[Povești din sport #2]: „Lucrurile nu sunt mereu roz"

Dacă e prima oară când primiți acest newsletter, e locul în care îmi doresc să vorbim despre puterea poveștilor din sport de a inspira, de a coagula comunități și de a reflecta lumea în care trăim, iar focusul e mai ales pe sportul feminin. E și locul unde vă trimit update-uri despre ce mai scriu și ce mai citesc și aștept cu drag orice sugestie înapoi (mulțumesc mult celor care mi-ați scris deja). 

📢Întâi, un scurt anunț: un rol important în geneza acestui newsletter l-a avut acest articol despre cum sunt perceptute femeile în sport, scris în decembrie, după decernarea primului Balon de Aur din istoria fotbalului feminin. Articolul e nominalizat la Premiile Superscrieri, categoria Opinie (wow și yay!). Până mâine se poate vota și Superscrierea cititorilor. 

Povestea importantă din februarie:

Acum doi ani, i-am luat pentru prima oară interviu handbalistei Crina Pintea. Mi-a povestit despre copilăria dintr-un sat din Bacău, cum se trezea la cinci dimineața să-și ajute părinții pe câmp sau cu animalele, de startul târziu în handbal, la 16 ani, și cum a muncit să recupereze anii pierduți, pentru că simțea că sportul îi poate oferi o altă viață. (Acum joacă la Győr, cea mai bună echipă din lume).

Despre cei cinci ani în care a fost antrenată de Gheorghe Tadici la Zalău nu era încă pregătită să detalieze. Mi-a spus doar că e o perioadă pe care încearcă s-o uite și care i-a făcut mult rău. 

Tadici, fost selecționer al naționalei feminine, e cunoscut ca un antrenor dur și agresiv. Țipetele lui se aud din tribune, încruntăturile i se văd la televizor, unde se văd și lacrimile sau frica paralizantă de pe chipul jucătoarelor la care strigă și pe care le bruschează. Dar Crina a povestit în două interviuri recente, în PressOne și Fanatik.ro, despre momente care nu s-au văzut la televizor, în care a fost lovită, înjurată, călcată, scuipată, presată și șantajată să semneze prelungirea contractului, ca să nu plece de la Zalău.

M-am bucurat că a ajuns într-un punct în care simte că poate să vorbească deschis despre astfel de abuzuri, pentru că sunt puține sportive (și sportivi) care o fac. La final de februarie, am întrebat-o ce impact și-ar dori să aibă și de ce a hotărât să facă pasul ăsta. Vă las mai jos o parte din motivele ei, pentru că mi se pare important procesul prin care o sportivă cu un drum ca al ei descoperă că propria voce și poveste pot avea un ecou.

1. Să le dea curaj și altora: „Mi-aș dori foarte mult să se schimbe lucrurile, ca fetele să nu mai stea să suporte. Mie mi-era foarte teamă în perioada aia, acum nu înțeleg de ce am acceptat și am suferit atât. Dar eram mică, nu am avut cu cine să vorbesc, cine să mă susțină, nu aveam încredere în oameni, m-am închis foarte mult în mine. În ultimii ani am început să mă cunosc foarte bine, să am încredere foarte mare în cine sunt și am așteptat momentul potrivit, în care să fiu liniștită.” 
2. Să ne arate că „lucrurile nu sunt mereu roz”: „Nu aștept milă din partea nimănui, dar vreau să vadă că lucrurile nu sunt cum apar la televizor și nu ajungi bun peste noapte. Mulți critică câți bani câștigă x sau y, dar numai ei știu prin câte trec; ca să ajungi la cel mai înalt nivel, ca să ajungi cel mai bun e multă muncă și suferință în spate, nu se întâmplă peste noapte.”
3. Să nu renunțăm:„Eu de multe ori am vrut să mă las. Dacă o făceam, nu mai eram azi aici. Multe au renunțat și poate regretă, poate ajungeau undeva. Și din ce motiv au renunțat? Că ești lovit, înjurat, scuipat, umilit în fața celorlalți.”

Discuția cu ea e aici.

Foto: SportPictures

#peteren de 8 martie

Mi-am petrecut ziua de 8 martie între o serie de interviuri cu mame de sportive despre cum trăiesc victoriile, înfrângerile și accidentările fiicelor lor, un text despre o gimnastă care s-a operat de trei ori în ultimele 15 luni (după două operații nereușite în România), căreia părinții i-au spus că speră să nu mai revină la gimnastică, dar totuși o face (în curând pe Lead.ro) și un meci de handbal la finalul căruia am văzut o jucătoare care înscrisese de opt ori stând ghemuită pe culoarul dinspre spre vestiar, privind în gol, apoi întorcându-se pe teren pentru interviuri date cu ochii în lacrimi. 

Tot pe 8 martie, Simona Halep s-a calificat în turul trei la Indian Wells (s-a oprit între timp în optimi) și a vorbit la conferința de presă despre cum „noi, femeile, putem face orice ne propunem. Putem avea succes, nu există limită. Nu trebuie să credem că doar bărbații pot face lucruri mărețe. Și noi, femeile, putem face orice.” Declarația ei m-a dus cu gândul la poza de mai sus, din 1967, cu Kathrine Switzer, prima femeie care s-a înscris oficial (folosind inițialele) la maratonul din Boston, care fusese un eveniment exclusiv masculin timp de 70 de ani. Switzer povestește aici ce-a gândit după ce organizatorul cursei a încercat s-o scoată cu forța de pe traseu:

„I knew if I quit, nobody would ever believe that women had the capability to run 26-plus miles. If I quit, everybody would say it was a publicity stunt. If I quit, it would set women’s sports back, way back, instead of forward. If I quit, I’d never run Boston. If I quit, Jock Semple and all those like him would win. My fear and humiliation turned to anger.”

Cinci ani mai târziu, femeilor li s-a permis să concureze la Boston. În 1984, maratonul feminin a fost inclus și în programul Jocurilor Olimpice.

Throwback aniversar

Nu puteam să trimit newsletterul tocmai azi fără să-i spun La mulți ani! Emiliei, prietena mea cea mai bună încă din școala generală ☝️, mai ales că începutul pasiunii mele sportive e strâns legată de prietenia cu ea. Cu Emilia ascultam meciuri de fotbal la un radio ascuns în bancă, cu ea analizam fiecare transfer din fotbalul european, cu ea am scris primele cronici și-am visat să ni se publice articolele în ziare, cu ea defilam prin şcoală purtând tricouri largi ale echipelor preferate și ne dădeam bip-uri la goluri, ca să ştim că ne bucurăm împreună. ⚽ Așa că: La mulți aaaaani, să-mi dai bip când îl primești! 

⚽ Tot pe 8 martie, echipa de fotbal feminin a Statelor Unite a dat în judecată Federația americană pentru discriminare de gen. De trei ori campioane mondiale și de patru ori olimpice, fotbalistele se antrenează și călătoresc în condiții mai rele și sunt plătite mai puțin decât bărbații (care nu s-au calificat la ultimul mondial).

👕​ Probabil ați văzut campania Dream Crazier de la Nike, prezentată de Serena Williams la Premiile Oscar, în care apare și Simona Halep. Nike a anunțat că 2019 va fi anul femeilor și că va investi mai mult în sportul feminin, de la marketing la designul de echipamente.

🏅 Medaliile de la Jocurile Olimpice din 2020 vor fi făcute din telefoane mobile și alte electronice reciclate, colectate de la cetățeni.

🏀 O baschetbalistă de nouă ani vrea să joace în NBA. Un scurt reportaj video cu ea și cu tatăl-antrenor care-i spune că poate face orice-și dorește.

🚴‍♀️Din 2020, ciclistele din Women’s WorldTour vor avea dreptul la trei luni de concediu de maternitate plătit. Christine Yu scrie despre ce înseamnă acest pas, dar și despre barierele structurale și culturale care îngreunează succesul femeilor în sport.

📽️Dacă iubiți documentarele sportive la fel de mult ca mine, o să vă placă Losers, un serial Netflix cu povești ale pierzătorilor care au privit eșecul ca pe un moment de turnură, nu un capăt de drum.

“I always wear lipstick. What’s wrong with that?”
“Somebody might see you are a girl and not let you run. Take it off.”
“I will not take off my lipstick.”
(Kathrine Switzer)