Mergi în ritmul tău
Vara asta, colega mea de la DoR, Anca Iosif, a mers timp de 35 de zile pe Via Transilvanica, un traseu de 1.400 de kilometri prin ruralul românesc, ca să‑și descopere curajul de a merge în propriul ritm.
A plecat fără să știe ce o așteaptă, dar și-a propus să parcurgă pentru prima oară în viață pe jos 700 de kilometri, jumătate din traseu. A mers singură, prin ploaie și prin arșiță, prin păduri răcoroase și pe asfalt toropitor, și a adunat poveștile de pe drum într-un eseu publicat online li în DoR#45.
Câteva lecții din călătoria ei:
↳ Dă-i corpului ce are nevoie, când are nevoie, nu când nu mai poate.
↳ Mergi în ritmul tău, dar fii dispus să-l adaptezi. Respiră. Cântă, ca să uiți de durere.
↳ Oricât ar fi de obositoare o zi, fă-ți timp să te oprești. Amintește-ți de ce ești acolo, trage-ți suflul, șterge-ți creștetul de transpirație, reglează-ți pulsul, ai grijă de tine. Bucură-te.
↳ În ploaie nu-ți rămâne decât să pui, atent, un pas în fața celuilalt, să accepți tot noroiul care s-ar putea să-ți ajungă și-n fund la o mică alunecare. Nu mai contează grijile „mari” de oraș. Hai să trecem de panta asta, hai mănâncă ceva, hai să vedem pe unde e traseul.
↳ Poate percepția e că te duci într-o pădure și descoperi sensul vieții. Dar în pădure înveți să renunți, de fapt, la presiunea de a căuta un singur sens vieții, și încerci să decizi cum să faci fiecare pas în așa fel încât să aibă sens pentru tine.
↳ Dacă nu pleci, nu afli ce te așteaptă.
Anca plănuiește un newsletter despre mediu pe care-l va scrie din drumeții sau din locuri pe care le vizitează în natură. Dacă vrei să-l primești, înscrie-te aici.
Textul ei despre întreaga călătorie apare și în DoR #45, un număr cu povești despre tranziție, dar și despre momentul în care decidem să ne oprim undeva, care iese luni din tipar.
Totul e imposibil la început
Beatrice (Bebe) Vio s-a născut la Veneția și a început scrima la cinci ani, fascinată de toți acei Zorro în alb care se antrenau lângă sala unde ea juca volei. La 11 ani, a făcut o formă gravă de meningită, iar medicii i-au amputat ambele mâini și ambele picioare, ca s-o țină în viață. A stat 104 de zile în spital.
Nu știa alt sportiv fără mâini în scrimă, dar n-a vrut să renunțe la sportul pe care-l iubea. S-a întors în sală și a zis: „Eu sunt Bebe, nu am mâini și picioare. Vreau să trag”.
„E imposibil”, i s-a răspuns. „Scrima se face cu trei degete și din încheietură, iar tu nu ai partea asta, deci nu poți trage.”
„Era imposibil, dar totul e imposibil la început”, spune în documentarul Rising Phoenix. „Trebuie doar să crezi în tine, să mergi înainte, să faci ce vrei tu să faci.”
A învățat să tragă în scaunul rulant, folosindu-și mușchii abdomenului pentru echilibru, și a devenit prima sportivă fără mâini din scrimă. La 19 ani, a câștigat aurul paralimpic la Rio. La Tokyo, a câștigat din nou aurul la individual și un argint cu echipa.
„Dacă te-ai gândi în fiecare zi: «De ce eu?», nu te-ai mai duce nicăieri”, mai spune în documentar. Iar ea nu vrea să se ascundă. A apărut în Vogue și Vanity Fair, a participat la Milano Fashion Week, are peste 1 milion de urmăritori pe Instagram și propria păpușă Barbie. Iar împreună cu părinții ei a fondat o organizație prin care vrea să crească vizibilitatea sportivilor paralimpici și să ajute copiii cu proteze să se bucure de viață prin sport.
Alte vești paralimpice:
↳ România a câștigat două medalii la Tokyo: Eduard Novak, ministrul Tineretului și Sportului, a obținut argintul la ciclism, în proba de urmărire individuală de 4.000 de metri, iar Alex Bologa, despre care v-am povestit ediția trecută, a câștigat bronzul la judo, categoria 60 de kilograme. Sunt singurii români medaliați din istoria Jocurilor Paralimpice.
↳ Cei doi sportivi afgani au ajuns până la urmă la Tokyo, după o operațiune internațională de evacuare. Zakia Khudadadi a concurat la taekwondo, iar Hossain Rasouli la săritura în lungime (nu a ajuns la timp pentru proba sa, de alergare sprint). Nu se știe încă unde se vor duce după terminarea competiției, dar Australia le-a oferit vize umanitare.
🏳️🌈 Victorie la EuroGames
Din iunie 2019, Teodora Căbuț și Oana Koulpy organizează în București ieșiri săptămânale la fotbal feminin, sub umbrela Club Sportiv Ocazional, un grup informal prin care încurajează femeile să facă sport, indiferent de vârstă, etnie, orientare sexuală sau abilități fotbalistice. Au fost zile când au fost doar ele, dar și zile cu 15 participante, și au înțeles că pe lângă pasiune, îți trebuie rezistență ca să construiești o astfel de comunitate; să fii acolo, fie că ninge sau plouă, și să vezi cine vine.
Tot în 2019 au preluat Q Sports, o inițiativă a asociației MozaiQ care încurajează participarea persoanelor LGBTQI+ în sport. Au participat la workshopuri internaționale, au cunoscut cluburi cu misiuni asemănătoare din Europa și au organizat a treia ediție a turneului „Fotbal pentru Diversitate”, care a adus pe teren peste 50 de participante din țară și străinătate.
În august, au participat la EuroGames 2021, o competiție sportiv-culturală destinată comunității LGBTQI+, pe care au câștigat-o. Au strâns un număr record de participante din România, 14, și s-au împărțit în două echipe. CSO1 s-a clasat pe locul cinci, iar CSO2 a câștigat trofeul.
„Pentru noi, Copenhaga a fost locul în care ne-am simțit în sfârșit libere”, au spus după concurs. „Sperăm ca această participare a noastră să inspire comunitatea LGBTQI+ să facă mai multă mișcare, e nevoie de mai mult sport în societate și e timpul să ne facem auziți. Competițiile LGBTQI+ se organizează tocmai pentru că în mediul heteronormativ în care activăm suntem discriminați, hărțuiți și de cele mai multe ori excluși. E cazul să fim mai asumați.”
✍🏻 Am scris despre cum încearcă să aducă sportul mai aproape de comunitatea LGBTQI+ în seria Sport pentru Schimbare din DoR.
Q&A: David Popovici
Înotătorul David Popovici, care va împlini 17 ani pe 15 septembrie, mi-a povestit despre cum a trăit și cum l-a schimbat vara în care a devenit cunoscut în lumea natației mondiale și în care din David, elevul de liceu, a devenit David, finalistul olimpic care a fost la două sutimi de secundă de o medalie.
Cum te schimbă o participare olimpică la 16 ani?
Am 16 ani, într-adevăr, dar, deși mulți m-au numit mezinul lotului olimpic, nu mă consider astfel. Am muncit la fel de mult ca oricare sportiv calificat și mi-am câștigat dreptul de a fi acolo. Da, pot să spun că m-a schimbat participarea la JO, în sensul că mă simt câștigat: am cunoscut oameni, culturi, am privit și învățat de la titanii înotului, am ascultat povești de viață și am „luptat" cot la cot alături de cele mai mari nume din înotul mondial. Toate mă fac să îmi doresc să retrăiesc experiența și e o chestiune de timp până o voi face din nou.
Cum gestionezi atenția publică pe care o primești acum și cum crezi că o să fie să revii la viața de licean?
Am auzit și am citit, evident, despre toate apelativele ca „Il fenomeno, copilul-minune, Romanian rocket”. Mă măgulesc, dar nu mă caracterizează. După JO, abia așteptam vacanța cu prietenii și întâlnirile cu ei. Am avut surpriza ca prietenii mei din liceu și doamnele director Florina Ruse și Raluca Ivănuș să vină chiar la aeroport, în ziua sosirii de la JO, și chiar de la aeroport mi-am lăsat bagajele și am mers în centru, am mâncat un burger și ne-am simțit excelent, așa cum mă simt mereu când sunt cu ei. Pe 13 septembrie începem școala, sunt a 11-a și îmi place să cred că sunt un licean tipic. Nu simt că trebuie sa fac vreun switch, sunt tot David, colegul Taisiei, Melissei, Elizei, al lui Vlad și al tuturor prietenilor mei din Coșbuc.
Vorbești mult despre plăcerea de a înota – cât de importantă e pentru tine și cum se împacă cu munca și efortul pe care le presupun sportul de performanță?
Uite, cel mai bun exemplu vine acum, din perioada asta: după JO am avut trei săptămâni de vacanță. Niciodată nu am stat 21 de zile în vacanță, în ultimii opt ani. Am avut mereu cam 10-14 zile. Am înotat lejer, de plăcere, când am vrut și cum am vrut, am ieșit cu prietenii și m-am trezit târziu, foarte târziu dimineața. Am lenevit, dar m-am plictisit. Mi-am dat încă o dată seama că abia aștept să încep și, deși știu că mă trezesc la 5, vreau să încep cât mai curând.
Îmi place, nu îmi imaginez viața mea fără înot. Știu că urmează o perioadă grea de pregătire pentru Campionatul European de seniori în bazin scurt (Kazan, Rusia) dar abia aștept provocarea. Uneori e greu și obositor. dar am înțeles că asta vine la pachet cu munca, cu momentele dificile dar și cu rezultatele pe care mi le doresc și pe care le și obțin.
Cum îți vezi viitorul și ce-ți propui în perioada următoare?
Nu am planuri pe termen lung, în general. Pentru înot îmi știu obiectivele din 2021 și 2022, la liceu mai am doi ani până la BAC. Ca orice copil, am trecut prin multe etape: voiam să devin shaolin, magician sau antrenor de înot, dar acum încep să mă îndrept spre ceva mai concret. Ai mei spun să nu îmi fac griji, nu „e ciudat să nu știi la 16 ani ce vrei să te faci când vei fi mare” pentru că toți adulții au trecut prin asta, așa că nu mă gândesc cu stres la asta. Știu că voi fi medaliat olimpic, e doar o chestiune de timp.
✍🏻 Mai multe despre drumul lui în înot, experiența olimpică și cum își abordează cariera am scris aici.
„Mi-ar plăcea tare mult să văd mult mai mulți copii în bazin, însă sunt suficient de mare ca să știu că trebuie să avem și baze sportive pentru asta. N-aș vrea să se înțeleagă că nu poți face sport fiindcă nu ai unde, pentru că eu și mulți alți colegi de-ai mei suntem dovada că poți face sport de performanță, dacă ești pasionat.”
David Popovici
Time-out cu recomandări
Extreme E, cea mai nouă competiție de motorsport 100% electric, propune un concept radical: curse în cele mai izolate colțuri ale planetei, cu misiunea de a atrage atenția asupra schimbărilor climatice.
Ce-i împiedică pe români să facă mai mult sport: lipsa infrastructurii, a banilor și a unei culturi sportive care să înceapă de la orele de educație fizică din școală.
Billie Jean King, prima sportivă-activistă, și-a lansat o nouă autobiografie, All In, în care pune accent pe eforturile de-a face tenisul un sport mai incluziv.
Până pe 19 septembrie, Muzeul de Artă Recentă (MARe) din București găzduiește lucrări cu tematică sportivă ale mai multor artiști români, printre care Codruța Cernea, Roman Tolici sau Ion Bârlădeanu. Nu lipsește Nadia, dar nici Gigi Becali sau Adrian Mutu.
Ca să celebreze recordul de goluri din fotbalul masculin atins de Cristiano Ronaldo miercuri (110 goluri înscrise pentru Portugalia), Nike a renovat un teren de fotbal din orașul său natal, Funchal (Madeira), unde fotbalistul obișnuia să joace în copilărie. Terenul, care are o poartă creată de un artist portughez care ilustrează 15 momente importante din cariera sa, vrea să transmită tinerei generații mesajul că ambiția de a-și seta obiective, nu doar talentul, e fundația pe care și-a construit succesul. Nike a creat și o gheată de fotbal specială pentru a marca cele 110 goluri, pe care a oferit-o către 110 de tineri fotbaliști promițători din țările în care portughezul a jucat.
