11 povești despre cum obții schimbare prin sport

În pragul verii olimpice care vine cu întârziere de un an, am publicat în DoR seria Sport pentru Schimbare, pentru că mi-am dorit să ne uităm la sport printr-o lentilă diferită; una care nu e doar despre medalii, trofee și victorii obținute în teren, ci și despre cum poți folosi instrumentele pe care ți le oferă pentru a avea o contribuție în afara lui: în comunitățile din care faci parte, în viețile unor fete care te admiră, în infrastructura unui sport care nu oferă tuturor oportunități egale.

Am discutat cu 11 femei despre diferite roluri pe care le au în această lume, fie că sunt jucătoare, antrenoare, conducătoare de club sau organizatoare de competiții, sportive amatoare sau campioane olimpice; despre lupta lor cu prejudecățile, bullyingul și obstacole de tot felul și despre hotărârea de a-și trăi visul, în ciuda vocilor critice din jur.

Și, mai ales, despre cum au înțeles că lupta lor nu e doar a lor și că-și pot folosi vocea pentru a crea schimbare.

E mare nevoie de astfel de voci și povești, cum ne-a arătat o discuție halucinantă care a avut loc chiar în ziua publicării: 

🗯️„Nu vreau să fiu misogin, dar mie îmi place să arbitreze băieții”, a spus antrenorul Rapidului, Mihai Iosif, după un meci din Liga a II-a arbitrat de Iuliana Elena Demetrescu, Petruţa Iugulescu și Mihaela Țepușă.

🗯️„Sunt total de acord”, a răspuns directorul de imagine al clubului, Lucian Ionescu, în emisiunea de pe pagina de Facebook a Rapidului (minutul 20:40). „Fără misoginism, dar parcă sunt destule sporturi destinate și reprezentantelor sexului frumos.”

Că nu e locul lor pe terenul de fotbal, de rugby sau în mașina de raliu au auzit de-a lungul timpului și reprezentantele sexului frumos cu care am vorbit. Sau că ar trebui să se întoarcă la cratiță sau la coafor, sau că sunt prea frustrate, prea urâte, prea grase, prea înalte sau prea firave. 

Și totuși au continuat. Sper ca poveștile lor - fotografiate minunat de Ioana Moldovan - să clatine măcar cu un milimetru hotărârea cu care unii bărbați le spun unde e locul, să le dea un strop de curaj celor care le urmează și să ne învețe pe toți să credem mai puțin în limite.

Dar și să ne arate cât de valoros poate fi sportul feminin, când nu-l luăm în derâdere. Pentru că atunci când mergi înainte de una singură, în ciuda numeroaselor ocazii de-a renunța, câștigi un fel de-a te uita la lume care îți arată oportunități acolo unde alții pot vedea doar blocaje.
 

O să vi le prezint pe rând în edițiile următoare, dar puteți citi întreaga serie integral pe dor.ro și în DoR#44, care iese din tipar săptămâna viitoare și poate fi precomandat aici.

De câte ori ai a doua șansă?

 

Ca manager de voluntari la EURO 2020, Diana Pirciu are emoții în fiecare zi. Vrea să iasă totul bine, ca cei 850 de voluntari să fie mulțumiți, dar și ca echipa ei de coordonare să se bucure de experiență, pentru că știe cât de mult au muncit în ultimii doi ani, de când au început campania de recrutare.  

Are emoții și pentru că, la 28 ani, e cel mai tânăr manager de voluntari din celelalte 11 orașe gazdă și uneori se întreabă ce o califică pentru așa o responsabilitate. 

Dar știe și că a trecut prin momente mai grele și s-a descurcat. De exemplu, la 18 ani, când a plecat singură în SUA la facultate, cu o bursă de tenis. Sau când s-a operat de fractură la șold și a stat șase luni pe margine. Sau când a înțeles că nu va ajunge o mare campioană, dar că poate face performanță în alt domeniu.

Pentru asta, se trezește în fiecare zi la 6 fără 10. La 7 ajunge la Federația Română de Fotbal, unde lucrează ca project manager, și merge direct la biroul de acreditări, să verifice că au ajuns primii voluntari. Le dă acreditările, contractul de voluntariat și kiturile cu uniforme turcoaz. Își verifică apoi cele șapte adrese de mail și lucrează în paralel pentru EURO și pentru proiectele de CSR în care e implicată la Federație. Seara nu adoarme până nu-i întreabă pe voluntarii care au avut examen cum s-au descurcat, iar pe cei care fac naveta din alte orașe dacă au ajuns bine acasă.

„Echipa națională de voluntari”, cum le spune, a început cantonamentul pentru cele patru meciuri găzduite de București cu o lună înainte de startul turneului. Au între 18 și 65 de ani și roluri în departamentele de acreditare, media, team service sau ticketing. Comunicarea cu ei presupune 33 de grupuri de WhatsApp, o aplicație care-i anunță când încep turele, un grup de Facebook, mailuri și telefoane. 

Succesul programului de voluntariat stă în echipa de coordonare pe care a format-o în 2019, crede Diana. Alături de Tudor Lupu, coordonator de voluntari, de Ștefania Baciu și de Andrei Angelescu, manager assistants, au creat campania de recrutare și de comunicare. Din 2.700 de aplicanți au selectat 900. La început de 2020, cu două luni înainte de pandemie, toți voluntarii erau distribuiți în roluri și știau ce aveau de făcut.

Când turneul s-a amânat cu un an, echipa Dianei și-a propus să-i țină aproape pe cât mai mulți. S-au întâlnit online în zilele în care ar fi trebuit să fie la meciuri și le-au dat SMS-uri în care le-au spus să aibă grijă de ei și de cei din jur. 

„De cate ori ai o a doua șansă în viață?”, i-au întrebat. „De câte ori ai ocazia să zici: Am participat la acea ediție EURO care s-a amânat?”

Diana speră ca, la ora primului meci, fiecare să știe ce are de făcut și să fie fie motivat să-și facă treaba cât mai bine. Mai crede că vor fi atât de ocupați încât nu vor simți cum trec meciurile, mai ales că mulți dintre ei nu le vor vedea. Și simte c-o să fie multă bucurie.

Asta e misiunea ei: ca toți să iasă bine din săptămânile care urmează. Nici foarte obosiți, nici foarte ciufuliți; sănătoși și bucuroși că au făcut „o chestie foarte mișto”.

Și apoi să folosească vizibilitatea oferită de turneu pentru următoarele proiecte. „Nu poate fi doar EURO și gata. Pentru asta am muncit, să pregătim terenul de după EURO. Vrem să facem proiecte de CSR în zona de mediu, cursuri de nutriție și ecologie pentru copii, de protecția copilului în sport. Vocea și impactul fotbalului e atât de mare, pentru că și în cel mai mic sat se joacă fotbal, de asta simt că e atât de mare oportunitatea.”

👉 Mai multe despre drumul Dianei și cum a înțeles impactul pe care-l are sportul în comunitate am scris aici. 

#RoadToTokyo:

✍🏻 Întrebări de la voi pentru Robert Glință

Pe 20 mai, Robert Glință a câștigat finala de 100 metri spate la Campionatul European de Natație de la Budapesta, devenind primul campion european al României în competițiile masculine de seniori.

E și prima medalie europeană de aur pentru Robert, care are 24 de ani. Mai are două de argint la 50 metri spate, una câștigată tot la Budapesta.

Am vorbit cu el după fiecare bornă importantă de până acum: calificarea la Jocurile Olimpice de la Rio, unde la 19 ani a fost cel mai tânăr înotător din finala olimpică de 100 metri spate; pauza de patru luni pe care a trebuit s-o ia din cauza suprasolicitării, despre care spune că a fost cel mai greu moment din carieră; sau decizia de a se întoarce din SUA, unde primise o bursă sportivă, pentru că nu progresa cum își dorea pentru competițiile internaționale. 

Săptămâna viitoare îl intervievez din nou despre ce-a însemnat să câștige primul titlu european de seniori pentru România după 17 ani, cum a trecut prin ultimul an și ce simte cu o lună înainte de Tokyo.

Dacă aveți întrebări sau curiozități despre parcursul, gândurile sau obiectivele lui, mi le puteți trimite până luni și le adaug în carnețelul cu care plec la antrenament 🌊.
 

Fii blând cu mintea ta

Povestea de mai jos e despre o tentativă de sinucidere, așa că poate unii dintre voi preferați să treceți la următoarea rubrică. Mi s-a părut importantă mai ales pentru mesajul de a vorbi cu cei din jur despre cum ne simțim și de a ne asculta cu atenție.

Be Kind to Your Mind e descrierea de pe Instagram a jucătorului american de baseball Drew Robinson, care s-a luptat mult timp cu depresia, dar a ținut-o ascunsă sub masca unui tânăr glumeț, crescut într-o familie în care nu se vorbea despre sentimente. Baseball-ul i-a amplificat dubiile, neîncrederea și sentimentul că eșuează. Pandemia l-a izolat și mai mult, iar gândul că viața lui nu merită trăită l-a acaparat.

Pe 16 aprilie 2020, a încercat să se sinucidă, împușcându-se în cap. Dar 20 de ore mai târziu, era încă în viață. Când adrenalina s-a diminuat și a început să simtă durerea, a luat o pastilă și s-a întrebat dacă e un semn că vrea să trăiască. Când s-a văzut în oglindă, s-a întrebat dacă ar putea juca baseball cu un singur ochi și s-a gândit, din nou, dacă e un semn că vrea să trăiască.

A hotărât că da și a chemat salvarea. 

După 12 zile în spital și trei operații, a început recuperarea - fizică, dar mai ales emoțională. A găsit refugiu în rutină: în fiecare dimineață, bea un pahar de apă și un smoothie verde. Apoi meditează și scrie în jurnal. Se uită la Friends în timp ce mănâncă, se joacă cu câinele lui, Ellie, face sport. Merge la terapie, urmează tratament și vorbește mai deschis cu familia.

Știe că nu e un drum liniar; că nu ești mereu fericit, așa cum nu ești nici mereu nefericit. Toamna trecută, când a simțit că alunecă iar în depresie, i-a spus imediat iubitei. „Uneori, în mintea ta pare justificat să te concentrezi pe un moment negativ sau pe o greșeală, să te fixezi asupra lor. Am devenit atât de familiar cu suferința încât să cad din nou în aceste obiceiuri e confortabil. Pentru că acolo eram și e tot ce știam.”

Învață zi de zi că gândurile întunecate n-o să dispară niciodată, dar că poate să trăiască cu ele. 

ESPN

Pe 6 mai a revenit pe teren. Când a văzut-o pe iubita lui în tribună, a început să plângă. Când s-a cântat imnul, a plâns iar. Dar nu mai crede că e un semn de slăbiciune să-ți arăți emoțiile. 

Vorbește deschis despre ce s-a întâmplat ca să-i ajute și pe alții care simt că trec prin bătălii care par de necâștigat, ca să înlăture stigma din jurul sănătății mintale, ca să le spună oamenilor că nu sunt singuri, chiar dacă așa se simt uneori, și că e important să vorbească cu cei din jur. 

Știe că baseball-ul a contribuit la spirala întunecată în care a alunecat, dar acum e într-un loc în care poate gestiona mai bine eșecurile. Și simte că revenirea lui are o semnificație mai mare. „Sunt aici cu un motiv. Am de spus o poveste.”

👉 ESPN i-a spus povestea, text și audio. Și din nou aici despre revenirea la baseball.

 

🎙️ Repriza voastră

V-am întrebat luna trecută care e echipa voastră preferată și de ce. În edițiile următoare o să includ câteva răspunsuri, pentru că-mi doresc ca neswletterul să fie și despre voi și relația voastră cu sportul. M-aș bucura să-mi trimiteți în continuare povești despre motivele pentru care iubiți sportul sau anumite echipe.

Pentru Teodora, echipa de handbal feminin U Jolidon Cluj a fost cel mai bun exemplu de empowerment feminin
 

De ce: Țin cu U Jolidon Cluj pentru că mi-a oferit șansa unui spectacol diferit. M-a facut să bat mii de kilometri după ea prin toată țara, m-a făcut să plâng de fericire când în 2012 a reușit să bată Rostovul și să se califice pentru prima dată în istorie în grupele Ligii Campionilor. N-am cum să uit zumzetul din jurul sălii și vacarmul dinăuntru în meciul cu Gyor. Peste 3.500 de oameni umpluseră până la refuz sala Horia Demian, împărțită în trei culori. Am prins bilete proaste, nu vedeam nici tabela și nici trei sferturi de teren, dar eram fericită că eram și eu un mic tricou albastru din marele steag.

Fără să îmi dau seama, echipa asta a fost cel mai bun exemplu de empowerment feminin, că uite, se poate ca și femeile să atragă atâta public și să facă performanță; că pentru echipa asta câteva zeci de ultrași fac cântece și se murdăresc cu vopsea. Vreo 2-3 ani am fost și eu una dintre ei, mergeam în deplasări și făceam bannere. Apoi ușor, ușor am coborât la tribună, până când am plecat de tot din Cluj. Între timp echipa a luat-o în jos și perspective prea mișto nu sunt, dar tot încerc să mai merg la meciuri.

Țin cu U pentru istorie, pentru cât a contribuit în anii mei de formare, pentru amintiri și pentru spritiul de sacrificiu, chiar și atunci când ești ciuca bătăilor.

Time-out cu recomandări

„Dacă nici tu nu crezi în tine, atunci cine?” Riyad Mahrez a învățat fotbalul pe străzile dintr-o suburbie a Parisului. După o traiectorie atipică, joacă în finala Ligii Campionilor, Manchester City-Chelsea, ora 22.00.

#SportpentruSchimbare și la alții: Fotbalistul lui Liverpool, Trent Alexander-Arnold (22 ani) e printre inițiatorii proiectului Football for Change, care-și propune să ofere acces la educație și locuri de muncă tinerilor din comunități defavorizate, iar Marcus Rashford (23 ani, Manchester United) a vorbit cu Barack Obama despre activism, cărți și vocea tinerei generații.

Cluj Arena va găzdui în perioada 19-20 iunie Campionatul European de Atletism pe Echipe, unde te poți înscrie ca voluntar.

Rapid a promovat în Liga I dupa 6 ani în care suporterii i-au fost aproape și în Giulești, și pe Arena Națională, și la Făurei, Medgidia sau Afumaţi, indiferent de ligă şi de clasament.

Momentul de înduioșare: această întâlnire dintre Nadal și o fană de 95 de ani, recent diagnosticată cu Alzheimer, care și-a îndeplinit visul de a vedea un meci și de a-l cunoaște, înainte să uite ce înseamnă tenisul și jucătorul spaniol pentru ea.

🏆 Iar premiul de MVP merge la Ajax, care și-a topit trofeul de campioană și l-a transformat în 42.390 de stele pe care le-a împărțit cu fanii care și-au cumpărat abonamente în sezonul în care n-au avut voie pe stadion.