[Povești din sport] „If that's being a feminist, then you could say so, yes"

Mulțumesc că m-ați primit pe teren propriu, la voi în inbox.

Debutez chiar azi pentru că iubesc sportul și cred în puterea poveștilor pe care le ascunde, dincolo de scoruri și declarații, de a inspira, de a coagula comunități și de a reflecta lumea în care trăim. Debutez în forma asta pentru că-mi doream o comunicare mai directă cu alți pasionați, să facem schimb de idei și lecturi, să vă trimit update-uri despre ce mai scriu și citesc. E și un mod de a vorbi mai asumat despre visul de-a vedea live o ediție a Jocurilor Olimpice, în speranța că o să se întâmple.

Dacă nu ne cunoaștem, un punct de pornire: Am scris despre relația dintre sport și comunitate și despre cum e să fii activ la 91 de ani. Am scris mai ales despre sportive românce și cum au ajuns cele mai bune din lume, printre ele Simona Halep, Cristina Neagu, Cătălina Ponor sau Ana Maria Brânză. Anul trecut am publicat o carte despre sportivi care nu renunță (mai sus e coperta).

Vreau să le spun în continuare poveștile, atât ale celor care visează să ajungă la Olimpiadă, cât și ale celor care muncesc departe de reflectoare, pe arene goale, în sporturi mai puțin vizibile; mai ales ale sportivelor, pentru că în ultimul timp privesc tot mai mult sportul dintr-o perspectivă a egalității de gen. Sau a lipsei ei. A accesului femeilor la sport, fie el de masă sau de performanță; a modului în care media scrie despre sportive; a barierelor de care se lovesc femeile când vor să-și asume roluri considerate nepotrivite: să fie pilot de raliu, să joace fotbal, să impresarieze fotbaliști. Uneori, și a modului în care mă simt eu, ca reporter femeie într-un domeniu jurnalistic în care sunt mult mai mulți bărbați.

💌 Aștept cu drag sugestii, recomandări, plângeri sau idei de subiecte despre care ați vrea să citiți: aici, în DoR sau pe Lead.ro.

Povestea mea preferată din ianuarie:

La începutul anului, într-o conferință de presă din debutul Australian Open în care și-a găsit cu greu cuvintele, tenismenul scoțian de 31 de ani Andy Murray a anunțat că nu crede că-și poate continua cariera, din cauza unor dureri la șold pe care le poartă după el de mulți ani. Nu se poate încălța, nu se poate apleca și nu mai poate alerga pe teren, lucru vizibil în înfrângerea care a urmat.

Din valul de mesaje, postări și articole care-au urmat, s-a simțit că retragerea asta (deși încă neoficială, pentru că Murray tocmai s-a operat) e altfel decât altele. În primul rând, pentru că Murray ar fi primul care-și încheie cariera dintr-o generație de jucători care au dominat mulți ani tenisul masculin, din care mai fac parte Roger Federer, Rafael Nadal și Novak Djokovic. 

Dar e vorba de mai mult decât de ce-a făcut pe teren.

Murray a fost printre primii jucători care au vorbit despre egalitate și despre premii egale în tenis. A angajat-o ca antrenoare pe fosta jucătoare Amélie Mauresmo și i-a luat public apărarea când a fost învinuită pentru înfrângerile lui – mai des decât se întâmpla cu antrenorii lui bărbați, și-a dat seama. A cerut ca mai multe meciuri ale fetelor să se joace pe terenul central de la Wimbledon, unde audiența e mai mare.

Scoțianul a crescut apropiat de bunicile lui și a ajuns să facă tenis  datorită mamei lui. Judy Murray, fostă jucătoare, a renunțat la un post de antrenoare națională în Scoția să se implice mai mult în cariera celor doi fii, Andy și Jamie. A făcut un curs de PR, pentru că nu-și permitea să angajeze un specialist. A învățat să construiască un website. A învățat să se ocupe de taxe în trei țări diferite. Iar când carierele lor s-au stabilizat, și-a folosit vocea și exemplul ca să vorbească despre inegalitate în sport, pentru că o simțise. „Au fost lucruri în călătoria asta care mi-au fost mai grele pentru că sunt femeie, pentru că sunt mama lor", spune într-o carte. „Dar am continuat, pentru că nu puteam să le las să mă distragă." 

Multe dintre articolele care s-au scris după conferința din ianuarie au fost despre cum tenisul și sportul pierd o voce importantă în această luptă pentru egalitate. Dar vocea lui a avut un impact în toți anii ăștia și poate că o înlănțuire de astfel de moșteniri va duce la schimbare.

La câteva zile după ce a pierdut în primul tur la Australian Open, un jucător francez de 24 de ani, Lucas Pouille, s-a calificat în semifinale. În timp ce sărbătorea pe teren prima lui semifinală la un Grand Slam, din tribună îl aplauda antrenoarea lui: aceeași Amélie Mauresmo care l-a antrenat pe britanic timp de doi ani.

„Presimt că după acest succes al tău, mulți tenismeni o să angajeze femei antrenoare”, i-a spus în interviul de după meci John McEnroe, o legendă a tenisului masculin.

„Ar trebui”, i-a răspuns Pouille. „[Amelie] știe totul despre tenis. Nu e despre a fi femeie sau bărbat, nu asta contează. Trebuie să știi ce să faci, iar ea știe.”

Dacă vreți să citiți mai mult: 
 

🎾Ce-a învățat un reporter de la Andy Murray: să gândească și să lupte pentru mai bine.
🎾De ce doare acest final: pentru că Andy Murray a dat mereu totul.
🎾13 momente în care Andy Murray a vorbit împotriva sexismului din sport.
🎾Cum au simțit jurnalistele din circuit prezența lui

Throwback de #peteren

Mi-a amintit Instagram că acum trei ani, pe 14 februarie, postam poza asta. Eram în Arena Morača din Podgorica, casa echipei de handbal feminin Budućnost, unde juca atunci Cristina Neagu. Era înaintea unui meci cu Győr din Champions League și aveam cele mai mari emoții din lume, pentru că după meci urma s-o intervievez pentru prima oară pe cea mai bună handbalistă a lumii. Mai erau doar două săptămâni până la tipar, deci trebuia să iasă bine. Aveam doar 30 de minute, pentru că meciul se termina târziu, și nu știam cum să-mi îngrămădesc toate întrebările prin care voiam s-o conving să-mi povestească întreaga carieră. Cu puțin timp înainte să fac poza, editorul mi-a scris un mesaj de încurajare, în care-mi zicea că 30 de minute sunt o eternitate. I-am răspuns, târziu în noapte, că s-au transformat în două ore de povești și în cel-mai-frumos-interviu, despre care am scris în portretul de atunci din DoR.

Când câștigă echipa

E mult tenis în acest prim newsletter, știu, dar nu puteam să nu amintesc de cea mai importantă victorie a începutului de an: calificarea echipei naționale de Fed Cup a României în semifinalele competiției inter-țări, adică printre cele mai bune patru echipe ale lumii.

S-a întâmplat duminica trecută, la Ostrava, și mi se pare un moment important pentru că:   

 România a învins Cehia, actuala campioană și cea mai puternică echipă din lume, și țintește acum trofeul, pe care îl poate câștiga în noiembrie. Întâi trebuie să treacă de semifinala cu Franța, pe 20-21 aprilie.
A fost susținută de un grup gălăgios de suporteri români care au bătut drumul până-n orășelul din nord-estul Cehiei, un lucru mai puțin întâlnit în tenis ca-n alte sporturi de echipă. Scriam în 2015 de numărul tot mai mare de spectatori, de practicanți amatori și mai ales de copii care vor la tenis ca să fie ca Simona Halep și e impresionant cum ramificațiile emulației create de succesul ei și al generației din care face parte se extind tot mai mult.
Tenisul nu e un sport de echipă și e greu să armonizezi un grup de jucătoare preocupate de propriile cariere, obișnuite să fie singure în circuit și, de multe ori, adversare. E greu și ca toate să-și găsească vârful de formă fix în weekendul care contează pentru echipă. La victoria din weekend au contribuit Simona Halep, Monica Niculescu, Irina Begu și Mihaela Buzărnescu, dar în ultimii ani toate jucătoarele valoroase ale României au câștigat, pe rând, meciuri care au dus echipa un pas în față.
Cum au zis colegii de la treizecizero.ro, care au acoperit competiția din Cehia:
 

„Avem ocazia să învățăm importanța lucrului în echipă. Să ne convingem că doar împreună putem să facem o schimbare. Pe scară, în comunitate, la birou, pe Internet, în țară. Încă o dată, tenisul e lecție de viață.”

⛷️ Tot din cauza accidentărilor își încheie și Lindsey Vonn, cea mai bună schioare din istorie, o carieră în care a sfidat limite și bariere; o încheie cu un bronz mondial și cu un film de rămas-bun făcut de sponsorul Red Bull.

🎾 Când Dylan Alcott era copil, colegii de școală se holbau sau îl agresau din cauza dizabilității sale. Acum, Alcott e campion la tenis în scaun cu rotile și o vedetă locală în Australia. Încearcă să fie cât mai vizibil, ca să fie pentru alții exemplul pe care el nu l-a avut.

💰 Oricât le idealizez eu, Jocurile Olimpice sunt departe de-a fi un eveniment idilic. Recent, Comitetul Internațional a anunțat că va numi voluntarii ediției din 2020 "Field Cast". Dacă le-ar zice voluntari, ar trebui să-i plătească. 

🤾‍♂️ Prima profesoară de sport a Cristinei Neagu crede că cel mai important lucru pe care poate să-l facă la clasă e să-și învețe elevii să iubească ideea de mișcare. 

⚽ 94% dintre femeile care ajung lideri au făcut sport în copilărie, dar de două ori mai multe fete decât băieți renunță pe parcurs. Chevrolet și The Women's Sports Foundation le încurajează să continue prin campania Be a Goalkeeper.

🏃 Cum te poate ajuta alergatul să-ți domolești anxietatea.

🏀 Stephen Curry, de două ori cel mai bun baschetbalist din NBA, organizează tabere pentru elevi de liceu ignorați de căutătorii de talente, pentru că și lui i s-a spus de multe ori că nu are ce-i trebuie. Una din tabere va fi doar pentru fete.  

"I'm pro everyone being equal and if that's being a feminist, then you could say so, yes." (Andy Murray)