Putem lua amândoi aurul?
Scrisoare din deplasare
Vă scriu din Cluj, din apropierea unui teren de tenis pe care se joacă sferturile de finală ale turneului feminin Winners Open. Organizat de echipa Sports Festival în doar câteva luni (au semnat contractul în mai), cu costuri de peste 1 milion de euro, aproximativ 600 de teste RT-PCR, 6.000 de măști și 300 de sticle de dezinfectant – și zgură adusă din Serbia, aceeași ca la Roland Garros –, e momentan singurul turneu WTA din România. E important să existe mai ales pentru jucătoarele românce, care pot să acumuleze puncte și să urce în clasament jucând acasă. (Și ce frumos e să auzi publicul strigând Hai, Miki! sau Hai, Ana!).
Mi-au lipsit energia unei competiții live, aplauzele sincron, încurajările și oftatul colectiv din tribună, vântul care împrăștie zgura, tenisul la apus, oamenii pe care-i întâlnești întâmplător pe aleile din jur (mai ales după 10 zile de stat în casă și urmărit Jocurile Olimpice pe mult prea multe ecrane). Azi se joacă semifinalele de simplu și finala de dublu, iar mâine finala de simplu, și sunt transmise pe DigiSport 2 și Look TV.
Pe lângă tenis, mi-a plăcut enorm expoziția Court Supremes a fotografei Radka Leitmeritz – o artistă născută în Cehia și mutată în LA care le-a fotografiat, printre altele, pe Nicole Kidman, Emma Thompson, Catherine Zeta-Jones și ale cărei fotografii au apărut în Vanity Fair, Vogue, Elle sau New York Times.
Pentru că iubește tenisul, a vrut să-și lase amprenta fotografică și aici și, de doi ani, documentează viața jucătoarelor din circuit. Le-a fotografiat pe Elena Svitolina, Petra Kvitová, Barbora Strycova sau pe Simona Halep.
„Încerc să surprind frumusețea și cultura tenisului, în special în țările din estul Europei, pentru că există o istorie bogată a tenisului și sportive minunate”, a spus la vernisajul expoziției din Cluj, prima apariție publică a proiectului.
N-am abandonat Jocurile Olimpice – am tras cu ochiul, printre meciuri, la semfinala Franța-Slovenia la baschet (tare-mi doream să-l văd pe Luka Dončić în finală), la cele două goluri frumoase înscrise de Megan Rapinoe în finala mică a turneului de fotbal feminin (Canada a câștigat aurul) sau la semifinalele de handbal feminin.
Au fost două săptămâni intense, pe care le-am iubit, dar care m-au lăsat cu energia unui plic de ceai folosit. Din ultima, am extras o poveste tristă și una înălțătoare (la propriu și la figurat), câteva reveniri impresionante după accidentări și o vedere din Japonia. (Aici e recapitularea primei săptămâni.)
Mi-aș bucura să-mi scrieți despre momentul vostru preferat de la aceste Jocuri.
Putem lua amândoi aurul?
↳ Probabil una dintre cele mai frumoase imagini și povești olimpice.
În finala săriturii în lungime, Gianmarco Tamberi din Italia și Mutaz Essa Barshim din Qatar au sărit amândoi 2,37m. Au încercat mai mult, dar au dărâmat amândoi, de trei ori, ștacheta la 2,39, recordul olimpic.
Erau la egalitate perfectă, iar arbitrul le-a spus că pot încerca o departajare printr-o nouă săritură. Dar regulamentul probei spunea și că pot rămâne la egalitate.
„Putem lua amândoi aurul?”, a întrebat Barshim. Când arbitrul le-a spus că da, s-au privit o secundă, au acceptat și au sărbătorit îmbrățișați.
Sunt rivali pe pistă, dar prieteni în afara ei, și în ultimii ani au fost acolo unul pentru celălalt după accidentări care le puteau încheia carierele. Cu 15 zile înainte de JO de la Rio din 2016, Tamberi și-a rupt un ligament la gleznă. Și-a scris atunci pe ghips Road to Tokyo 2020, dar când a încercat să revină, în 2017, i-a fost frică să sară. „Nu încerca să grăbești lucrurile”, i-a spus Barshim. „Ai avut o accidentare gravă, ia-ți timp și nu pune multă presiune pe tine.”
Un an mai târziu, a fost rândul lui Tamberi să-l încurajeze, când Barshim a suferit aceeași accidentare. Apoi, când s-au amânat Jocurile, italianul a tăiat 2020 de pe ghips și a scris cu roșu 2021. L-a păstrat și l-a luat cu el pe pistă în finala de la Tokyo, înainte de fiecare săritură. La final, a sărbătorit cu el în brațe. „Ghipsul reprezintă fiecare zi din ultimii cinci ani, cât mi-a luat să ajung aici.”
„E un vis împlinit”, a spus și Barshim. „Am trecut prin multe, am avut aceeași accidentare și știm ce presupune, fizic și psihic, doar să fim din nou aici. (...) Știu că pentru performanța mea, merit aurul. La fel și el. E dincolo de sport. E mesajul pe care vrem să-l transmitem tinerelor generații.”
Prea des vedem competiția ca pe un joc în care vrem neapărat un câștigător și un pierzător, scrie Steve Magness, expert în coaching. „Dar ce s-a întâmplat la săritura în înălțime ne arată ceva mai măreț. Doi atleți care și-au lăsat ego-urile deoparte, neavând nevoie să fie singurul rege din vârful muntelui, și în schimb au împărțit victoria. (...) Dacă lumea ar funcționa mai mult ca Barshim și Tamberi ar fi un loc mai bun.”
(Foto: worldathletics.org)
Multe dintre poveștile care m-au impresionat la Tokyo au fost despre reveniri după accidentări sau alte probleme medicale:
După trei operații de ligamente, Rebeca Andrade a devenit prima gimnastă din Brazilia care urcă pe podiumul olimpic, cucerind aur la sărituri și argint la individual compus. În copilăria din favelă, mergea două ore pe jos spre antrenament.
După cinci operații și trei ediții olimpice fără medalie, gimnasta din Italia Vanessa Ferrari a câștigat, la 30 de ani, argintul la sol, unde a concurat pe melodia Time to say goodbye.
În martie 2020, la trei luni după ce-a terminat un tratament de 10 luni pentru leucemie, înotătoarea japoneză Rikako Ikee a reînceput antrenamentele. Nu mai spera să participe la JO de la Tokyo, dar pentru că s-au amânat, a reușit să se califice, în aprilie anul acesta. La Tokyo a concurat cu ștafeta 4x100 feminină și mixtă, cu care s-a clasat pe 8 în finală. „Faptul că am reușit să fiu aici mă face să vreau din nou să le ofer inspirație altora.”
Acum un an, părinții lui Sky Brown au rugat-o să renunțe la skateboarding după un accident care a lăsat-o cu coaste rupte, o mână ruptă și o fractură craniană. Le-a spus că nu se poate opri, pentru că îi place prea mult. La Tokyo a câștigat, la 13 ani, medalia de bronz.
„Le-am spus că am nevoie să fac asta în continuare, e printre lucrurile mele preferate. Ai o singură viață și trebui să te bucuri de ea.”
Sky Brown
Când corpul spune nu
Cristi Nistor/COSR
Dacă toate poveștile ar avea o încheiere ca cele de mai sus, Ariake Gymnastic Center din Tokyo trebuia să fie locul unei izbăviri și pentru Larisa Iordache, care a luptat mult să ajungă din nou la Jocurile Olimpice. Cu propriile limite, cu o carieră plină de accidentări, venite parcă mereu înaintea concursurilor mari; cu trei operații la tendonul ahilian și trei ani de pauză; cu o criză renală apărută în ziua concursului de calificare, care a trimis-o direct la spital – însă după ce s-a agățat de ultimul bilet spre Tokyo. Peste toate, cu pierderea mamei, cea care i-a ghidat mereu pașii în gimnastică, cu o lună înainte de Jocuri.
„Am vrut să o fac pentru mine. Pentru mine si pentru ființa care m-a împins pe drumul acesta, care din păcate nu mai este lângă mine și nu mai pot obține un cuvânt de încurajare de la ea.”
Sportul nu e însă un basm care se încheie mereu cum îți dorești. Uneori poți să faci tot ce ține de tine, să strângi din dinți, să treci peste dureri, să îți dorești, și să nu fie suficient. „Nu vom înțelege niciodată de ce drumul pe care ni-l alegem este atât de dur cu noi în unele momente când ai nevoie să te lase să mergi liniștit spre ce vrei tu să faci”, a scris Larisa pe Facebook după retragerea din finală, din cauza unei entorse la gleznă, survenită pe o osteoartrită mai veche. „Am încercat și am sperat până în ultima clipă pentru această finală olimpică. Din păcate, iar, drumul meu este împietrit. Durerea pe care o simt este peste limita mea de suportabilitate ca om.”
Dacă e ceva ce ne-a învățat ediția asta olimpică e că, oricât de superumani ar părea uneori sportivii pe care-i admirăm, sunt doar oameni care-și testează limitele spre care își pot împinge corpurile și mințile, dar nu le pot duce la infinit.
✍🏻 Am scris mai multe aici.
Vedere din Japonia
↳ Mascotele olimpice și paralimpice Miraitowa și Someity, lângă teru-teru bozu, un fel de obiect-magic/mascotă pe care copiii îl agață la fereastră ca să fie vreme bună – de exemplu, înainte să plece în excursie cu școala –, fotografiate de Alina Hara, o fostă colegă de facultate care locuiește în Fukuoka, unde e antropolog și specialist în folclorul din sudul Japoniei și mamă a două fete, de 10 luni și de trei ani și jumătate. Am rugat-o să ne povestească cum se văd Jocurile Olimpice din Japonia.
Cum ai ajuns în Japonia?
Am început să învăț limba japoneză în liceu, pentru că aveam senzația că educația mea școlară era foarte euro-centrică. Îmi plăcea mult istoria, îmi doream să călătoresc, voiam să fiu jurnalist, așa că să învăț limba japoneză mi s-a părut o poartă către o altă lume.
În timpul facultății, am plecat cu bursă un an în nordul Japoniei unde, odată ce am început să fac cercetare etnografică, mi-a devenit clar că îmi doresc să urmez calea antropologiei. A urmat o bursă pentru doctorat în Okinawa și un program postdoctoral în island studies.
Cum se vede organizarea JO de acolo, cât de mare e valul de antipatie?
Mișcarea anti-organizare a Jocurilor Olimpice la Tokyo precede pandemia. Pandemia doar i-a inverșunat pe cei care se opuneau. Acum, că a început, oamenii sunt mai focusați pe sport. Japonezii sunt, în general, niște suporteri foarte empatici și înfocați. Toată lumea susține pe cineva, fie pentru că e din orașul lui, fie pentru că are un sport preferat. Prietenii din Tokyo chiar îmi spuneau că e un sentiment foarte ciudat că ceva atât de important se întâmplă și ei sunt departe de evenimente. Pe de-o parte, pentru mulți oameni e o distragere de la anostul pandemiei.
Cum vă afectează restricțiile?
Restrictiile nu sunt pentru indivizi, ci pentru business-uri, mai ales pentru industria horeca, dar cu numărul cazurilor crescând vertiginos, oamenii se simt responsabili și sunt inclinați să asculte recomandările guvernului de a sta acasă, de a nu călători în afara prefecturii decât dacă trebuie, etc. Majoritatea covarșitoare, inclusiv a celor deja vaccinați, poartă mască. În consecință, e destul de dezamăgitor când guvernul se dă peste cap să ne convingă ca valul ăsta ar fi fost la fel și fără Jocuri. În plus, tot alaiul olimpic a putut intra în Japonia, dar ai mei nu și-au văzut încă nepoata, căci pentru ei granițele sunt închise.
Ați urmărit competițiile?
Noi n-avem televizor, îl bănuiesc pe soțul meu că a vizionat câte ceva după ce au adormit copiii, dar nu ne-am uitat în familie. Dacă n-ar fi fost restricțiile pandemiei, așa aș fi vrut, să urmărim cu toții prin vreun bar sportiv sau acasă la prieteni. Mi-ar fi plăcut să îi prezint spiritul ăla fiicei mele, acum când începe să înțeleagă sporturile. Chiar mă gândeam zilele trecute că i-aș arăta măcar secvențe din Jocurile Paralimpice. Azi am vorbit cu ea despre medalia la skateboard a Japoniei. Olimpiada nu lipsește chiar de tot din viața noastră, dar nu e experiența care îmi închipuiam că va fi.
Cum te-ai adaptat culturii japoneze, cu ce ți-a fost cel mai greu să te obișnuiești?
Cultura japoneză e foarte vastă. Deși există imaginea Japoniei conservatoare, iubitoare de reguli și tradiții, Japonia are foarte multe straturi și odată ce îți găsești locul, oricât de mic e el, poate fi foarte primitoare. Cred că gândul cu care mi-a fost cel mai greu să mă obișnuiesc și încă îmi dă de furcă este acela că voi fi mereu un outsider; e foarte ciudat când cea mai mare parte din viața mea e aici.
Dar învăț să trăiesc cu asta și chiar să mă bucur, să relaționez cu oamenii din postura asta și să îmi învăț copiii că e absolut ok. De când am copii sunt cumva mult mai conștientă de aspectul ăsta, pentru că încerc să le învăț despre România și, fără un efort susținut, este destul de greu. Până să le am pe ele, aș fi putut foarte bine să petrec perioade lungi de timp în bula mea, unde a fi străin în Japonia nu era o mare parte a identității mele.
Time-out cu recomandări
Da, Messi chiar pleacă de la Barcelona.
De ce sunt mai multe țări (205) la Jocurile Olimpice decât cele recunoscute de ONU (193)?
La 35 de ani și a cincea participare – prima ca mamă –, Allyson Felix a câștigat a zecea ei medalie olimpică (bronz la 400 metri) și a devenit cea mai decorată atletă din istorie. E cu atât mai impresionant cu cât în 2018 a născut prematur, în urma unei complicații care i-a pus în pericol viața ei și fiicei ei.
La Tokyo au fost de trei ori mai mulți sportivi out din comunitatea LGBTQ decât la ultima ediție olimpică și mai mulți decât la toate edițiile de până acum, adunate.
Artistul francez Woodkid va susține duminică, în timpul ceremoniei de închidere de la Tokyo, un concert gratuit în Paris, unde va prezenta muzica pe care a compus-o pentru ediția din 2024, de la Paris.
À bientôt!