De ce-am iubit acest turneu final
O confesiune înainte de finală
Mai e doar un meci din acest Campionat European care mi-a plăcut enorm. Poate pentru că a venit cu un an întârziere, poate pentru că a plouat cu goluri (și cu autogoluri), poate pentru că am văzut Franța-Elveția din tribune și a fost cea mai frumoasă revenire pe stadion la care puteam visa. Poate pentru că prietena și colega mea de bancă din liceu, alături de care am început călătoria de iubitoare de fotbal, locuiește acum în Italia și-mi trimite clipuri cu sărbătoarea de la terase; pentru cum cântă italienii imnul și notti magiche în autocar după meci; pentru zâmbetul lui Chiellini, parcursul Danemarcei și articolele lui Jonathan Liew din The Guardian.
Dar mai ales pentru calificarea Angliei în finală. Pentru că, oricât de mult îmi place echipa actuală a Italiei, există acest trecut:
Anglia e responsabilă de fluturii din stomac încă din școala generală, de când ascultam meciuri de la Mondialul din 2002 la un casetofon ascuns în bancă, în timpul orelor de română; de când colecționam ziare și reviste în care apăreau Beckham și Owen, de când au început colegii să-mi spună Bex, de când Wembley a fost primul stadion european pe care l-am vizitat. Îmi plac mult și jucătorii din generația de acum și mesajele lor sociale, așa că o să țin cu Anglia duminică și o să mă consolez cu o înghețată dacă Italia duce trofeul la Roma; totuși, poate se mulțumește cu Wimbledon weekendul ăsta.
Dacă vă place ce citiți mai jos, m-aș bucura tare mult să dați mai departe link-ul de abonare unui prieten iubitor de sport.
Q&A: Stadioane de Cartier
Când s-a scandat „România” pe Arena Națională, spre finalul meciului dintre Franța și Elveția, m-am gândit la cât de departe și de diferită e realitatea fotbalului nostru de ce-am văzut în ultima lună pe marile arene europene. Așa că l-am întrebat pe antropologul Andrei Mihail, care documentează din 2018 istoriile sociale ale stadioanelor muncitorești din București, prin proiectul Stadion de Cartier, cum se vede turneul european de la nivelul fotbalului de cartier și cu ce rămâne Bucureștiul după EURO.
Cum și de ce ai pornit Stadion de Cartier?
Proiectul a pornit, în mare, de la un fel de nevoie de documentare a propriilor nostalgii. Sunt dependent de fotbal din 1994, după nopțile mondialului american, așa că am trăit direct unele dintre cele mai frumoase momente ale naționalei noastre. Anii ăia m-au făcut să trăiesc niște emoții la o intensitate pe care fotbalul decăzut de azi nu o mai poate provoca. De la această nevoie a venit dorința de a înțelege mai bine ce s-a întâmplat, de ce nu mai am acces la „drog”. Multă lume lega decăderea asta strict de pregătirea slabă a jucătorilor și antrenorilor, dar explicația parcă nu era satisfăcătoare.
În același timp, de mai mulți ani reapăreau constant știri legate de câte o fostă bază sportivă care este dezafectată pentru a face loc unor clădiri de birouri sau mall-uri. Din intersecția celor două contexte am pornit să înțeleg mai bine istoria recentă a bazelor sportive din cartierele Bucureștiului și impactul lor atât la nivelul fotbalului de performanță, cât și la cel al calității vieții cetățenilor. Ca suporter m-a motivat prima direcție; ca antropolog, mai degrabă a doua.
Foto: Stadion de Cartier
Ce-ai descoperit până acum? Cum arată aceste terenuri și ce crezi că spun despre fotbalul românesc actual?
Am descoperit, în primul rând, că nu avem de ce să criticăm copiii sau tinerii care stau toată ziua cu nasul în telefon și jocuri. În 1989 aveau la dispoziție peste 50 de baze sportive împrăștiate prin oraș unde puteau să joace fotbal în cadrul cluburilor care le foloseau. Majoritatea aveau deschise la liber terenurile secundare pe care copiii din cartiere le umpleau în timpul liber. Contextul ăsta le oferea oportunitatea să socializeze, să facă mișcare, dar crea și o potențială bază de selecție imensă pentru fotbalul mare.
În același timp, multe dintre locurile astea deveneau și un fel de centre comunitare. Un domn care locuiește lângă fostul stadion Girueta de pe Drumul Găzarului îmi spunea că: Erau mămici care veneau cu copiii la aer curat că erau plopi. Se plimbau, dormeau copiii afară. Era liniște, nu mașină, nu gaze. Veneau oameni bătrâni, își puneau cuvertura și stăteau prin tribune la plajă. Cred că avem multe de învățat azi din mixul ăsta dintre practica sportivă și viața de zi cu zi a cartierelor noastre.
Problemele acestor infrastructuri (și cluburile care le foloseau) au apărut odată cu privatizările anilor 90 și cu dezvoltarea imobiliară din anii 2000. Majoritatea erau deținute de fabricile și uzinele comunismului. Multe s-au închis sau și-au încetat activitatea, iar terenurile de sport au devenit mai atractive prin potențialul lor imobiliar. Sunt foarte puține cele care au avut norocul să ajungă pe mâna unor oameni care să continue aici activitatea sportivă. Însă, chiar și așa, terenurile sunt accesibile doar celor care își permit să le închirieze. În 2015, de exemplu, din aproape 60 de școli de fotbal pentru copii și juniori pe care le identificasem în București, doar două funcționau în Sectorul 5.
Cum se vede de la nivelul acesta, organizarea EURO în România? Vezi vreun câștig?
La nivelul fotbalului de cartier sau la copii și juniori, EURO a fost invizibil. În general, dacă nu te nimereai prin centru cu suporterii macedoneni sau ucraineni sau prin preajma Arenei Naționale, slabe șanse să îți dai seama că în București s-a jucat EURO. Din păcate, FRF nu a speculat în nici un fel oportunitățile pe care organizarea parțială a unui turneu final le oferea. Autoritățile cu atât mai puțin. Banii s-au dus spre câteva proiecte mari prin care s-au chinuit să-și mai recondiționeze imaginea. Dar, dacă plecăm din tribunele noului Giulești sau Ghencea situația rămâne neschimbată.
Cluburile de copii și juniori trăiesc exclusiv din taxele pe care și le permit părinții sau alte mici sponsorizări, vechile terenuri de fotbal dispar sub mall-uri sau boscheți, iar de amenajarea unora noi printre ansamblurile rezidențiale care se construiesc nu prea se pune problema. Viitorul fotbalului miroase a abandon. Din punctul meu de vedere investițiile în renovarea marilor stadioane (mă refer și la alte orașe din țară) trebuiau să fie ultimele în lista de priorități. Degeaba ai stadioane moderne dacă prin tribune bate vântul, la nivel de copii și juniori ești praf, iar tinerii au tot mai puține motive să facă sport, indiferent de nivel.
Ca antropolog, ce rol crezi că joacă/ar trebui să joace fotbalul în societate?
Fotbalul (dar și alte sporturi) ar putea să ne ajute să avem o viață mai împlinită. Nu insist pe nevoia de dezvoltare a sportului de masă într-un oraș ca Bucureștiul, pentru că e destul de clar care ar fi potențialele beneficii în sănătatea noastră publică. Concomitent, fotbalul este azi cel mai democratic obiect de consum al lumii moderne, având capacitatea să îmbunătățească interacțiunea dintre oameni cu background-uri variate.
În zilele noastre, în care există tendința omogenizării sociale, asta poate să ajute și la îmbunătățirea sănătății sociale a unui oraș ca Bucureștiul. Ori pe teren, ori în tribune, fotbalul gândit cum trebuie poate să te pună față în față cu oameni cu care ai avea, altfel, puține ocazii de socializare. Eu merg constant după Progresul București de prin 1996. Lăsând la o parte bucuriile (rare) și dezamăgirile (dese) pe care pasiunea asta mi le-a adus, stadionul m-a scăpat relativ de timiditate și m-a ajutat să înțeleg mai bine ceea ce se întâmplă în jurul meu. Poate că stadionul m-a făcut, de fapt, antropolog. Până la urmă, așa cum spune și Franklin Foer, fotbalul explică lumea.
Un altfel de impact
La cele patru meciuri de pe Arena Națională au fost pe teren și 88 de copii din comunități izolate și sărace din Argeș, Ferentari și Jilava. Au părăsit pentru o zi monotonia satului sau lipsa de oportunități din ghetou, s-au îmbrăcat în echipamente, au făcut repetiții și au pășit emoționați pe gazon înainte de fiecare meci. Au fost aplaudați de mii de oameni, și-au văzut idolii de aproape și numele afișate pe ecranul din mijlocul Arenei.
„Au fost câteva minute petrecute pe teren care ar putea să schimbe viața unor copii pentru care experiența asta este în mod sigur cel mai bun lucru care li s-a întâmplat anul ăsta”, scrie într-un editorial în Libertatea Valeriu Nicolae, fondatorul Asociației Casa Bună, care lucrează cu peste 250 de copii din șase sate din Argeș și Ferentari: fac meditații online și ateliere vocaționale (de programare, engleză, croitorie sau astronomie), îi duc la controale medicale, le oferă mese sănătoase și îi sprijină să-și continue studiile.
Am întrebat-o pe Eliza Trăistaru, director executiv al Asociației Casa Bună, ce-a însemnat momentul pentru cei 88 de copii: „Am încercat să prioritizăm copiii care au lucrat cel mai bine în ultimul an, să fie ca o recompensă pentru ei. Experiența în sine cred că le-a dat foarte multă încredere, a însemnat mult pentru ei să pășească pe teren și să fie parte din spectacol, să fie în linia I. Câțiva dintre ei ne-au povestit de-a lungul timpului că la școală, dacă sunt cuminți, nu prea sunt băgați în seamă. Ne-am bucurat când, a doua zi după ultimul meci, am mers în ghetoul din Ferentari și am văzut mai mulți copii îmbrăcați în echipamentul primit care mergeau să joace fotbal într-un mic parc din zonă.”
#RoadtoTokyo
Foto: Claudiu Popescu
↳ Vedere de #peteren, de lângă bazinul unde Robert Glință se pregătește de Jocurile Olimpice, care încep în două săptămâni (fără spectatori, pentru că Tokyo e iar în stare de urgență) și unde va fi portdrapel, alături de canotoarea Mădălina Bereş.
Mi-a plăcut felul cum se raportează la adversarii pe care-i va întâlni acolo: știe că până acum au avut rezultate mai bune (și că vin din sisteme mult mai bune), dar nu va intra în bazin simțindu-se incapabil să-i învingă, cum poate făcea în trecut. A învățat în ultimii ani, lucrând cu un psiholog, că are resurse să-i depășească, dar că cel mai important e să nu regrete că n-a lăsat în bazin ultimul strop de energie.
Mi-a mai plăcut răbdarea cu care mi-a povestit toate astea, oricâte întrebări am avut, deși abia ieșise din bazin și se vedea că era obosit. Și că nu se mai sfiește să spună răspicat că nu i-a fost deloc ușor să ajungă aici, în punctul în care bucură oamenii cu perfomanțele lui, care sunt rezultatul unor eforturi individuale; pentru că vrea ca din povestea și din cariera lui să extragem niște lecții, ca altora să le fie mai ușor.
„E foarte greu să faci performanță pe cont propriu. Vă spun sincer, nu este la îndemâna oricui. Este o cale dificilă, de aceea avem parte de rezultate frumoase atât de rar; pentru că nu este ușor accesibilă.”
✍️ Povestea lui e aici, în seria Neînvinșii.
Repriza voastră
V-am întrebat ediția trecută care e cartea voastră sportivă preferată. Mulțumesc mult pentru răspunsuri; am selectat mai jos câteva recomandări de la voi:
De neoprit. Viața mea de până acum, Maria Sharapova
Am fost mișcat când am citit despre un tată care e dispus să sacrifice orice și oricât pentru ca fata lui să aibă o șansă în cealaltă parte a globului, convins fiind că o va fructifica. Povestea lui Iuri Sharapov și a fetei lui, Maria, te face să te gândești dacă noi ne jucăm la fel de bine cărțile pe care viața ni le oferă, ce am putea de fapt realiza dacă tindem spre potențial. Recunosc că nu eram un mare fan al Mariei (ne-a mai frânt și inimile în 2014), însă autobiografia ei mi-a plăcut în mod deosebit. Îți oferă o altă perspectivă a carierei Mariei și ajungi să înțelegi cât de mult a contat mintea și acest grit, perseverența și sacrificiul total la care a fost dispusă. (Marian)
27 de Pași, Tibi Ușeriu
Cu o sinceritate lăudabilă, pe care nu cred că mulţi dintre noi am putea să o dovedim, în public, Tibi ne arată cum un infractor îşi dobândeşte libertatea cu adevărat doar când începe să alerge, solitar, în locurile de unde a fugit. De fapt, nu ştiu dacă autorul a vrut să inspire, dar sigur pe mine a reuşit să mă mişte, să mă facă să-mi pun numeroase întrebări faţă de felul în care eu mă raportez la libertatea mea, la educaţia mea, la familia mea. Este o carte curajoasă, motivantă, autentică, scrisă de un om cu mult talent, al cărui sfat ar trebui să-l ţinem minte toţi: „Când nu mai poţi, mai poţi un pic.” (Adriana)
Open. O autobiografie, Andre Agassi
Este una dintre cele mai umane cărți citită de mine despre sportivi, sinceră și deopotrivă dureroasă, visceral de reală pentru un pasionat de tenis; o disecție pe viu a vieții de sportiv profesionist și, până la urmă, de om. Agassi, care din afară pare un sportiv cu un uriaș talent dar cu vreo două țigle lipsă de pe casă, ne spune o poveste complet diferită și ni se dezvăluie în totalitate, fără să omită nici cele mai ascunse gânduri. Este o carte care m-a făcut să iau totul mai puțin în serios și să mă uit altfel la sportivi, mai ales la cei care pot părea antipatici (Kyrgios, ești pe frecvență?). (Andrei)
Alte mențiuni: Eu sunt Zlatan; Născuți pentru a alerga; Allez Allez Allez; Rafa, povestea mea; Pelé. De ce iubim fotbalul; Roger Federer. În cautarea perfecțiunii; Klopp. Fotbal în ritm de heavy metal; Neînvinșii (ce surpriză!)
Time-out cu recomandări
Joacă de copii: Luis Enrique și lecția Spaniei. Sau ce poți să câștigi chiar și atunci când pierzi.
Dacă n-ați citit povestea lui Raheem Sterling și a sacrificiilor făcute de mama sa pentru o viață mai bună, e un moment bun.
De ce iubim Italia: pentru că nu câștigă niciodată fără să sufere. Pentru că atunci când nu are jucători ieșiți din comun construiește echipe extraordinare. Pentru că e insuportabilă.
Povestea stadionului Arcul de Triumf și a celor care l-au clădit.
Duminică se joacă și finala Copei America, Brazilia-Argentina, una dintre ultimele șanse ale lui Messi să câștige un trofeu cu naționala.
M-am uitat pe repeat la bucuria acestei fane de 10 ani care primește tricoul lui Mason Mount.