[Povești din sport #3]: „E ca și cum am crede puțin în Superman"

Dacă e prima oară când primiți acest newsletter, e locul în care îmi doresc să vorbim despre puterea poveștilor din sport de a inspira, de a coagula comunități și de a reflecta lumea în care trăim, cu un focus pe sportul feminin. E și locul unde trimit update-uri despre ce mai scriu și citesc și unde aștept oricând idei și sugestii de la voi. 

Povestea din martie:

Pe 18 martie, Cristina Neagu a devenit singura sportivă din handbal– feminin sau masculin – desemnată de patru ori cea mai bună din lume. Un indiciu bun despre ce înseamnă recordul ăsta, dar și ea, pentru handbalul mondial, mi s-a părut o discuție cu o fană din Franța, care mi-a scris după articolul din DoR #35 despre cum se recuperează după o nouă accidentare. 

Cindy are 33 de ani, e psihoterapeut și a văzut-o prima oară jucând live acum un an, în sferturile Ligii Campionilor, când CSM a eliminat pe Metz și Cristina a înscris opt goluri. Deși ținea cu Metz, s-a bucurat că Neagu s-a calificat în FINAL4, pentru că „acolo îi e locul”. „Cred că Cris s-a născut să joace handbal”, mi-a spus. „La fel cum Comăneci s-a născut să ia acele note de 10. Nu cred că sunt multe legende în handbal, mai ales în cel feminin, și e întotdeauna mai important ca ea să scrie istorie.”

Într-o lume handbalistică în care simte că Federația internațională promovează mai mult jucătoarele celor mai de succes echipe (naționala Norvegiei și campioana Europei, Gyor), Cindy spune că e important că Neagu câștigă, de una singură, de patru ori un titlu care aduce România printre cele mai premiate țări. 

Însă motivul pentru care crede că Neagu e importantă merge dincolo de rezultatele din teren; e mai ales despre exemplul și inspirația pe care le oferă. „E un model pentru atât de mulți oameni și pentru atât de mulți copii, pentru că îți arată niște valori importante: să nu renunți, să muncești din greu, să încerci din nou, chiar și când eșuezi. (..) Chiar și acum, când postează imagini de la recuperare, ne arată că e ok, că totul va fi bine, chiar dacă probabil e tristă că nu poate să joace și are dureri. Niciodată nu se plânge. Mereu se ridică. Îți dă sentimentul că n-o să renunțe niciodată, că dacă vrei s-o dobori  va trebui s-o înfrângi, dar nici atunci nu va privi în jos. S-o avem pe Cristina e ca și cum am crede puțin în Superman.”

La patru zile după anunțul Federației Internaționale, am vizitat-o din nou pe Cristina la recuperare. Nu mai fusesem de când încă folosea o cârjă. Acum mergea fără probleme pe bandă și pe bicicletă, făcea genuflexiuni și fandări, iar în pauze se juca cu o minge din burete. M-a întrebat ce mai scriu și i-am amintit că vreau să urmăresc procesul de recuperare până la final. Mi-am dat seama că n-am folosit cuvântul potrivit când mi-a zis:

„Care final? Ăsta e abia începutul.”

Foto: Larisa Baltă

#peteren

Tot despre accidentări și recuperare am vorbit și cu Larisa Iordache, care a revenit recent la gimnastică după trei operații la același picior, două dintre ele nereușite.

Cum e să revii mereu la un sport care-ți provoacă durere - are șase operații și multe alte accidentări - a fost întrebarea mea obsesivă. Dar când am intrat în sală și am văzut-o din nou pe bârnă, după un an jumate, n-am putut să nu zâmbesc.

Mă întreb și eu des cum să mă uit și cum să scriu despre un sport care mă atrage inexplicabil, pentru că știu cât de nedrept e pentru corpul și psihicul sportivelor. Cum să înțeleg mai bine și să spun poveștile fostelor gimnaste, care-mi povestesc de antrenamente cu dureri, de accidentări netratate, de Voltaren luat ca pe bomboane, apoi îmi spun că ar lua-o de la capăt. 

După ce-a coborât de pe bârnă, mi-a dat un răspuns diferit de cele primite cu o săptămână înainte, într-o cafenea, și am înțeles că acolo, în sala în care se antrena singură, cu muzică de la radio în fundal, e locul în care se simte cel mai confortabil.

„Pentru că momentul ăla cand sunt pe aparat e momentul meu. Nu mi-l ia nimeni. Știu că eu sunt acolo. Și oricine ar veni, nu ar fi mai bun decât mine. Și asta iubesc, iubesc sentimentul ăla. Iubesc când oamenii mă privesc și le văd bucuria pe fețe că mă văd lucrând. Cum mi-ai zis și tu astăzi, ce te bucuri că m-ai văzut pe bârnă. Cu chestiile astea nu mă întâlnesc zilnic și trebuie să profit. (...) Pentru că îmi place când un om zâmbește că eu îl fac fericit. E ca și cum dai un cadou și te bucuri că faci pe cineva fericit.”

Povestea Larisei e aici.

Întrebare pentru voi:

 Știu că unii dintre voi cunoașteți sportul ăsta mai bine ca mine, știu că unele l-ați și practicat, așa că dacă aveți gânduri, povești sau păreri legate de gimnastică, îmi puteți scrie oricând.

❔ Dacă nu aveți, poate faceți un exercițiu de imaginație care m-ar ajuta la fel de mult: Ce ați vrea să știți despre acest sport? La ce întrebare ați vrea să aflați un răspuns?

Inspirație de la EU Sport Forum 

Săptămâna asta am fost la EU Sport Forum, un eveniment anual al Comisiei Europene, găzduit în 2019 de București, cu ocazia președinției României a Consiliului UE. Iată trei proiecte care mi-au mers la suflet:

• #LiftTheWeight, o campanie inițiată de Asociația Jucătorilor de Rugby pentru a înlătura stigma din jurul tulburărilor de sănătate mintală. Rugbyul e printre sporturile cele mai avansate în direcția asta, mi-a zis un psiholog sportiv.

• Finnish Schools on the Move, un program care-și propune să aducă mai multă mișcare în viața de zi cu zi a elevilor finlandezi.

• She Runs, un proiect al Federației Internaționale a Sportului Școlar care a strâns 500 de fete în Paris pentru patru zile de activități sportive, workshopuri și întâlniri cu femei importante din lumea sportivă, pentru a încuraja leadershipul feminin prin sport.

🏀 This Game Saved my Life. O antrenoare de baschet vorbește despre decizia de a nu-și întrerupe cariera când s-a îmbolnăvit de cancer, pentru că cele două ore petrecute pe teren, făcând ce iubește, au salvat-o. 

♟️The New York Times a scris povestea unui băiat de opt ani, refugiat din Nigeria, care a devenit campion la șah învățând să joace singur, în căminul pentru cei fără adăpost unde locuia cu familia. După o săptămână, reporterul l-a vizitat în noua sa casă, pentru care un donator anonim a plătit chiria pe un an.

🤼‍♀️Pentru prima oară în istorie, un meci feminin a fost evenimentul principal al WrestleMania, cea mai importantă gală din wrestlingul profesionist. A câștigat irlandeza Becky Lynch („​The Man”), care a revenit în wrestling după o pauză de șapte ani și a contribuit la dezvoltarea diviziei feminine. 

🧗‍♂️ Nimeni nu vrea să stea aici. Un brazilian a construit într-un cartier sărac din Vulcan o sală de cățărat  unde copiii învață să-și împingă limitele, unde se simt în siguranță și care-i ține la școală. 

⛸️Povestea patinatoarei medaliate cu bronz olimpic Gracie Gold (comparată des cu actrița Grace Kelly) și a luptei ei cu depresia și cu o relație nesănătoasă cu mâncarea. 

Vă las cu acest feedback minunat de la Oana, care mi-a scris ieri asta: „După 13-15 ani m-am hotărât să mă duc din nou la fotbal. Newsletterul tău mi-a dat curaj să fac asta.”
Go, Oana!🏆