📧 Dacă e prima oară când primiți acest newsletter, e locul unde vorbim despre puterea poveștilor din sport de a inspira, de a coagula comunități și de a reflecta lumea în care trăim. Dacă vă place, m-aș bucura să-l dați mai departe.
Ieri a fost ziua tatălui meu, care m-a ascultat povestind ore în șir despre sport, s-a uitat cu mine la zeci de meciuri și ne-a dus prima oară pe stadion, pe mine și pe fratele meu, la Steaua-Liverpool. La mulți ani!🤍
Porque el mundo es una bola
În loc de cuvinte de la mine despre Maradona, am selectat câteva scrise de alții care mi-au plăcut:
**
E dificil de explicat cum și de ce faptul că împarți o naționalitate cu un idol se transformă în ceva așa de important. De ce faptul că-l considerăm al nostru, pentru că s-a născut în aceeași țară, e un lipici atât de puternic pentru noțiuni ca identitatea - culturală sau sportivă -, dar Maradona a devenit o emblemă pentru „argentinianism”, mai mult decât alte staruri sportive sau celebrități. (Marcela Mora y Araujo, Diego Maradona: the achingly human superstar who embodied Argentina, The Guardian)
**
În plină efeverscență la mijlocul anilor ’80, în plină eră MTV, Diego Maradona a fost prima vedetă „pop” a fotbalului. E primul mare fotbalist pe care îl știm din videouri încă de când era mic și jongla cu un măr cules, nonșalat, dintr-un pom, într-o filmare alb-negru. (...) Sunt fani care și-au tatuat 10-le lui Maradona pe spate, cu fontul acela plin, unic, al tricourilor din anii ’80. Alții și l-au „suflat”, cu șablon și Sigmaron, în plin comunism, pe tricourile albe de Educație Fizică. Restul și l-au tatuat pe inimă: 10. (Ciprian Rus, Si yo fuera Maradona, Lead.ro)
**
Cum, până la urmă, ar fi putut un băiat care niciodată nu s-a maturizat să facă față lumii în care se găsea, așteptărilor și cerințelor, idolatrizării și tentației? Lumina strălucea atât de intens încât întunericul din umbră putea doar să crească. Dar Maradona nu a căutat niciodată scuze pentru pașii săi greșiți, deși asta nu e același lucru cu a avea remușcări. Așa cum i-a spus regizorului Emir Kusturica în 2008, e responsabil pentru tot ce-a făcut, bun sau rău. Dar știa și că, la un moment dat, trebuia trasă o linie între Maradona persoana și Maradona jucătorul. (Rory Smith, The Most Human of Immortals, The New York Times)
**
„De ce să-mi pese de ce a făcut Diego Maradona cu viața lui?”, se spune că a declarat la un moment dat scriitorul argentinian Roberto Fontanarrosa. „Îmi pasă de ce a făcut cu viața mea.” (One Nation, Under Maradona, The New York Times)
**
Era mereu așa mult Maradona, prea mult, o cantitate masivă din el; era cineva care umplea fiecare spațiu pe care-l ocupa, și mereu rămânea mai mult Maradona. (...) Așa a trăit, și ideea că, dintr-o dată, lumea trăiește un deficit de Maradona, în locul unui surplus - ideea că dintr-o dată, nu mai e suficient din el, că nu mai e deloc din el - e greu de cuprins. (Brian Phillips, Mourning Maradona, The Ringer)
BONUS: Gary Lineker le spune foștilor fotbaliști Rio Ferdinand, Michael Owen și Peter Crouch povești despre Maradona.
Rising Stars din handbal
Pentru Andreea Popa, 2020 trebuia să fie anul Campionatului Mondial de handbal feminin pentru tineret, ultimul turneu al generației sale înainte de-a trece la senioare. Își doreau o medalie, „cât mai strălucitoare, să terminăm frumos”, mi-a spus în iarnă coordonatoarea de joc de 20 de ani. Mai ales că urma să se joace la București, între 1-13 iulie, în fața propriilor suporteri.
Dar turneul s-a amânat. Întâi din iulie pentru decembrie, apoi pentru 2021. „Nu știm nimic despre când se va juca. E greu să știi că ți se poate lua un campionat acasă.”
Andreea a început handbalul în joacă, printre sportivele antrenate în București de mama ei, cu care mergea de la șapte luni în cantonamente, la meciuri și antrenamente. A debutat la Dinamo, la 16 ani, dar după primul antrenament a plâns și i-a spus mamei că nu mai vrea să meargă. Avea colege și cu 10 ani mai mari și nu credea că poate ajunge la nivelul lor. Mama i-a spus că e doar începutul.
După un an joacă la Minaur Baia Mare, unde a primit încredere din partea antrenorului și a devenit mai calmă, mai cerebrală, mai calculată la coordonarea jocului.
În noiembrie, a fost convocată în lotul naționalei de senioare, care va pleca luni la Campionatul European din Danemarca. „A fost un șoc. Eu eram setată pe naționala de tineret, să-mi duc obiectivul la bun sfârșit și nu m-am gândit niciodată că aș putea să particip anul acesta cu senioarele.” În timp ce-și făcea bagajele, și-a sunat mama, care i-a spus să nu se gândească la presiune și să se bucure de ce trăiește.
Duminică, va afla dacă rămâne în lotul care merge în Danemarca și dacă, în locul ultimului turneu cu naționala de tineret, va încheia anul participând la primul cu cea de senioare.
Ar fi cea mai tânără din echipă, dar știe că „nu se așteaptă lumea să rup eu norii sau ceva. Pur și simplu, în interiorul meu, este un sentiment că vreau să demonstrez că pot să fac ce fac și altele mai mari.”
România joacă primul meci pe 3 decembrie cu Germania, transmis de Digi Sport. Despre Andreea Popa am scris în seria Rising Stars de pe Lead, despre cum cresc noile generații de jucătoare.
Ce te învață ciclismul
Vlad Andriescu, jurnalist la start-up.ro, o publicație destinată tinerilor antreprenori, a scris recent pe Facebook despre cum l-au ajutat cărțile despre sport, mai ales cele despre ciclism, să-și găsească liniștea în ultimele luni. L-am rugat să-mi povestească despre relația sa cu ciclismul și să recomande câteva din cărțile lui preferate, pentru că toți avem nevoie de refugiu zilele astea.
🚴
Am descoperit ciclismul la opt ani. Am puține amintiri plăcute din perioada aceea. Un copil relativ singur, inadaptat, într-o casă agitată și plină de scandaluri. Ciclismul mi-a dat ocazia ca măcar pe timpul verii să mă izolez în lumea aceea plină de culori. În timp, am înțeles că-n mijlocul culorilor sunt oameni. Că între oameni există rivalități, prietenii și strategii.
Comentatorii Eurosport România, Radu Banciu și Radu Naum, aveau o vorbă în timpul etapelor lungi, care erau și câte șase-șapte ore: „Culcați-vă! Țipăm noi dacă se întâmplă ceva important”. Dar rareori m-am culcat.
Ciclismul mi-a arătat o lume care m-a inspirat în viață. Nu e despre eroi, ci mai degrabă despre oameni simpli, plecați în căutarea unui vis, de multe ori respirând acolo unde oxigenul e rarefiat. E despre oameni simpli care fac greșeli în căutarea succesului.
E despre echipe care se ajută unele pe celelalte. E despre a sta în fața unui alt rutier doar ca să-l ajuți să meargă mai ușor următorul kilometru, să-ți asumi tu să faci munca pentru el. E despre a-ți proteja energia sau a găsi un grup mic în care să termini etapele la 30 de minute de învingători, anonim în căutarea gloriei.
E și despre doping, dar acesta vine din duritatea sportului și convingerea că dacă nu faci asta, nu ai cum să fii un învingător. Pentru că, într-o lume ciudată, plină de păcate, e greu să fii mulțumit doar cu ideea că ești cel mai bun dintre cei curați.
Ciclismul m-a învățat să-mi găsesc locul, ca singuratic și depresiv, în lume. M-a făcut să-nțeleg mai bine cum funcționează o redacție sau o organizație, să mă gândesc să dau, înainte să cer. Să îmi temporizez acțiunile, pentru că victoria de azi s-ar putea să nu conteze în rezultatul final.
Treptat, mi-a luat și din orgoliul tinereții și l-a înlocuit cu ideea că victoria echipei e și victoria mea, fără să fiu nevoit să demonstrez prea multe lucruri. Mi-a oferit confortul ideii că pot rămâne anonim, iar după 10 ani în presă, lucrul acesta devine o fantezie tot mai aproape de realitate. M-a făcut să înțeleg că poți să concurezi la cele mai înalte înălțimi, dar să te afecteze lipsa de oxigen, și că ești mai confortabil în spații mici, alături de puținii apropiați.
Cinci recomandări de 📚
Racing Through the Dark, povestea unui om care acceptă dopingul pentru că așa trebuie, este prins, apoi își dă seama de singurătatea sa. E despre ce faci atunci când tot ce ai avut dispare, când luxul se transformă în sărăcie și toți cei care aveau speranțe legate de tine te abandonează.
Domestique. Charly Wegelius a fost un rutier extrordinar ca junior. Dar ajuns între profesioniști, și-a descoperit talentul de a fi „gregar”, de a-i ajuta pe ceilalți, pentru că de multe ori, ceilalți șapte colegi de echipă sunt mai importanți decât vedeta. Dacă noi, fanii, urmărim de multe ori învingătorii, cartea aceasta se duce în mijlocul plutonului ciclist, de multe ori format din 150 de anonimi care-i ajută pe ceilalți.
Lanterne Rouge. Dacă Wegelius scrie despre viața unui om care-i ajută pe ceilalți să câștige, Max Leonard vorbește despre cei care se chinuie să termine Turul, chiar și pe ultimul loc. La începuturile competiției, erau premii pentru acest rutier, numit Lanterna roșie; se considera un fapt de eroism să termini competiția.
The Descent. Una dintre cele mai simple cărți despre ciclism și dopaj, spune povestea uneia dintre cele mai mari speranțe din ultimii ani, Thomas Dekker. Mi-a plăcut pentru că nu încearcă să cosmetizeze lucrurile. E povestea unui tânăr dintr-o familie modestă din Olanda care-și găsește talentul, apoi face orice i se spune pentru a ajunge la glorie și nu înțelege ce i se întâmplă când toate lucrurile pentru care a muncit dispar.
Seven Deadly Sins. David Walsh a fost primul jurnalist care l-a contestat pe Lance Armstrong, cel care a dus ciclismul la o dimensiune globală, cel primit de președinți de stat, cel care a salvat copii cu cancer. Dar Walsh a văzut din prima că visul frumos pe care ni l-am alimentat în perioada de dominație a lui Armstrong era putred. Și nu s-a temut să o zică. Pentru asta a fost izolat, contestat, judecat. Ceilalți jurnaliști nu l-au mai lăsat în mașinile lor, rutierii nu voiau să discute cu el. Ulterior s-a demonstrat punct cu punct că tot ceea ce scrisese Walsh a fost adevărat.
BONUS: Podcasturile The Move și The Forward făcute astăzi de Lance Armstrong sunt excelente.
Gif-ul de mai sus face parte din lucrarea de licență a lui Emanuel Colban, un artist de 24 de ani din Rădăuți, absolvent al Camberwell College of Arts din Londra.
„Fotbalul, împreună cu desenul, au reprezentat primele mele mari iubiri”, mi-a spus Emanuel. „Crescând la bloc, parcul cartierului era locul unde ne întâlneam cu toții după școală sau în vacanțe și nu făceam altceva decât să batem mingea. Jucam fotbal dintr-un capăt în altul al parcului, unde erau câte doi copaci care serveau drept porți.”
De Maradona s-a îndrăgostit urmărind seria Football’s Greatest, iar majoritatea proiectelor sale de la liceul de artă au fost despre sport, la fel și la facultate. Pentru lucrarea de licență a scris un eseu, Why We Call it the Beautiful Game, cu un subcapitol despre războiul Malvinelor și impactul fotbalului asupra rivalității dintre Anglia și Argentina, și a făcut o serie de gif-uri despre Maradona. „I-am citit biografia, am văzut documentarul lui Kusturica, petreceam ore întregi vizionând filmulețe din perioada sa de glorie, luam notițe, schițam. Caiete și blocuri de desen pline cu Maradona.”
Pentru Emanuel, „Diego nu a fost numai un fotbalist excepțional, dar și un personaj a cărui poveste mi-a alimentat imaginația și mi-a încălzit inima.”
