Mama care vede fotbalul pentru fiul ei

📧 Bine ați revenit în locul unde vorbim despre puterea poveștilor din sport de a inspira, de a coagula comunități și de a reflecta lumea în care trăim, cu un focus pe sport feminin și visuri olimpice. Dacă vă place ce citiți, m-aș bucura să-l dați mai departe. Dacă aveți sugestii despre cum pot face lucrurile mai bine, m-aș bucura să-mi dați feedback.

O veste bună pe care vreau s-o împart cu voi azi: două texte de anul trecut - cel despre gimnastică și cel despre Kobe Bryant - sunt selectate pe shortlist la la premiile Asociației Internaționale a Presei Sportive, în categoriile Best Colour și Best Column. E emoționant (și un premiu în sine) să-ți vezi numele lângă organizații media ca The Athletic, L'Equipe, CNN sau BBC Sport.

Silvia vede fotbalul pentru fiul ei

FIFA
 

Prima oară când a mers pe stadion cu fiul ei, care e nevăzător și are autism, Silvia Grecco și-a dat seama că Nickollas stă în tribună, aude gălăgie și strigăte, dar nu știe ce se întâmplă. Așa că a început să-i povestească tot ce vede în jur: schemele de joc, pasele, faulturile, cum arată echipamentele și frezele jucătorilor, ce culori au ghetele lor.

„Să descriu golurile e cel mai palpitant”, spune într-un interviu pentru FIFA, care i-a oferit în 2019 premiul pentru fanul anului (FIFA Fan Award). La ceremonia de premiere, a urcat pe scena teatrului de operă La Scala din Milano cu Nickollas de mână și i-a povestit despre starurile care-l priveau din sală, unde erau jucători ca Messi, Mbappe sau Luka Modrić.

„Eu sunt ochii lui Nickollas. Încerc să-i transmit ce simt pentru el, cu emoțiile unei mame care e și fan, și comentator”, spune Silvia, care vede cum fiul ei se transformă când ajunge pe arena Allianz Parque din São Paulo. În tricoul verde al echipei locale Palmeiras, devine mai vesel, râde și sărbătorește golurile sărind în picioare.

Dincolo de faptul că interacționează cu alți fani și se simte parte dintr-o comunitate, prezența lui pe stadion e importantă și pentru cei din jur, spune Silvia, care pot să înțeleagă astfel cum e să trăiești alături de cineva cu o dizabilitate.

„Mult timp, m-am simțit invizibilă cu Nickollas”, spune despre atenția pe care a primit-o familia ei de când FIFA le-a spus povestea. „Acum oamenii realizează că persoanele cu dizabilități există și că sportul le poate schimba viața.”

Mesajul Silviei pentru alte mame care au copii cu dizabilități e să se ridice și să lupte, pentru că „mamele nu se pot teme. Trebuie să se ridice în fiecare zi și să spună: Voi lupta pentru copilul meu.”
 

Alte lecturi de 8 martie: Acum doi ani, am stat de vorbă cu trei mame de sportive (a spadasinei Ana-Maria Brânză, a tenismenei Mihaela Buzărnescu și a pilotului de raliu Cristiana Oprea) despre cum văd drumul fiicelor lor în sport; cum trăiesc victoriile și înfrângerile, accidentările și loviturile, criticile și bucuriile.

Concurs cu 📚 cadou 

Altă veste bună din februarie e că Editura Publica a tradus The Sports Gene, prima carte a jurnalistului David Epstein (autorul Range. De ce triumfă generaliștii într-o lume specializată).

Fost reporter la Sports Illustrated și ProPublica, Epstein se întreabă în Gena Sportivă cum devin cei mai buni sportivi cei mai buni din lume și ce cântărește mai mult - talentul nativ sau orele de antrenament riguros. Au Usain Bolt, Michael Phelps sau Serena Williams avantaje genetice sau sunt niște oameni normali care și-au depășit limitele biologice prin forța voinței și antrenându-se obsesiv?
  

Ca să răspundă, a stat de vorbă cu oameni de știință, campioni olimpici și antrenori din Jamaica până la Cercul Polar și din Kenya până în Alaska. A aflat că unele trăsături pe care le credea voluntare, precum voința unui sportiv de a se antrena, ar putea să aibă o componentă genetică, în timp ce altele, despre care a presupus că erau în mare măsură înnăscute, precum reacțiile fulgerătoare ale unui jucător de baseball, ar putea să nu fie așa.

Împreună cu Publica, am pregătit pentru voi trei exemplare cadou din Gena Sportivă. Puteți câștiga unul dacă îmi răpundeți (până luni seara, printr-un reply) la următoarea întrebare, care o să mă ajute să vă cunosc mai bine interesele și curiozitățile sportive: Despre ce sportiv sau sportivă ai vrea să citești mai multe anul acesta și ce anume te face curios / te inspiră / te pune pe gânduri din povestea lui sau a ei?

Marți aleg, prin random.org, trei cititori câștigători. Pentru mai multe lecturi, Publica are o promoție 2+1 până pe 1 martie, care include și noutățile.

Un an de pandemie, în Bergamo

Francesca Volpi/Bloomberg/Getty Images/ESPN

Pe 17 februarie 2020, o treime din locuitorii orașului Bergamo au călătorit la Milano pentru cea mai importantă seară din istoria micii lor echipe, Atalanta (unde toate salariile adunate nu fac cât al lui Cristiano Ronaldo): un meci din optimile Ligii Campionilor cu Valencia. Un meci pentru care un tată și-a învoit copilul de la școală invocând „motive cultural-istorice”. Cei rămași acasă au umplut barurile și străzile, au sărbătorit un 4-1 neașteptat și au făcut planuri pentru retur; n-aveau cum să nu-l trăiască tot împreună, într-un loc unde fiecare nou-născut primește din partea clubului două sticle de lapte praf și un tricou negru-albastru.

COVID-19 părea atunci ceva îndepărtat, dar era deja printre ei. A doua zi după meci, a apărut primul caz pozitiv într-un oraș apropiat. După trei zile, primele din Bergamo. O lună mai târziu, aveau 7.000 de bolnavi și 10.000 de decese, fiind cel mai afectat oraș european. The New York Times publica un articol cu titlul „We Take the Dead from Morning Till Night”, citând un director de pombe funebre. Timp de 16 zile, un suporter povestește că se trezea zilnic știind că trebuie să spună cuiva condoleanțe. 

Rolul meciului în răspândirea accelerată a devenit un subiect controversat, numit în presă un focar, o bombă biologică sau meciul 0. E greu însă de pus degetul pe cauza exactă, iar aglomerația din baruri, autobuze și trenuri e posibil să fi contat mai mult, fiind spații închise.

În Bergamo, nimeni n-a învinuit echipa sau fotbalul. Dimpotrivă, au fost o sursă de putere. Rețelele de fani s-au mobilizat și au distribuit măști, au făcut cumpărături pentru bătrâni, au strâns 60.000 de euro și au ajutat armata să construiască un spital provizoriu în câteva săptămâni.

Parcursul echipei după reluarea campionatului în Serie A (s-a clasat pe 3) le-a adus bucurie, dar și speranță: că pot ieși mai puternici dintr-o perioadă atât de dificilă; că vor auzi din nou vuietul unui stadion plin.

O revenire la normal nu e însă posibilă pentru un loc care a pierdut atât de multe. Aproape 28.000 de oameni și-au pierdut viata în Lombardia. „Suferința celor care își plâng familiile nu poate fi alinată”, spune Maria Beatrice Stasi, directoarea spitalului din Bergamo. „Sportul nu poate vindeca durerea. Dar pentru un oraș care a suferit mult, oferă speranță.”

„Va fi trist”, spune și Fabio, un suporter, despre cum se va simți când va reveni pe stadion și va vedea scaunele goale pe care obișnuiau să stea prietenii lui din galerie: Diego, Bruno, Evan, Marco.„Trist, dar și fericit. Pentru că avem nevoie să fim fericiți; pentru că vom fi acolo și ne vom aminti de ei.”

👉 Varianta text și audio a poveștii, spusă de ESPN.
👉 Atalanta e din nou în optimile Ligii Campionilor (în turul jucat miercuri a pierdut, 0-1, cu Real Madrid). 

„Ce mi-a lipsit să reușesc în tenis?”
 

E întrebarea care o ghidează azi pe Raluca Ionescu în cariera de psiholog și psihoterapeut, după ce visul ei de a juca tenis profesionist, început la cinci ani, s-a încheiat în adolescență. Devenise prea costisitor pentru părinți să o susțină financiar, dar crede că a contat și faptul că n-a știut cum să gestioneze pragurile emoționale de care s-a lovit, și că nu a avut alături oameni care s-o îndrume.

„Eram foarte anxioasă înainte de competiții și jocul meu depindea foarte mult de starea mea emoțională.” Se gândea la rezultat și aproape deloc la faptul că tenisul era activitatea ei preferată. La un moment dat, a avut un antrenor atât de critic încât în timpul meciului se gândea mai mult la cum ar face față țipetelor lui, în cazul în care ar pierde, în loc să rămână conectată la meci.

Nevoia de-a găsi un răspuns la ce-ar fi putut face diferit i-a  influențat decizia de a merge pe drumul psihologiei, motivația de a studia factorii psihologici implicați în jocul de tenis și dorința de a se specializa în psihologia sportului; vrea să ajute alți sportivi să depășească barierele de care ea n-a putut trece.

Acum, după șase ani de pregătire și mai multă claritate, întrebarea e tot acolo, spune, dar în umbra unei idei mai mari: „că și sportivii sunt oameni și că sportul e pasiunea lor, care nu ar trebui să se transforme într-o presiune de neimaginat. Altfel, dai în depresie și anxietate, iar studiile arată că în populația de sportivi, problemele de sănătate mintală sunt mai prevalente decât în populația generală”.

🎾 Raluca are nevoie de ajutorul vostru pentru lucrarea ei de disertație, prin care vrea să înțeleagă mai bine cum influențează factorii psihologici performanța jucătorilor și să dea înapoi comunității resurse utile. Dacă ai practicat tenis de performanță (sau știi pe cineva care a jucat), te roagă să completezi acest formular. 

Vești și recomandări
 

🏅 Un eseu din care am vrut să subliniez fiecare paragraf: Ce faci când nu mai poți să alergi, dacă alergatul era forma ta de a fugi de tot ce te sperie în lume, și când o accidentare nu e doar un obstacol de depășit ca să spui o poveste despre reziliență, ci povestea în sine.
 

🏅 Cel mai lung meci de hochei a avut loc în februarie, în Canada: 40 de locuitori din orașul Alberta au jucat zi și noapte, timp de șapte zile, la temperaturi care au făcut pucul să înghețe. S-au încălzit cu gândul că strâng bani pentru cercetarea și tratamentul cancerului, mai exact 1,8 milioane de dolari. 
 

🏅 Cel mai prost sfat primit de Claire Williams, fosta directoare generală a echipei de Formula 1 fondată de tatăl său, a fost să poarte tocuri ca să pară mai impunătoare. Williams vorbește în acest podcast despre cât de primitoare e F1 pentru femei, despre perioada dificilă prin care-a trecut echipa în ultimii ani și despre decizia familiei de a o vinde. 

🏅 Nu subestima puterea unei plimbări. 

🏅 La final, declarația lui Naomi Osaka, 23 de ani, după ce-a învins-o pe Serena Williams, 39, în semifinala Australian Open, ca să câștige apoi al patrulea ei titlu de Grand Slam:
 

„I want her to play forever. That's the kid in me, I guess.”
 

Mâna sus cine de aici se simte tot un copil care ar vrea ca Serena (dar și Federer) să joace pentru totdeauna. Eu sigur ✋.