[Povești din sport #6]: Unde nu ajung picioarele, ajunge inima și alte declarații ale unor tineri fotbaliști

📩 Dacă e prima oară când primiți acest newsletter, e locul în care îmi doresc să vorbim despre puterea poveștilor din sport de a inspira, de a coagula comunități și de a reflecta lumea în care trăim, cu un focus pe sportul feminin și pe visele olimpice ale sportivilor. E și locul unde trimit update-uri despre ce mai scriu și citesc și unde aștept oricând idei și sugestii de la voi.

Povestea din iunie

📷: UEFA

În toamna lui 2013, o mare parte dintre jucătorii naționalei de tineret, recent ajunsă în semifinalele Campionatului European U23, stăteau cu capetele plecate într-un autocar din parcarea Academiei Gherghe Hagi de lângă Constanța. Tocmai câștigaseră cu 3-2 un meci amical, dar de afară se auzeau strigăte. Hagi era nemulțumit de cum jucase echipa din care făcea parte și fiul său, Ianis, și își certa antrenorii. „Nu l-am văzut niciodată să fie mulțumit de un meci de-al nostru”, mi-a spus atunci unul dintre jucători, care aveau 15 ani. „E normal, pentru că niciodată nu poți fi perfect”, mi-a spus altul. 

E o scenă de care mi-am tot amintit în timpul Europeanului din Italia. Pentru că mare parte din succesul acestei echipe – care a readus suporterii aproape de fotbal nu doar prin rezultate, dar și prin jocul curajos, ofensiv și fără complexe – i se datorează lui Hagi. Acum 10 ani, a adunat cei mai talentați juniori din țară, a investit peste 10 milioane de euro în academie și a pus zilnic presiune pe ei, știind că doar cei puternici vor reuși.

„Le-a fost greu să plece de mici și să renunțe la copilărie, dar acum sunt niște stânci”, mi-a spus acum cinci ani, când le-am documentat povestea pentru DoR, un antrenor care îi știa de la 11-12 ani, de când s-au mutat într-un hotel din Constanța pentru că visau să devină fotbaliști.

Cu scenele astea în minte, am privit altfel declarațiile lor de la Euro, ca: „Azi s-a născut o națională de fier”, „Suporterii au venit să vadă 23 de luptători”, sau cuvintele lui Dragoș Nedelcu despre românii din Italia: „Principalul obiectiv, când intrăm pe teren, e să-i facem pe ei mândri, pentru că vin aici să muncească și e greu să fii departe de casă. Noi știm asta foarte bine și măcar o seară să fie și ei fericiți și să meargă acasă mândri că sunt români. În altă țară”.

Îmi plac pentru că îmi par venite dintr-un mix de forță și vulnerabilitate de care avem cu toții nevoie. Un mix - de spate puternic, piept vulnerabil și inimă sălbatică, cum zice Brené Brown - pe care ei l-au arătat la Euro: au strâns din dinți în meciuri muncite, ca victoria incredibilă, 4-2, cu Anglia, pe care au spus că au obținut-o mai mult cu inima; au fost stânci în apărare, dar fără teamă în atac; iar calificările istorice pentru care au jucat - prima semifinală la un turneu final, prima calificare la Jocurile Olimpice în 56 de ani - nu i-au oprit să dribleze mingea printre picioarele fundașilor adverși, să se bucure de ce trăiesc, să viseze la mai mult și să-și pună inima pe tavă în fața suporterilor și jurnaliștilor.

Și mi se pare foarte tare că niște fotbaliști, pe care-i îmbrăcăm des în stereotipuri, și mai ales unii așa tineri, ne-au reamintit lecția asta. Ca un antidot pentru neîncrederea din societate, ne-au spus atât de des „Aveți încredere în noi”, până am început să avem. 

Trei superfemei din sport

Marta, de șase ori cea mai bună fotbalistă din lume, și mesajul pe care l-a transmis viitoarelor jucătoare, la finalul (probabil) ultimului ei meci la un Campionat Mondial: „E despre a vrea mai mult de la tine. Despre a te antrena mai mult. Despre a te îngriji mai mult. Asta le cer fetelor. Pentru că nu vom avea o Formiga mereu. Nu vom avea o Marta mereu. Nu vom avea o Cristiane. Fotbalul feminin are nevoie de voi pentru a supraviețui. Gândiți-vă la asta. Prețuiți-l mai mult. Plângeți la început, pentru a putea zâmbi la final.”
 

Biljana Crvenkoska, antrenoare secundă la Vardar, prima femeie de pe banca unei echipe de handbal masculin din Liga Campionilor și prima femeie care 
câștigă trofeul: „Pentru un antrenor secund, nu contează”, a spus când a fost întrebată cum a simțit momentul. „Dar nu știu cum va fi când, probabil într-o zi, voi fi antrenor principal la o echipă masculină.”
 

Megan Rapinoe, fotbalistă și activistă pentru drepturile LGBT și pentru egalitate în sport, care a îngenunchiat în timpul imnului american, în semn de susținere a mișcării Black Lives Matter, a înscris de două ori în optimi și de două ori în sferturile de finală ale Mondialului. Între meciuri, i-a transmis președintelui Donald Trump că nu va merge la Casa Albă dacă SUA va câștiga turneul, pentru că „este împotriva multor lucruri în care eu cred și pe care eu le reprezint.”

Duminică, SUA joacă finala cu Olanda.

Cum e la un festival sportiv

Când mi-a zis cineva că Sports Festival, eveniment organizat la Cluj, între 13 și 16 iunie, își propune să fie Untold-ul Clujului, am fost puțin sceptică. Nu-mi imaginam cum poți transforma un eveniment sportiv în ceva atât de mare, dincolo de standurile dedicate fanilor pe care le-am văzut la turnee. Cum aduci oamenii în jurul unor arene în care nici măcar nu sunt competiții oficiale? Despre cum m-a convins Sports Festival am scris aici. 

Tot acolo am vorbit, alături de pilotul de raliu Cristiana Oprea, despre sportul feminin și cum se completează perspectivele noastre, de sportiv și jurnalist.  Și tot acolo l-am ascultat pe antrenorul Darren Cahill vorbind despre cum îți ridici jucătorul, cum îl faci să creadă că o să reușească și care au fost momentele cheie din colaborarea sa cu Simona Halep.

🎾Acum doi ani, jucătoarea de tenis Petra Kvitova a fost atacată de un străin, în apartamentul ei, și rănită grav la mână în timp ce se lupta să scape. A revenit la tenis după doar cinci luni și a câștigat de atunci opt turnee de simplu, deși nu și-a recuperat total mobilitatea. Cum a trecut peste atac și cum își vede acum drumul în tenis, în The Guardian. 

🎯 De ce se adresează jucăriile sportive doar băieților?, se întreabă o mamă când nu găsește o masă de foosball cu figurine feminine pentru fata ei. 

⚽ Megan Rapinoe a început să joace fotbal învățată de fratele ei, care i-a urmărit apoi cariera din închisoare. Spune că s-o vadă luptând pentru a avea un impact l-a făcut și pe el să vrea să se schimbe.

⚽ „În Franța nu poți fi tu însăți, trebuie să te ascunzi”. Echipa de fotbal feminin a Statelor Unite e un exemplu pentru fotbalistele LGBT din Franța, care spun că nu se simt la fel de libere.

💎 Un altfel de breaking news: Ieri, Federația Română de Fotbal a anunțat că din sezonul 2020-2021, cluburile din Liga I vor fi obligate să aibă și echipe feminine. E o decizie importantă, care poate contribui decisiv la creșterea fotbalului feminin, încă semiprofesionist în România, de care o să mai vorbesc cu siguranță. Acum, doar prima reacție, în direct la DigiSport, a unui patron: „Eu nu spun femeia să nu joace fotbal, doar că eu nu vreau să finanţez asta. Nu poţi să mă obligi să fac ceva ce nu îmi place.”