[Povești din sport #3]: Cum să crezi în lucruri imposibile sau să eșuezi în cel mai frumos mod

Sper să-mi iertați entuziasmul ușor siropos de azi, dar victoria reușită de Liverpool marți în semifinalele Ligii Campionilor (4-0 cu Barcelona, după ce pierduseră cu 0-3 în tur) mi-a amintit cât de mult îmi place magia din sport, iar echipa asta are din plin. Vă zic mai jos de ce.

📩 Dacă e prima oară când primiți acest newsletter, e locul în care îmi doresc să vorbim despre puterea poveștilor din sport de a inspira, de a coagula comunități și de a reflecta lumea în care trăim, cu un focus pe sportul feminin. E și locul unde trimit update-uri despre ce mai scriu și citesc și unde aștept oricând idei și sugestii de la voi.

☕️ Pe 9 iunie o să fiu în Iași, la Creativ înainte de cafea, un eveniment pus la cale de Oana Filip (pe care ați cunoscut-o în newsletterul trecut), unde o să vorbim despre cum și de ce scriu povești sportive. Dacă sunteți în zonă, sper să ne vedem.

Povestea din aprilie:

În anul în care a făcut Școala de Antrenori, cea mai mare teamă a Irinei Giurgiu era să nu întârzie la cursuri. Nu-i plăcea să ajungă ultima, pentru că era singura femeie dintr-o grupă de 100 de bărbați care o priveau intimidant.

La cursurile pentru licența UEFA B și UEFA A care au urmat, a avut printre colegi foști fotbaliști. Unii au încurajat-o și au ajutat-o cu exerciții pentru antrenamente. Alții și-au împărțit coate și șușoteli, au întrebat-o dacă a fost la coafor și au făcut „glume care nu erau foarte frumoase”. Uneori le-a zâmbit și s-a făcut că nu-i aude. Alteori a plecat acasă plângând, simțindu-se „exclusă, mică și inutilă” și întrebându-se ce caută acolo.

Acum are propriul club de fotbal feminin, e antrenoare secundă la naționala feminină și coordonator fotbal feminin în cadrul departamentului de Dezvoltare Fotbalistică al Federației. E și una dintre ambasadoarele Global Goals World Cup, un turneu internațional (14 mai, Copenhaga) care îmbină fotbalul cu activismul, încurajând femeile să devină lideri în comunitățile lor.

Cum? Asumându-și unul din cele 17 obiective de dezvoltare durabilă ale ONU și implementând un plan de acțiuni prin care să contribuie la îndeplinirea lui, folosind fotbalul ca motor de schimbare în societate. Din 2016, peste 2.000 de femei au strâns bani pentru școli, au curățat plaje și au militat pentru acces la educație, servicii sanitare sau aer mai curat. Câteva au reușit chiar să schimbe legislații.

Echipa formată în București de Irina Giurgiu a ales să lupte pentru obiectivul 5: egalitate de gen. 

Jucătoarele pe care le-a selectat au auzit și ele că fotbalul nu e pentru ele. Că o să le facă picioarele urâte. Că e un sport masculin și n-o să ajungă niciodată la același nivel cu băieții. Au auzit pe stadioane oameni spunându-le să facă stop pe piept sau schimb de tricouri. Au auzit conducători de club declarând că dacă ar fi obligați să înființeze o echipă feminină s-ar retrage din fotbal. Au renunțat la visul de-a juca în mod profesionist, pentru că nu știau  că există fotbal feminin.

Când au aflat de proiectul Irinei, s-au regăsit în lupta pentru egalitate și au vrut să contribuie. Nu atât pentru ele, cât pentru generațiile viitoare. Ca fetele care acum se îndrăgostesc de fotbal să crească într-o lume cu mai multe oportunități și mai puține limite. Povestea lor e aici. 

Update de la volan

„Bravo, fetelor”, s-a auzit printre aplauze sâmbătă seara, în Pitești, când pilotul de raliu Cristiana Oprea și copilotul ei, Diana Hațegan, au urcat pe poziția a doua a podiumului, la finalul Raliului Argeșului. E prima oară când un echipaj feminin încheie în Top 3 în clasamentul general în istoria de 13 ediții a Cupei DACIA, competiție care face parte din Campionatul Național de Raliuri.

Pentru Cristiana, un pilot de 27 de ani din București care încearcă să-și facă loc într-un sport dominat de bărbați, e și prima clasare pe podium, după două sezoane în care a progresat constant. Însă ca să ia startul și în următoarele etape ale campionatului, caută încă sponsori.

Am scris povestea drumului ei în motorsport în noiembrie, în DoR#34, și mă bucur s-o văd continuând. 

This means more

📷: Liverpool FC

Iubesc Liverpool din generală, mai ales pentru povestea pe care o spune despre rolul pe care îl poate juca sportul într-o comunitate. Pentru This means more, cum zice campania lor de marketing.

Pentru identitatea și sentimentul de apartenență construite în timp, care contează mai mult decât victoriile sau înfrângerile, și au fost înțelese și integrate în strategia patronilor americani. Pentru că au un imn așa frumos și fani care-l cântă de parcă viața lor ar depinde de asta, pe care-l includ în ceremoniile de la nunți și înmormântări. Pentru cum reflectă istoria unui oraș care-a cunoscut și gloria, dar și declinul. (Mai multe în acest articol din ESPN.)
 
Pentru că nu-și uită trecutul și poartă pe spatele tricourilor „96”, numărul fanilor care au murit pe 15 aprilie 1989 pe stadionul Hillsborough din Sheffield, striviți într-o tribună neîncăpătoare, în urma deciziilor proaste luate de forțele de ordine, care au ascuns apoi adevărul și au învinuit victimele. Pentru cum s-au unit familiile acestora și au cerut noi anchete, reușind abia după 27 de ani să obțină un verdict corect. 

Pentru că n-au mai câștigat titlul intern de 29 de ani, îi desparte un singur punct de liderul Manchester City, cu un singur meci rămas de jucat din campionat, și totuși speră.

Și mai ales pentru cum reușesc să te facă să crezi în lucruri imposibile, prin victorii ca cea de marți. Pentru mesajul de pe tricoul purtat de Mohamed Salah, golgheterul accidentat care a privit meciul din tribună: „Never give up”. Pentru cuvintele antrenorului Jurgen Klopp:„Dacă reușim, minunat. Dacă nu, să eșuăm în cel mai frumos mod posibil.”

Liverpool joacă finala pe 1 iunie, cu Tottenham.

⚽ Textul meu preferat despre meciul de marți. Dar și ăsta; sau ăsta.

💎 Cum produce staruri pe bandă rulantă Academia lui Ajax, o altă echipă care a făcut lucruri imposibile sezonul ăsta.

🏀 Baschetbalistul american LeBron James a deschis o școală pentru elevii săraci și în risc de abandon, considerați nerecuperabili. După un an, se văd progrese. 

🤸 Imaginați-vă o societate unde 93% din copii cresc făcând sport în mod organizat, gratis, neîngrădiți de campionate și de presiunea rezultatelor. Se întâmplă în Norvegia.

🎧 Cum a devenit Claressa Shields prima femeie campioană olimpică la box și cum a ajutat-o sportul să-și canalizeze furia din copilărie.

⛹️ Povestea unui jucător de baschet, star în anii 1970, și a dependenței de alcool și droguri din cauza căreia și-a ratat cariera și și-a pierdut familia. Acum încearcă să-i învețe pe alții să nu-i repete greșelile.