Un sport nou în România
Echipament nou
De azi, newsletterul Povești din Sport are un echipament nou de joc, o identitate vizuală creată de Alex Munteanu de la Namogo și păstorită de echipa DoR, cărora le mulțumesc mult.
Pentru că ne așteaptă o vară olimpică, o să ne întâlnim bilunar pe teren neutru să povestim despre puterea poveștilor din sport de a inspira, de a coagula comunități și de a reflecta lumea în care trăim.
Dacă vă place ce citiți mai jos, m-aș bucura tare mult să dați mai departe link-ul de abonare unui prieten iubitor de sport.
Apropo de echipamente, cine credeți că ar câștiga un Campionat European al tricourilor de joc? ESPN zice că Franța.
Mai puțin Neymar, mai mult Alex Pașcanu
În copilăria în care juca fotbal cu prietenii câte două-trei ore pe zi, Jean Popescu ar fi dat orice să aibă un tricou al Craiovei, dar nu-și permitea.
Din 2010, de când locuiește în Danemarca, unde lucrează ca UX Designer, a început să le cumpere din călătorii sau online. În 2017 și-a dat însă seama că multe din cele pe care le luase de pe OLX sau eBay erau fake-uri sau nu fuseseră purtate de jucători. A simțit că a cumpărat povești false și de atunci colecționează doar tricouri purtate de jucători.
Acum are peste 250, pentru care a plătit aproape 19.000 de euro. Vede în ele „un statement” și o carte de vizită: „Dacă o persoană pe care nu am cunoscut-o niciodată poartă un tricou cu Mutu, asta înseamnă pentru mine că sunt în discuție cu o persoană care reprezintă caracterul lui Mutu: rebel, the best, nasul pe sus, overconfident. Când sunt într-o situație în care all odds are against me, îmi pun un tricou cu Ajax, căci pentru mine Ajax înseamnă David din David vs Goliath.”
Din octombrie 2020, scrie poveștile tricourilor pe contul de Instagram On Romanian Football. L-a pornit pentru că prietenii se plictisiseră să-l audă vorbind atât despre tricouri și îl folosește să-și mărească colecția – speră să descopere unele pe care nu le are nimeni în România, cum ar fi cel al lui Ilie Dumitrescu din Mexic, de la Club America. Dar vrea și să atragă atenția asupra diferențelor dintre un tricou real și unul fake, ca să nu-i repete și alții greșelile, „să bage mii de euro în ele și să realizeze peste ani și ani că nu au valoare”.
„Fakes poate să însemne pentru mine că nu e purtat de jucător, că este o replică modernă făcută în Asia, că fontul folosit la numele și numărul de pe spate nu este cel care apare pe cele originale, că mărimea diferă față de cele originale sau că lipsește un element de design față de cele originale. Un exemplu: la România 1994 culoarea dungilor pe laterală la tricoul original a fost Galben, Albastru, Galben. Multe fakes sunt comercializate cu Albastru, Galben, Albastru.”
Contul de Instagram e și un mod de a documenta istoria fotbalului românesc. Nu vrea ca noile generații să crească doar cu tricourile vedetelor cluburilor internaționale, cum vede des în Danemarca. Ar vrea să cumpere mai mult local, „mai puțin Neymar și mai mult Alex Pașcanu.”
Privind din afară fotbalul din România, mai mult decât absența de la EURO îl doare lipsa unei identități fotbalistice.
„Danezii, dacă nu câștigă, sunt mândri la sfârșitul meciului că au arătat ce înseamnă Danemarca: muncă în echipă și curaj. Eu joc fotbal amator în ligile inferioare cu alte naționalități și când intru pe teren ca reprezentat al României, căci am steagul României în dreptul foii de joc, nu știu care e identitatea mea fotbalistică, nu pot identifica la ce aspir și ce să fac pe teren. Scandinavii sunt cunoscuți ca fiind înalți, puternici și că nu complică fazele, așa că stau în apărare. Sud-americanii cu care am jucat intră pe teren să dribleze și să facă spectacol și sunt băgați în atac. Africanii rup orice picior ca să ia mingea și sunt băgați la mijloc. Eu nu știu ce să fac.”
Așa că și-a propus să fie ca Gică Popescu. „Când intru pe teren iau poziția lui, numele lui și stilul lui de libero între apărare si mijloc si încerc sa emulez ce am văzut la Replay pe TVR1.”
„Trăind printre străini atât timp, simt că noi nu mai contribuim la scena fotbalului mondial. Asta mă doare mai tare decât rezultatele negative de pe teren. Măcar de am contribui cu tricourile, să fie cele mai frumoase.”
Concurs cu 📚 cadou
O recomandare pre-Wimbledon: Pilot Books a tradus recent Între faimă și onoare se așterne întunericul, autobiografia Andreei Petkovic, direct din germană (româna e a doua limbă în care apare). E o călătorie fascinantă în lumea unei tenismene ajunsă în top 10, care te duce - cu umor și autoreflecție - pe terenurile marilor turnee, dar și în camerele singuratice de hotel, la un concert Block Party din adolescență unde leagă prietenii pe viață, în orășelul german unde a încercat să se integreze, ca fiică de emigranți din fosta Iugoslavie. E o carte despre maturizare, prietenie și rivalitate, frică de eșec, singurătate și cum e văzut corpul feminin în sport, capitolul meu preferat, din care am selectat un fragment:
Curajul de a fi urâtă
„De nu știu câte ori m-am uitat la brațele mele reflectate în luminile neîndurătoare de neon ale magazinelor și mi-am dorit să fie mai subțiri. Am testat mii de blugi în care să-mi poată intra coapsele musculoase - până când am dat peste un Levi's din anii 70, dintr-o perioadă în care femeile erau mai voluminoase. M-am sucit și răsucit, am urmat o dietă vegană și vegetariană, fără gluten și fără zahăr, am evitat carbohidrații și nu am mâncat fructe. Uneori mă antrenam până cădeam din picioare, de parcă aș fi vrut să-mi pedepsesc corpul pentru că nu arăta și nu făcea așa cum voiam. Mi-am numărat cele opt cicatrici chirurgicale iar și iar, mi-am trecut degetul peste ele și ele erau acolo de fiecare dată - ca niște fantome din trecut, o întrerupere în pielea netedă și tânără. De nenumărate ori, accidentările mi-au întrerupt cariera de jucătoare de tenis, lucru care ar fi putut fi evitat cu metode de antrenament mai blânde. Eram încăpățânată, obsedată de control și nu voiam să las nimic la voia întâmplării. Instrumentul meu pentru manipularea soartei era corpul meu. El a fost resursa vieții mele pe care am exploatat-o nemilos, până când nu a mai cooperat. Și toate astea pentru a controla ceva care nu poate fi controlat.”
📚 Puteți câștiga un exemplar oferit de Pilot Books, dacă îmi scrieți până marți, cu reply la acest mail, care e cartea voastră sportivă preferată și de ce.
Q&A: Un nou sport în România
Roundnet, un sport derivat din volei cu 4 milioane de jucători la nivel mondial, a ajuns în România în 2018, printr-un grup de șase prieteni. Cunoscut și ca Spikeball, se joacă în două echipe a câte doi oameni, cu o minge, 360° în jurul unei plase rotunde (aici un video explicativ). 400 de jucători îl practică acum zilnic în parcuri și încearcă să-l transforme într-o mișcare sportivă. Am întrebat-o pe Sonia Duță, lidera clasamentului feminin, cum îl joacă și ce planuri au.
Cum ai descoperit roundnetul și de ce-ți place?
Am ajuns în parcul Izvor la invitația unei prietene. Eram îmbrăcată într-o rochie, venisem să citesc și să mă uit la jocul lor. Dar se distrau așa bine că n-am putut să rezist, am intrat la „un meci” și opt ore mai târziu eram tot la plasă. A trecut cam un an de atunci, în care am ieșit de patru-cinci ori pe săptămână. Acum suntem peste 300 de jucători doar în București și ne strângem zilnic în jur de 30 de oameni.
E ca un antrenament HIIT de care nu te plictisești. Cheia jocului e în explozie și viteză de reacție, deci ajută musculatura picioarelor și a brațelor. Apoi, ca orice sport, îți reamintește să fii prezent. Cât joci, uiți de ce-ai lăsat la job sau de ce planuri ai mâine. Dar ce e cel mai fain e că am creat o comunitate care nu e doar un grup de joacă, e un grup de prieteni.
Cum e să fii lidera clasamentului feminin?
Clasamentul ne dă un cadru oficial pentru sport, ajută pe plan internațional și crează niște rivalități constructive. Pentru mine însă, cel mai important e că am reușit să plecăm de la început cu o categorie distinctă de punctaj pentru divizia de feminin și că toți contribuim la a pondera mixul de fete-băieți din comunitate.
N-a fost ușor, fiindcă și roundnetul, ca orice sport, e atractiv la început mai degrabă pentru bărbați. Ce e diferit e că o mare diferență o face tehnica, ceea ce-l transformă într-un sport foarte potrivit pentru fete. În State de exemplu, unele fete concurează în competiții de tip Open, adică joacă împotriva unor echipe de băieți. Îmi doresc să primim din ce în ce mai multe fete și să avem un clasament din ce în ce mai competitiv la diviziile de feminin și mixt.
Cum a crescut comunitatea din România?
La începutul lui 2020 ne strângeam cu greu la joc câte 6-10 deoodată. Am făcut eforturi să ne convingem prietenii să încerce, să abordăm străini care se uitau mirați la noi și să fim activi în social media.
După primul mini-turneu în care ne-am adunat și cu jucătorii din alte orașe am simțit o schimbare, ne-am dat seama că putem face mai multe. De-atunci am început să ne coordonăm mai bine, să fim prezenți în media și să organizăm evenimente mai ample - cum sunt cele care urmează vara asta. O facem de plăcere, în afara jobului, fiindcă ne dorim să creștem acest sport.
Ce planuri aveți în perioada următoare?
Anul acesta am depus documentația pentru înființarea Federației Română de Roundnet. Urmează o sesiune de inițiere la Constanța la Wego Kite Spot (26 - 27 iunie), apoi primul turneu internațional găzduit de România (22-25 iulie), tot la Constanța. Așteptăm jucători din șase țări, printre care și campionul european en-titre.
Spre finalul anului vrem să „plantăm” sămânța unor comunități locale în alte orașe, fiindcă momentan cam 95% dintre jucători sunt în București și Cluj. Pe termen lung, vrem să-l promovăm ca alternativă la orele de sport din școli. Tocmai fiindcă e un sport accesibil și plăcut, în vest există programe școlare care cuprind și ore dedicate roundnetului.
Cine poate juca și unde?
Poate juca oricine, nu-i nevoie de vreun skill sportiv, cel puțin la început. Rar am văzut pe cineva care să încerce o dată și să nu fie prins. De obicei jucăm în parcuri: în București în Izvor sau Tineretului, iar în Cluj la baza sportivă Gheorgheni și oricine se poate alătura oricând. Pe roundnet.ro avem o secțiune cu persoane de contact și grupurile de roundnet din fiecare oraș. Tot de acolo se poate cumpăra ușor un kit de joc.
#RoadtoTokyo
Mai e mai puțin de o lună până la ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Tokyo (23 iulie), care merg înainte în ciuda opoziției japonezilor și a comunității medicale. Cum va arăta această unică ediție pandemică:
‣ Spectatorii internaționali nu pot participa, dar japonezii vor avea voie în tribune - până la 50% din capacitatea arenelor și maxim 10.000 de persoane. Trebuie să poarte măști, să nu țipe și nu pot cumpăra alcool. Dacă situația epidemiologică din Tokyo se va înrăutăți, pot apărea noi restricții.
‣ Sportivii care vor fi testați pozitiv cu Covid nu vor fi descalificați, ci marcați cu DNS (Did Not Start), retestați într-un complex numit Fever Clinic și izolați într-un hotel în afara satului olimpic. Dacă se califică în finală și nu mai pot concura, vor primi automat o medalie de argint.
‣ Vor fi testați zilnic, trebuie să mănânce singuri și să nu vorbească în spații mici (în lifturi sau mașini). Dacă încalcă regulile, vor primi amenzi, vor fi descalificați, li se vor retrage medaliile sau pot fi deportați.
‣ 29 de atleți refugiați vor concura sub steagul olimpic, față de cei 10 de la Rio, prima dată când a existat o echipă olimpică a refugiaților.
‣ România are până acum 93 de sportivi calificați, din 15 discipline: atletism, baschet 3×3, box, canotaj, ciclism, canoe, înot, gimnastică artistică, fotbal, lupte, tenis de masă, judo, tir sportiv, scrimă, triatlon. Tenisul de câmp se va alătura și el.
‣ La 16 ani, înotătorul David Popovici e cel mai tânăr membru al delegației României. În ultima lună, a strâns fonduri pentru Swimathon București, care are loc virtual weekendul acesta. Alături de alți colegi de la CSA Steaua, a înotat pentru ca 50 de copii cu autism să beneficieze de programe de recuperare și integrare prin sport și aquaterapie, oferite de Asociația Conil.
„Pentru că stă în puterea mea să schimb lumea, am ales să dau sens brațelor mele și să înot pentru a oferi copiilor care au nevoie de recuperare dreptul elementar la sănătate și fericire”, spune David. „Nu există super eroi sau medalii speciale pe care să le aștepți pentru că-i ajuți pe ceilalți, există doar dorința ca bunătatea să fie un lucru firesc iar lumea întreagă să devină un loc mai bun.”
Time-out cu recomandări
Azi începe Turul Franței, iar din 2022 va exista și o ediție pentru cicliste, pentru prima oară din 1980.
Deși UEFA a refuzat iluminarea arenei pe care s-a jucat Germania-Ungaria în culorile Pride, fanii au afișat steaguri, iar jucătorii inimi și banderole, în semn de solidaritate cu comunitatea LGBTQ+ din Ungaria. Doar prin iubire poți învinge ura, scrie Daniel Storey.
The Ghosts of Karim Benzema. Un text din 2016 despre cartierul sărac și violent de lângă Lyon în care a crescut Benzema și anturajul care l-a atras într-un scandal de șantaj al unui coechipier care l-a ținut departe de națională cinci ani.
Andy Murray revine la Wimbledon după patru ani și două operații la șold, documentate cu multă emoție în filmul Resurfacing (Amazon Prime Video). Îi aude pe cei care spun că ar trebui să se retragă și nu știe dacă va mai ajunge în top. Dar vrea să mai joace, pentru că iubește tenisul.
„Da, mi-ar plăcea să câștig Wimbledon din nou. Și da, mi-ar plăcea să fiu numărul 1 din nou. Dar la bază, iubesc tenisul. Și dacă iubești ceva, de ce să te oprești doar pentru că nu mai poți să fii la fel de bun ca înainte? E ok să-mi criticați jocul și să-mi spuneți că sunt praf. Dar o să continui până când n-o să mai pot, pentru că asta iubesc să fac.”
Andy Murray, The Guardian