De ce sunt importante Jocurile Paralimpice
Rising Phoenix
„Dacă sportivii olimpici îți arată de ce e capabil corpul uman, atleții paralimpici îți arată de ce e capabil spiritul uman”, spune Bradley Snyder, campion paralimpic la înot în 2012, la un an după ce și-a pierdut vederea în Afganistan.
Am scris despre înotători nevăzători, despre jucători de tenis sau baschetbaliști în scaun rulant, despre campioni mondiali la paracanoe sau sportive la început în parasnowboarding, și de fiecare dată am simțit că am privilegiul să ascult niște oameni cu adevărat speciali, care în cele mai grele momente ale vieții lor au găsit forța să nu renunțe, ba chiar să-și transforme tragediile în sursă de putere și motivație. M-am bucurat că sportul a fost acolo pentru ei când au avut nevoie, că i-a ajutat să-și recapete puterea și încrederea să-și găsească un (nou) scop.
Ăsta mi se pare cel mai mare câștig al Jocurilor Paralimpice, unul dintre cele mai importante evenimente cultural-sportive, care încep pe 24 august, la Tokyo: că aduce în prim plan astfel de povești, le oferă o scenă globală pe care să-și împlinească visurile, să se auto-depășească și să schimbe felul în care înțelegem dizabilitatea.
„Vreau ca Jocurile Paralimpice să fie văzute de cât mai mulți oameni, pentru că dacă părinții mei ar fi știut despre ele când aveam trei ani, ar fi avut mai multă încredere în ceea ce pot face persoanele cu dizabilități”, spune Ellie Cole, o înotătoare căreia i s-a amputat un picior la trei ani, din cauza cancerului, în documentarul Rising Phoenix (Netflix), care a câștigat două premii Sports Emmy.
La Tokyo, Comitetul Paralimpic va lansa, împreună cu o rețea internațională de organizații de drepturi ale omului, artă, business sau politici publice, campania WeThe15, prin care își propune ca în următoarea decadă să aducă mai multă vizibilitate și accesibilitate pentru persoanele cu dizabilități, care reprezintă 15% din populația globală și care riscă să fie lăsate în urmă în lumea post-Covid.
Nu vor să fie urcați pe un piedestal, nu vor să fie numiți supereroi sau speciali, nici priviți cu milă, spun aceștia în spotul campaniei; ci să fie văzuți la fel ca toți ceilalți, „minunat de obișnuiți, minunat de umani (wonderfully ordinary, wonderfully human), pentru că doar atunci putem sparge cu toții barierele care ne despart”.
Iată câteva din poveștile lor:
Acest sport mi-a schimbat viața
International Judo Federation
Alex Bologa (25 de ani) și-a pierdut vederea la șase ani, după ce începuse să vadă în ceață de la trei, din cauza unui microb luat de mama lui în timpul sarcinii. E dintr-un sat din județul Sălaj, unde a locuit cu bunica, pentru că părinții munceau în Spania, dar s-a mutat în Cluj, pentru Liceul pentru Deficienți de Vedere. Acolo l-a descoperit Sally Wood-Lamont, președinta Comitetului Paralimpic Român, care începuse un program de înot pentru tinerii nevăzători din liceu.
Lamont și-a dorit și un program de judo și, în 2012, antrenorii Tamaș Gergerly și Gianina Andreica au făcut cursuri de perfecționare pentru nevăzători, iar Alex a fost printre primii selectați. „Când am început proiectul cu judo pentru nevăzători, totul era nou pentru noi”, spune Gergerly, care îl însoțește pe Alex la competiții ca ghid și îl ajută cu orice are nevoie în afara sportului. „Mergând cu el la competiții și antrenamente, am învățat multe de la ceilalți antrenori.”
Singurul sportiv din România cu deficiență totală de vedere din judo, Alex s-a antrenat cu sportivii sănătoși de la Centrul Olimpic Naţional de Judo din Cluj-Napoca. „Acest sport mi-a schimbat viața”, spune, „prin simplul fapt că reușesc să trec peste orice obstacol și m-a făcut întotdeauna să fiu învingător.”
La Jocurile Paralimpice din 2016, unde a participat cu ajutorul unui wild-card, a câștigat singura medalie a României, bronz la categoria 60 de kilograme. Acum e dublu campion european, iar la Grand Prix-ul de la Baku din mai, prima competiţie oficială după aproape doi ani, a câștigat aurul și a urcat pe locul 1 în clasamentul mondial. Se pregătește de Jocurile de la Tokyo, unde va fi portdrapel, împreună cu atleta Tabița Vulturar.
„Sunt foarte fericit să reprezint România la Jocurile Paralimpice și să fiu una dintre speranțele la medalie”, spune pentru site-ul competiției. „Sigur că e presiune, dar acum cunosc fiecare adversar, m-am luptat cu fiecare de multe ori, așa că sunt încrezător. E visul meu să câștig din nou o medalie, sentimentul pe care-l ai nu se poate compara cu nimic altceva.”
Mișcarea paralimpică în România
Sportul paralimpic a început ca formă de terapie pentru recuperarea răniţilor din Al Doilea Război Mondial inițiată de medicul Sir Ludwig Guttmann. În 1948, în ziua de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Londra, Guttmann a organizat în paralel o competiţie pentru veteranii de război în scaun rulant de la un spital din Anglia.
Primele Jocuri Paralimpice au avut loc în 1960, la Roma. De atunci, competiţia are loc din patru în patru ani, iar din 1988, se desfăşoară în paralel cu Jocurile Olimpice, în acelaşi oraș, de aici provenind şi termenul „paralimpic” folosit pentru sportul cu dizabilităţi (care e diferit de Special Olympics, destinat persoanelor cu dizabilități intelectuale).
Campanie Citi, partener al Comitetului Paralimpic Internațional
În România, mișcarea paralimpică e strâns legată de numele lui Sally Wood-Lamont, o bibliotecară din Scoția care s-a mutat în 1994 din Edinburgh în Cluj pentru a moderniza Biblioteca Universităţii de Medicină şi Farmacie. În paralel, s-a implicat în acţiuni caritabile, predând engleza unor persoane cu dizabilităţi. Iubitoare a sportului, Sally praticase în copilărie tenis, volei şi hochei, dar nu şi-a putut împlini visul de a face performanţă pentru că la 14 ani s-a angajat pentru a-şi ajuta mama cu deficienţe de auz.
Când doi sportivi cu dizabilităţi au rugat-o să-i sponsorizeze pentru o competiţie și le-a văzut bucuria de a se întoarce cu medalii, a hotărât să le creeze un centru unde să iasă din rutină și izolare, prin sport. În 2000, a înființat Clubul Lamont, primul din ţară care a încurajat sportul de performanţă pentru cei cu dizabilităţi, iar din 2009 e președinta Comitetului Paralimpic Român.
La Tokyo, România va fi reprezentată de șapte sportivi: Alex Bologa (judo), Bobi Simion (tenis de masă), Carol-Eduard Novak și Eduard Moescu (ciclism rutier, pistă și velodrome), Octavian Tucaliuc și Tabița Vulturar (atletism), Eugen Pătru (tir cu arcul).
Eduard Novak, în prezent ministru al Tineretului și Sportului, e la a cincea participare și are trei medalii: un argint în 2008 Beijing, un aur și un argint obținute în 2012, la Londra.
Sport feminin în Afganistan
Comitetul Paralimpic Afgan
Zakia Khudadadi trebuia să fie prima femeie care să reprezinte Afganistanul la Jocurile Paralimpice. Are 23 de ani, practică taekwondo și făcea parte din echipa de doi atleți paralimpici ai Afganistanului, alături de Hossain Rasouli, care ar fi concurat la aruncarea discului. Niciunul n-a putut părăsi țara după revenirea talibanilor la putere pentru a ajunge la Tokyo.
Zakia s-a apucat de taekwondo după ce l-a văzut pe Rohullah Nikpai câștigând prima medalie din istorie pentru Afganistan, în orice sport – bronz la Jocurile Olimpice din Beijing din 2008. Acum o săptămână, spunea pentru site-ul Comitetului Internațional Paralimpic că e fericită să fie prima femeie afgană care participă la Jocurile Paralimpice. „Vreau doar să fiu acolo, printre ceilalți sportivi din întreaga lume și să fac tot ce pot.”
„Abia așteptau, se antrenau pe unde puteau, în parcuri sau curți interioare”, a spus și Arian Sadiqi, șeful delegației afgane, care locuiește în Londra. „Ar fi scris istorie. Zakia ar fi fost un model minunat pentru celelalte femei din țară.”
În perioada în care talibanii au controlat țara, înainte de 2000, femeile nu aveau voie la școală, să muncească, să iasă din case fără să fie însoțite de un bărbat, cu atât mai puțin să facă sport. Chiar și în ultimii ani, jucătoarele de fotbal au fost amenințate și hărțuite. „În ciuda progresului pe care l-am făcut, să apari în public, ca femeie, rămâne o provocare”, spunea anul trecut Shaharzad Akbar, purtătoarea de cuvânt a Comisiei Independente pentru Drepturile Omului din Afganistan. „Mai ales în sport, unde în esență pui la cale un spectacol ca oamenii să te vadă, într-o societate unde femeile sunt așteptate să fie invizibile în public.” Cu toate astea, sportivele au continuat să lupte pentru visurile lor.
Acum, viitorul sportului afgan e în pericol, mai ales cel feminin, spune Sadiqi: „A existat un mare progres [în ultimele decade], atât la nivel olimpic cât și paralimpic. Putem doar prezice uitându-ne la ce s-a întâmplat în trecut. În regimul anterior al talibanilor, oamenii nu puteau concura și participa, în special femeile. Pentru mine, e sfâșietor.”
Zakia a trimis, prin Sadiqi, un mesaj video în care spune că își dorește în continuare să ajungă la Tokyo și cere ajutor pentru a putea părăsi Kabul, unde se teme să iasă pe stradă: „Vă rog pe toți să nu permiteți ca drepturile unei femei care face parte din mișcarea paralimpică să fie luate așa ușor. Faptul că ne-am ridicat singuri și am realizat atât de multe nu poate fi trecut cu vederea. Am suferit mult, nu vreau ca această luptă să fi fost în zadar. Vă rog să mă țineți de mână și să mă ajutați.”
Q&A: Sportul în comunitate
Sport Arena Streetball au fost pionieri în dezvoltarea baschetului 3×3, care vara aceasta s-a jucat pentru prima oară la Jocurile Olimpice. Inspirați de calificarea naționalei feminine la Tokyo, și-au propus să ducă baschetul 3x3 în centre de plasament, pentru că este un sport accesibil, incluziv, și distractiv care poate transmite valori importante copiilor.
În cadrul proiectului SCORE – Sportul în Comunitate – Respect și Educație, finanțat prin programul În Stare de Bine susținut de Kaufland România, au dotat cinci centre de plasament din București cu infrastructură și materiale sportive și, timp de nouă săptămâni, inițiază 150 de copii în baschet prin exerciții și concursuri. La final, copiii vor participa la un turneu pentru a sărbători evoluția în plan sportiv. Pe lângă antrenamente, participă la discuții și jocuri tematice prin care își exersează abilități sociale, colaborative și educaționale, și la întâlniri cu jucătoarele echipei naționale de baschet 3x3 (una dintre ele a avut loc pe Zoom, direct de la Tokyo).
Am întrebat-o mai multe pe Karina Stiopu, coordonatoarea proiectului.
Ce rol crezi că poate să joace sportul în viața copiilor și ce vreți să le transmiteți prin baschet?
În literatura de specialitate, s-a constatat că educația fizică și practicarea unui sport au potențialul de a promova „valori precum fairplay, egalitate, onestitate, excelență, angajament, curaj, muncă în echipă, respect pentru reguli și legi, respect pentru sine și pentru ceilalți, spirit comunitar și solidaritate, dar și joacă, distracție și plăcere” (UNESCO, 2015) – valori care, de cele mai multe ori, lipsesc sau nu se află în controlul copiilor din centrele de plasament.
Prin 3x3, dorim să le arătăm copiilor că se poate, să le dăm încredere că prin muncă și determinare poți să ajungi sus, indiferent de unde ai plecat, iar parcursul baschetului 3x3 – „from the streets to the Olympics” – este perfect în acest sens.
Mai mult decât a le demonstra cât de benefic este baschetul pentru trup, minte și suflet, dar și pentru dezvoltarea și consolidarea relațiilor inter-umane, le arătăm că baschetul poate fi un domeniu de construire a carierei (pot fi atleți, antrenori, preparatori fizici, terapeuți, manageri de echipă, organizatori de evenimente etc.), într-un mediu preponderent internațional, pe cât de dinamic, pe atât de distractiv.
Ce a însemnat pentru ei întâlnirea cu naționala de baschet 3x3?
Au fost plăcut impresionați și de-a dreptul inspirați de sportivele noastre, dar și cu o mare dorință de a le susține din fața televizoarelor în parcursul lor olimpic, motiv pentru care au urmărit meciurile de baschet disputate la Jocurile Olimpice. Cel mai emoționant moment a fost când fetele au spus că vor să îi cunoască pe fiecare în parte, iar unii dintre ei și-au zis numele cu glas întrerupt și lacrimi în ochi.
Cum se încadrează proiectul în misiunea Sport Arena?
Baschetul 3x3 este un sport accesibil, incluziv, și distractiv. În toată activitatea noastră am încercat să transmitem asta, fie că am organizat o Cupă Europeană sau un stop local al Sport Arena Streetball în baza noastră sportivă. Mai mult, 3x3 a dat atât de multe experiențe de neuitat tuturor membrilor organizației noastre, încât e firesc să încercăm să dăm și noi înapoi.
Time-out cu recomandări
20 de lecții pe care le-am învățat de la sportivii tineri vara asta.
România investește mult în performanța trecută, mai puțin în cea viitoare. O analiză a rezultatelor olimpice de la Tokyo.
Nadia Nadim a fugit din Afganistan când avea 11 ani, împreună cu mama și cele patru surori. A devenit una dintre cele mai bune fotbaliste din lume și speră ca povestea ei să deschidă și alte drumuri.
Andrea Petkovic a câștigat turneul de tenis Winners Open de la Cluj, de care v-am povestit ediția trecută. E primul ei titlu după șase ani în care a fost accidentată, s-a operat, a vrut să se retragă, a revenit, a căzut în clasament, a venit o pandemie, a scris o carte.
Și o veste bună: Clujul va găzdui un nou turneu WTA în octombrie.
Cum a reușit Elisabeta Lipă să readucă în top canotajul românesc.
Dacă aveți drum prin Brașov, recomand o oprire la Casa Sfatului pentru o expoziție olimpică cu medalii, vâsle, kaiace, rachete de tenis, mingi cu autograf și echipamente purtate de sportivii români la edițiile trecute ale Jocurilor Olimpice. E deschisă până în septembrie și e o încheiere bună pentru această vară plină de sport.
