„Mi-e teamă că nu apuc nici să clipesc și gata, a trecut tot campionatul!”

Azi începe EURO 2020, așa că ne întâlnim în inbox cu o ediție specială, cum îmi propun să fac mai des vara asta. Nu știu cât de entuziasmați sunteți voi de turneu, mai ales că România nu e calificată, dar pentru mine a fost un prilej de scotocit prin amintirile de la Campionatul European din 2016, primul campionat de fotbal pe care l-am trăit pe viu, ca reporter.

Mi-am amintit de ziua în care m-am urcat într-un blablacar cu patru necunoscuți (doi nemți, un italian și un englez), pentru că voiam să văd Anglia-Țara Galilor, și am descoperit o poveste simpatică despre un suporter care voia să vadă și el meciul, dar n-avea bilet. (Despre cum a reușit să intre pe stadion, am scris aici.)

Mi-am amintit de perucile, costumațiile, dansurile și bucuria suporterilor, indiferent că echipa lor era favorită sau outsider. De fanii englezi care cântau „Please don't take me home”. De cum a râs de mine un jurnalist străin pentru că i se părea că nu prea sufeream pentru eliminarea României și cum am încercat să-i explic cum am plâns ani la rând din cauza ratărilor, sau de suporterul neamț care mi-a zis că dacă mai primeam două penalty-uri ne calificam.

Dar și de bucuria înduioșătoare și ceva mai rezervată a suporterilor români, parcă neîncrezători și ei, ca și mine, că trăiesc pe viu un turneu final după atâtea văzute la televizor.

Mi-am amintit mai ales de repriza a doua din ultimul meci, cu Albania, când România a revenit de la vestiare cu un gol în minus și cu speranțe minime de calificare. Atunci, deși minutele se scurgeau și drumul lor acolo se scurta, cei aproximativ 10.000 de români au început să cânte, ca o ultimă șansă de a se face auziți pe un stadion european, cine știe până când.

Se auzeau slab, printre fluierăturile și aplauzele albanezilor, dar se auzeau. Pentru că asta simțeau că trebuie să facă, cum îmi spusese o suporteră înainte să plece în Franța când am întrebat-o dacă nu se simte dezamăgită de echipa națională, căreia îi tot dă iubire și energie, dar de la care nu primește multe înapoi: „Asta e treaba mea”, mi-a zis, „de asta sunt acolo. Și mă aștept ca și ei să dea tot ce pot, dar dacă mai mult nu pot, de ce să mă simt dezamăgită?”.

Așa că sper să priviți și voi turneul fără dezamăgire, cu bucurie că vedem din nou fotbal european, pentru că povești frumoase sunt și în încercările altor țări. 

Ce aștepți de la EURO?
 

Acum două săptămâni v-am povestit despre echipa care coordonează voluntarii de la București. Pe 13 iunie au primul examen pe Arena Națională, așa că i-am întrebat ce moment din turneu așteaptă cu nerăbdare.
 

Ștefania Baciu (stânga): „Aștept fiecare început de zi, momentul în care ne reunim noi patru la stadion, la 7 dimineața, uneori și mai devreme, și ne dăm unii altora energia necesară să ducem ziua până la capăt. Aștept și zilele de meci, pentru că am răbdat doi ani cu toții pentru a trăi experiența aceasta, dar mi-e teamă în același timp. Mi-e teamă că nu apuc nici să clipesc și gata, a trecut tot campionatul!”

Andrei Angelescu (stânga): „Cel mai mult aștept să mă încarc cu energie din fiecare zâmbet și moment fericit al voluntarilor. Turneul acesta nu ar fi posibil fără ei. Mai aștept și un moment la care visez, practic, dintotdeauna: să mă bucur de o secundă pe marginea terenului, cu spectatorii în tribune, și să îmi spun că o variantă mai tânără a mea ar fi tare mândră.”

Tudor Lupu (dreapta): „Eu sunt pasionat de orice sport, nu am o afinitate în special pentru fotbal, așa că nu aștept neapărat meciurile. Dar aștept zilele de meci, pentru că acolo o să văd cel mai bine cum lucrează toți oamenii într-o structură atât de complexă, pentru un eveniment sportiv de proporții.”

Diana Pirciu (dreapta): „Aștept 28 iunie, momentul în care se termină ultimul meci de la București și toți voluntarii vor fi terminat tura. Aștept finalul, ca atunci când dai mâna la fileu cu adversarul, pentru că atunci o să pot să zic: Hey, I've done it!”

🏟️ Eu aștept să văd cum joacă Anglia, cu care țin din generală, și meciul din optimi, unde am bilet. Voi?

🏟️ București găzduiește trei meciuri din grupe (13, 17, 21 iunie) și unul din optimi (28 iunie). Toate sunt pe PRO TV și PRO X, începând cu Italia-Turcia, azi de la 22.00.

🏟️ Un pachețel cu tot ce trebuie să știi despre turneu de la Tackle și o prezentare interactivă a celor 622 de fotbaliști de la The Guardian.

Oameni de care fotbalul are nevoie

Dacă o urmărești pe Andreea Cio, blogger de sport și creatoarea comunității Ruj pe Bară, o să înțelegi repede pe cine așteaptă mereu să vadă pe teren: pe Hector Bellerin, fotbalistul spaniol de 26 de ani care joacă la echipa ei preferată, Arsenal, cu care are tricouri și un tablou pictat de o prietenă. Chiar dacă Bellerin nu va fi la EURO, am întrebat-o de ce-l admiră așa mult:

Pentru o fană Hector Bellerin, e dificil să scriu succint motivele pentru care îl plac. Și nu mi-am dat seama de ce se întâmplă așa până acum. Mulțumesc, Andreea, pentru acest moment de claritate în care mintea mi s-a așezat și a declarat liniștită că îmi plac la Bellerin toate caracteristicile pe care eu nu le dețin, toate calitățile, gesturile și acțiunile pe care, inconștient, le doresc și ale mele cândva. Poate asta înseamnă un „role model” în timpurile pe care le trăim: o figură publică, un sportiv în cazul de față, care folosește rețelele sociale fără să-și arate puful în care e învelit, ci ca să se apropie la nivel uman de cei din comunitatea sa și să transmită un mesaj care poate schimba mentalități. 

Invitat la podcastul All of Us, o emisiune cu discuții oneste despre sănătatea mintală și despre piedici interne pe care le întâlnim zilnic, fotbalistul spaniol care a ajuns cel mai longeviv jucător al echipei Arsenal Londra, după 10 ani petrecuți la club, a vorbit despre cum își întreține starea psihică, trecut printr-o accidentare care l-a ținut departe de gazon nouă luni, dar și perpelit pe jarul mesajelor de hate din Social Media. 

Înainte de toate, zice el, a învățat să recunoască ce simte, într-un domeniu în care masculinitatea înseamnă să nu fii vulnerabil, iar depresia nu e ceva despre care se poate dezbate cu relaxare. Dar nu e deloc simplu, iar Bellerin a povestit în podcast că a fost copleșit de rețelele de socializare, iar el singur „hrănea monstrul”, predându-și viața online-ului. Ce nu putea să ghicească era modul în care vocile care atunci îl ridicau pe piedestal se vor transforma ușor în gloanțe oarbe. 

„Ajunsesem să fiu judecat pentru un rezultat slab al echipei și atunci când nu jucam”. Motivul, spune el, e „că eram diferit”. Dacă dai o tură pe profilul lui de Instagram, o să înțelegi de ce. Feed-ul lui nu este numai despre fotbal. E despre ecologie, sustenabilitate, despre lupta împotriva rasismului, despre campanii sociale, despre alegerea lui de a fi vegan, despre yoga și meditație, despre haine largi, second hand sau din material reciclat, despre o mină de artist neînțeles. 

Faptul că are mai multe pasiuni nu îl face mai puțin fotbalist, îl face un om care trăiește viața pe deplin, cu entuziasm și curiozitate. La 26 de ani, e al doilea cel mai important investitor la Forest Green Rovers, echipa de fotbal cea mai eco-friendly din lume. După vizite la psiholog și o carantină în care a stat singur cu gândurile lui, spune că vrea să-și folosească vocea ca să inspire, vrea să fie un fotbalist model, așa cum i-ar fi plăcut și lui să aibă atunci când era mic, unul care îi îndeamnă pe adolescenții care îl privesc să-și pună întrebări despre lume și viață, despre oamenii pe care îi votează, despre cum să fie ei înșiși, chiar dacă asta înseamnă să nu fie mereu ca ceilalți.  

Recomand podcastul All of Us, precum și documentarul The Unseen Journey, nouă episoade despre perioada de recuperare după accidentarea de la începutul anului 2019. 

„Nu cred că există vreun fotbalist care să se gândească doar la fotbal”, spunea într-un interviu mai vechi. Chiar dacă nu mulți recunosc asta, exemplele date de jucătorii din noua generație a fotbalului englez sunt îmbucurătoare (ex: Marcus Rashford). Deci, follow Hector Bellerin. Poate nu e cel mai bun fotbalist din lume, dar cred că e printre cei mai buni oameni de care fotbalul are nevoie.

Acolo unde se joacă rugby-ul adevărat 

O pauză de la fotbal, pentru că tot în iunie are loc un alt Campionat European, de Rugby în 7 feminin, unde România participă pentru prima oară în grupa de elită. Mai jos, povestea căpitanului Emilia Vizitiu, parte din seria Sport pentru schimbare din DoR.
 

Ioana Moldovan

Când s-a calificat, în 2019, pentru prima oară cu echipa națională în divizia de elită a Campionatului European de Rugby în 7 feminin, Emilia (31 ani) s-a gândit la cei 10 ani în care a muncit ca să ajungă „acolo unde se joacă rugby-ul adevărat”.

O vreme, și-a mințit părinții că merge la handbal. Rugby-ul nu le părea un sport potrivit pentru o fată de 30 de kilograme și 1,30 metri. Când ajungea la liceul din Pașcani, în loc să intre în sala de handbal din dreapta, unde se antrenau fetele, cotea spre terenul din stânga, unde băieții jucau rugby. Când ajungea acasă cu genunchii noroiți, le spunea părinților că s-a împiedicat pe drum.

La 14 ani, juca la echipa de senioare din Pașcani, pentru că nu erau suficiente jucătoare pentru echipe de junioare. La 16 ani, debuta la echipa națională. La 19 ani, când prietenul ei i-a cerut să aleagă între el și sport, pentru că în loc de întâlniri mergea la antrenamente, a ales sportul.

Dacă auzea replici răutăcioase de genul „Ce faci tu la rugby, faci gogoși?”, întorcea spatele și pleca. Dacă s-ar accidenta sau ar deveni mamă, tot ar reveni pe teren să mai joace, cât o mai țin genunchii și plămânii.

Calificarea i-a arătat și că generația ei merita mai mult decât un campionat intern cu doar trei echipe de senioare, decât terenuri denivelate cu iarbă până la genunchi și meciuri fără spectatori și fără indemnizații. Acum încearcă să ajute ea generațiile viitoare.

Mai multe despre cum face asta aici.
 

🎙️ Repriza voastră

O rubrică cu povești despre motivele pentru care și voi iubiți sportul sau anumite echipe. M-aș bucura s-o alimentăm împreună în continuare, deci îmi puteți scrie oricând.

Pe Ioana, naționala Senegalului a făcut-o să se simtă mai puțin ca un outsider

Era vara anului 2002, făceam oreion prea târziu pentru vârsta mea, eram singură la bunici și obligată să stau toată ziua în casă. Părea o vară compromisă, mai ales că la TV erau numai meciuri de fotbal: începuse Campionatul Mondial din Japonia și Coreea de Sud. Plictisită și sătulă de citit, am zis să încerc să mă uit la fotbal. 

Având în vedere că România nu se calificase, nu aveam vreo echipă favorită. Și așa a intrat în scenă Senegalul. 

Debutanți și ei pe scena Mondialului, au reușit performanța de a ajunge până în sferturile de finală. A fost exact ca în filme: o echipă necunoscută care vine cu un suflu nou, cu dorința de a juca până la capăt, cu un curaj și optimism nebun. Așa m-au făcut să învăț termenii tehnici din fotbal, să stau cu sufletul la gură când jucau și să sper să câștige, să le demonstreze tuturor că nu există echipe și oameni mici. 

Echipa Senegalului mi-a demonstrat atunci că nu trebuie să fiu comentator sportiv ca să înțeleg fotbalul, că pot fi „debutantă” pe o scenă de Mondial și să îmi placă, că nu trebuie să țin cont de prejudecățile celorlalți care nu mi-au acordat nici măcar șansa de a iubi acest sport. Fotbalul nu era pentru fete din start. A fost un moment în care m-am identificat cel mai mult cu o echipă și am simțit victoriile ei ca propriile victorii. 

 Time-out cu recomandări

Dacă n-ați ascultat încă Cel mai frumos joc, nu e moment mai bun să dați play: un serial audio despre poveștile neauzite ale suporterilor și viața socială din jurul fotbalului care mi-a făcut tare dor de vuietul unei tribune pline.

Jurnalistul Sam Anderson îl compară pe baschetbalistul Kevin Durant cu un asteroid, cu un personaj dostoievskian, cu un astronaut și cu figură religioasă, într-un text despre celebritate și echipe de superstaruri din care am iubit fiecare cuvânt.

Cum a devenit Robert Lewandowski o mașină de înscris goluri.

Prin vulnerabilitatea ei, Naomi Osaka se alătură altor sportivi celebri care aduc în prim plan un subiect care nu cu mult timp în urmă era considerat tabu. Și 30-0 a scris despre decizia tenismenei de a nu vorbi cu presa la Roland Garros, întorcând o oglindă tuturor implicați: sportivi, turnee, dar mai ales jurnaliști. 

Euro veteranii: cine sunt cei mai vârstnici fotbaliști ai naționalelor de la EURO.

Pentru că anul trecut n-a oferit multe ocazii de fotografiat evenimente sportive, World Sports Photography Awards a permis orice înscriere din ultimii 25 de ani. Aici toți câștigătorii, iar mai jos locul 1:

Focus (2017) | James Gourley