția de conținut fondată de Codruț, Nerds&Words, a susținut rubrica Povestea lunii din acest newsletter, un sprijin pentru care îi mulțumesc.
Mintea e parte din corp
În 2012, înaintea celui mai important meci al carierei, în optimile de finală ale US Open, împotriva celui mai bun jucător din lume, Roger Federer, Mardy Fish plângea în hohote în mașină lângă soția sa și nu-și imagina cum ar putea să intre pe teren. Se temea să nu aibă din nou un atac de anxietate în fața a 22.000 de oameni.
A decis să nu joace acel meci, și apoi să se oprească de tot. Au urmat luni în care n-a putut ieși din casă și zile în care nu se putea da jos din pat. A mers la psiholog și a aflat că are o formă gravă de tulburare de anxietate. I s-a prescris un tratament și a început un proces de terapie zilnică.
Spre deosebire de ce învățase ca sportiv – să nu arate niciun semn de slăbiciune –, să vorbească despre temerile lui și să fie vulnerabil a fost ce l-a ajutat să-și revină, spune în documentarul Netflix Untold: Breaking Point, care urmărește în paralel carierele lui Fish și Andy Roddick, prieteni buni care au crescut împreună în umbra marilor generații de tenismeni americani, cu presiunea de a le continua moștenirea.
Mardy și-a împărtășit experiența cu anxietatea, pentru că și el ar fi avut nevoie de o astfel de poveste la care să se raporteze; să vadă că cineva poate atinge fundul prăpastiei și apoi să revină; și pentru că vrea ca oamenii să înțeleagă că e important să învingi stigma „taci și înghite”.
„Educația e cea mai importantă. Să ajungem la oameni care poate n-au înțeles niciodată sau n-au avut probleme de sănătate mintală. Să înțelegem că Naomi Osaka nu s-a retras de la Openul Francez doar pentru că n-a vrut să vorbească cu presa. Și Simone Biles n-a ales să nu concureze la Jocurile Olimpice doar pentru că nu voia să piardă. Sunt mulți oameni care cred asta, și e păcat.”
Fish a revenit pe teren trei ani mai târziu și a jucat din nou la turneul lui preferat, US Open. Apoi s-a retras de tot, dar a făcut-o în propriii termeni, dintr-o poziție în care simțea că el deține controlul, și nu propria minte. Cheia, spune, e să nu mai vedem sănătatea mintală diferită de cea fizică. „E doar sănătate. Mintea ta e parte din corp. E tot o accidentare, doar că n-o poți vedea.”
Am scris mai multe despre de ce e important că tot mai mulți sportivi vorbesc despre experiențele lor cu sănătatea mintală.
Ce te învață alergarea
De șapte ani, în fiecare marți seara, de la 19:30, Radu Restivan e în parcul Herăstrău, unde aleargă alături de zeci de alți oameni care fac parte din comunitatea 321sport. A fondat-o în 2015, pentru că se simțea singur când făcea sport, de care s-a apucat pentru că ajunsese să cântărească peste 100 de kilograme. De atunci, a terminat zeci de maratoane și ultra-maratoane și vrea să-i ajute și pe alții să-și schimbe viața prin sport. De la cinci oameni, cu câți a început, comunitatea are acum 1.200 de membri înscriși, din care 4-500 aleargă constant.
Radu conduce o agenție de marketing sportiv, The Sports Architects, a produs un documentar despre alergarea montană, La Cota 10.000, și antrenează oameni care vor să alerge un semimaraton. Recent, a povestit recent în podcastul găzduit de Cristina Chipurici despre impactul pe care își dorește să-l aibă prin proiectele sale sportive. Am extras câteva idei despre ce te învață alergarea:
Să nu aștepți contextul ideal
La prima alergare, era zăpadă, era înghețat în parc, era o vreme pe care nici eu n-aș fi venit la antrenament, era pur și simplu groaznic. Dar cred că asta e și ideea, să reușești să faci un lucru nu doar în contextul ideal. Așteptând contextul ideal, știi cum e, „de luni mă apuc”. Nu, azi. Când plouă, e frig, e nașpa, o să te uzi, o să tremuri spre casă, că așa vor fi cel puțin 50% din antrenamentele pe care le vei face de-a lungul vieții. Nu trebuie să fie ușor. Și tocmai pentru că nu este ușor e atât de frumos.
Să fii mai bun în viața de zi cu zi
Cred că puterea pe care o are alergarea e infinit mai mare decât pace, viteză, medalii, maratoane. Pentru că ne învață extrem de multe despre viață și despre cum să ne raportăm la cei din jur. (...) Viața noastră din exteriorul alergatului e cea mai importantă, trebuie să folosim alergatul și lucrurile bune pe care ni le oferă astfel încât să fim mai buni în viața noastră de zi cu zi. Să fim mai empatici cu cei din jur, și asta am dobândit-o văzând cât de mult se chinuie oamenii să-și depășească limitele.
Să ai răbdare
În alergare, vezi că progresul se întâmplă foarte greu. Nu se întâmplă nimic peste noapte, trebuie să muncești și e munca aia pură pe care niciodată n-o poți sări, nu poți s-o păcălești. Dacă tu minți că ai alergat în fiecare zi 10 kilometri și la un moment dat trebuie să alergi un maraton, corpul o să-ți spună la kilometrul 20 din 40: „Băi, nu mai pot, că asta e limita”.
Cum construiești o comunitate
La început eram doar eu, îi sunam pe oameni, îi întrebam: „Ce faceți, cum sunteți?”. Era gestionabil cu cinci oameni, 10, 20. Acum sunt mii, e imposibil să keep track on them personally. Acum se vorbește foarte mult de comunități, ai deschis o pagină de Instagram, ai o comunitate. O comunitate este acel ecosistem social care poate să funcționeze de la sine. Dacă eu mâine îmi rup piciorul sau se întâmplă orice în lumea asta, 321sport merge mai departe, prin oamenii care își dau seama care e impactul comunității în societate și-l vor duce natural mai departe. E o chestie care a început de la mine și care acum îi face pe foarte mulți oameni să fie ei ambasadori și purtători de cuvânt.
„Deoarece știm cât de greu este să te apuci de sport, încercăm să nu lăsăm pe nimeni să alerge singur. Nici la antrenamentele pe care le organizăm, și nici la concursuri, unde trecem cu toții linia de finish împreună.”
Radu Restivan
Time-out cu recomandări
Cel mai frumos text despre US Open e despre cât de diferit a cântărit greutatea istoriei pentru Novak Djokovic și Emma Raducanu și despre legătura dintre ei și istoria kilogramului.
Pe 26 septembrie, poți să alergi în Parcul Văcărești, iar banii obținuți din taxele de înscriere vor merge către proiecte de conservare a vidrelor care trăiesc în parc. Tot pe 26 septembrie e și Race for The Cure, care strânge fonduri pentru cancerul de sân.
Povestea lui Ivan Patzaichin e despre cât de buni oameni putem deveni luptând, zi de zi, nu doar în finalele olimpice și mondiale, ci cu noi înșine.
A apărut documentarul Netflix despre Michael Schumacher, care îi rememorează cariera (cu accent pe prima parte, despre care eu nu știam așa multe), rivalitățile și stilul agresiv de pilotaj (unele recenzii spun că era loc de mai multă nuanță), ambiția și competitivitatea duse la extrem, care provocau uneori accidente în fața cărora pilotul, de șapte ori campion mondial, ridica din umeri spunând că „Așa e la curse”. Sunt emoționante și imaginile și interviurile cu familia, chiar dacă nu oferă multe detalii despre starea sa actuală. Dacă-l vedeți, să-mi spuneți cum vi s-a părut.
Baschet la Palat. Trei finale mondiale de baschet 3x3 au loc weekendul acesta în Sala Unirii din Palatul Parlamentului: FIBA 3x3 Nations League Final (masculin si feminin) și FIBA 3x3 Women’s Series Final. Participă și naționalele României, iar intrarea e liberă, cu respectarea normelor sanitare în vigoare.
Foto: Cosmin Moței