Avem o înțelegere greșită a ce înseamnă să fii puternic

Jul 31, 2021

Ohayou!

Prima săptămână olimpică a venit (și-a și trecut) cu nopti albe, dar pline de emoții pentru canotori și înotători și gimnaste și boxerițe și scrimeri și spadasine, o generație de sportivi ne învață multe despre cum să privim performanța, să apreciem și munca și efortul, nu doar rezultatul, să avem curaj și încredere, despre ce înseamnă să renunți și ce înseamnă să fii puternic. despre cum să înfrunți eșecul și cum să împarți succesul cu cei care te-au ajutat să-l obții, și cum s-o iei de la capăt după ambele.

România a câștigat până acum patru medalii (un aur și trei de argint), la fel ca la ediția din 2016 (un aur, un argint, două bronzuri). Dar mai important decât numărătoare mi se pare felul în care sportivii români își găsesc vocea și încearcă să ne spună că merită apreciere și atunci când pierd, pentru că să te califici printre cei mai buni din lume e deja o reușită, mai ales când vii dintr-o țară cu așa puține resurse pentru performanță.

„Sigur că să câștigi e foarte frumos și întotdeauna e scopul, dar ce cred că e cu adevărat valoros e cine devenim în procesul de a ne atinge obiectivele”, spune înotătorul Robert Glință, clasat pe 8 în finala la 100 metri spate. „Toate experiențele, urcușurile și coborâșurile, victoriile și lecțiile ne transformă în ceva mai valoros decât rezultatul final.”

Câteva povești cu care am rămas după prima săptămână:

Cum te joci la 36 de ani

Ana-Maria Popescu a urcat pe podium cu un salt, a făcut o plecăciune, a ridicat pumnii strânși spre cer. Și-a pus medalia la gât singură – cum e procedura la ediția olimpică desfășurată în pandemie –, a zâmbit din spatele măștii. S-a bucurat pentru medalia de argint, deși alții ar fi rămas cu gândul la tușa care a despărțit-o de cea de aur. Poate o versiune mai tânără ar fi făcut la fel, dar sportiva de 36 de ani știe foarte bine cât de mult valorează medalia pe care o ține la piept. Cât de importantă e, în primul rând, pentru ea și munca ei enormă – din întreaga carieră, dar mai ales din ultimul an –, dar și pentru un sistem sportiv românesc care nu are garanția că poate repeta astfel de perfomanțe și care se bazează în continuare pe talente individuale, nu pe investiții și construcții sustenabile.

Știe și că în urmă cu un an, era în cârje, după o operație la genunchiul drept, și reînvăța să meargă. Că în decembrie încerca să fandeze după șase luni de pauză și găsea putere să continue într-un citat de pe pereții sălii de scrimă din Ghencea: „Durerea este nimic în comparație cu ceea ce simți atunci când renunți”.

La 36 de ani, putea foarte bine să renunțe, și am întrebat-o de mai multe ori de ce continuă. „Mie încă-mi place să mă joc, pentru mine scrima e o joacă. Și vreau să văd cât pot. Adică, ok, limitele știm bine cu toții că ni le punem singuri. Vreau să văd: pot să împing limitele astea mai departe? Pot să revin de fiecare dată?”

Pe 24 iulie, în prima zi a Jocurilor, și-a răspuns.

✍️ Am scris despre anul din spatele celei mai muncite medalii. Iar aici un montaj video de la antrenamentele Anei, filmate de Mircea Gherase și Lucian Mircu, autorii documentarului SuperHombre, despre alpinistul Horia Colibășanu.

Cum te distrezi la 16 ani

Înotătorul de 16 ani David Popovici a plecat spre Tokyo cu gândul să se califice într-o finală, dar și să se distreze „pe cât de tare poate, pentru că despre asta este vorba, ăsta-i spiritul olimpic”.

S-a calificat chiar în două. În prima, la 200 metri liber, a fost la două sutimi de secundă de o medalie de bronz. Pe lângă talentul și evoluțiile spectaculoase din bazin, a impresionat prin discursul matur, carisma, stăpânirea de sine cu care a abordat scena mondială unde pare să-și găsească cu atâta ușurință locul, în ciuda vârstei; sau poate tocmai datorită ei.

O mostră, dacă n-a ajuns încă la voi: „Îmi place să spun că mai degrabă sunt al patrulea cel mai bun din lume. Am îndrăznit să visez la o medalie, dar nu ăsta a fost scopul și primul gând cu care am venit aici. Faptul că am fost la două sutimi de medalie îmi arată cât de strălucitor e viitorul.”

Să vezi un sportiv așa de tânăr și așa de încrezător pare o gură de aer proaspăt, mai ales în climatul sportiv românesc, unde mult timp am vorbit de lipsă de încredere, de teamă de eșec, de blocaje în momentele decisive.

Dar David face parte dintr-o generație care alege să aibă încredere și care ne arată că lumea în care crește e una a posibilităților, nu a ușilor închise; una în care se pot exprima fără teamă, indiferent că o fac prin sport, teatru, muzică sau activism.

Are obiective mari și încredere că le poate îndeplini, dar cel mai important pentru el e să nu-și piardă bucuria. „Îmi place ce fac și mi-a plăcut întotdeauna”, spunea într-o emisiune. „În momentul în care n-o să-mi mai placă, nu o să trag de mine și nu o să mă forțez, și asta sfătuiesc pe fiecare sportiv. Ține-te numai dacă îți place, nu are rost să vii dacă nu o faci cu plăcere.”

✍️ Am scris despre ce putem învăța din performanțele lui David, și de la generația din care face parte.

Cum faci un pas în spate

Bucuria de care vorbește David e cea pe care Simone Biles pare s-o fi pierdut la Tokyo. Presiunea pe care o simte gimnasta de 24 de ani, care venise cu așteptarea de a domina, a făcut-o să se retragă deja din două finale unde avea șanse la medalii. „La finalul zilei, suntem oameni și trebuie să ne protejăm mintea și corpul, nu doar să facem ceea e lumea așteaptă de la noi”.

A ales să facă un pas în spate după o săritură în care a părut dezorientată în aer, ca să nu riște o accidentare. Nu poate fi ușor să te oprești când porți pe umeri atâtea așteptări, și după o carieră în care te-ai obișnuit să arăți invincibilă. Dar gestul ei ne învață că și să faci un pas în spate presupune putere.

„Avem o înțelegere greșită a ce înseamnă să fii puternic”, spune Steve Magness, antrenor de performanță pentru olimpici, în New York Times. „Nu înseamnă să strângi din dinți prin orice, ci să ai spațiu să faci alegerea bună, în ciuda presiunii, a stresului și oboselii.”

✍️ Am scris despre curajul de a te opri.

Cum să fii aproape, dar să nu reușești

↳ Ionela Cozmiuc și Gianina Beleagă, duble campioane mondiale în barca de dublu vâsle, categorie ușoară, au terminat pe 6 cea mai strânsă finală din canotaj, la mai puțin de două secunde de locul 1. „Am luptat cu fiecare părticică a corpului meu pentru medalia olimpică", a spus Ionela după. „Și lupta nu s-a dat doar azi pe pistă, a fost pregătită în fiecare zi a ultimilor doi ani, în care nu am avut nici un antrenament ratat, am ridicat mii de kilograme în sală, am avut vacanță doar două săptămâni, ne-am antrenat două luni acasă pe ergometru, și totuși medalia nu a venit. Poți să faci tot ce e posibil omenește și să nu-ți iasă cum ți-ai dori."

↳ După ce s-au calificat în finală cu cel mai bun timp și un nou record mondial, canotoarele din barca feminină de 8+1 n-au mai avut energie și au terminat pe locul 6. La final, una dintre ele a leșinat pe ponton de la efort și căldură. „Este o vorbă, la mine în Moldova, la Vaslui. «Ca sa ajungi la fericire, trebuie să-ți umpli papucii de tristețe!»”, a spus Magdalena Rusu (21 ani) pentru Gazeta Sporturilor. „Asta am făcut noi acum. Suntem triste, obosite, supărate, dar va reveni soarele pe ulița noastră."

Cum devii campioană olimpică

Simona Radiș și Ancuța Bodnar au câștigat, la 22 de ani, singura medalie de aur pentru România de până acum. Au condus de la start finala de dublu vâsle, stabilind un nou record olimpic, cu timpul de 6.41,03. Despre cum e să fii campioană olimpică a povestit Simona în PressOne:

„Din exterior, poate că a părut ușor, dar a fost teribil de greu. (..) S-a pus o presiune foarte mare pe noi din afară. Toată lumea aștepta aurul din partea noastră. (...) De multe ori ne-a venit să renunțăm, să nu mai facem nimic, să plecăm pur și simplu acasă."

(Fotografii de Cristi Nistor/COSR)

Time-out cu recomandări

Nu toate sporturile au limită de vârstă, așa că la Tokyo sunt și jucătoare de tenis de masă de 12 ani sau medalii de aur câștigate la skateboarding la 13 ani.

Olympic Women: Zilele astea scriu pe Facebook despre sportivele care fac Jocurile Olimpice să strălucească, pe care le admir, care mă inspiră în munca mea, care mi se par importante, despre care am scris sau pe care visez să le văd la următoarea ediție.

Podcastul Blind Landing spune povestea unei greșeli de montare a înălțimii mesei de sărituri care a influențat concursul feminin de gimnastică de la JO din 2000, prin ochii mai multor gimnaste, printre care și Maria Olaru.

Will Smith îl joacă pe tatăl surorilor Williams într-un film despre începutul lor în tenis, văzut prin ochiii tatălui-antrenor-creator, care apare în noiembrie.

Claire Michel a terminat pe ultimul loc cursa de triatlon feminin care a avut loc marți în Odaiba Marine Park, o insulă artificială din Tokyo Bay. După 1,5 kilometri înotați, 40 pe bicicletă și încă 10 alergați, în condiții dificile din cauza unei furtuni tropicale, atleta din Belgia s-a prăbușit plângând într-un colț. Când a văzut-o, norvegianca Lotte Miller, care terminase pe 24, s-a apropiat, a îmbrățișat-o, și i-a spus: "Ești o luptătoare! (You're a f---ing fighter!) Ăsta e spiritul olimpic, și îl ai 100%".

N-am ajuns în satul olimpic să mă pozez cu cercurile olimpice, dar am primit o vedere cu ele, de la o prietenă care lucrează în echipa de organizare. Arigato!

Reporter sportiv cu vise olimpice, autoarea cărții Neînvinșii, interesată de cum se vede inegalitatea de gen în lumea sportului. Citește-mi poveștile pe dor.ro și lead.ro.
Design de Alex Munteanu (Namogo).

Povești din Sport

Discussion about this post