Tu cu tine trebuie să lupți

📧 Dacă e prima oară când primiți acest newsletter, e locul în care îmi doresc să vorbim despre puterea poveștilor din sport de a inspira, de a coagula comunități și de a reflecta lumea în care trăim, cu un focus pe sport feminin și pe vise olimpice, acum amânate cu un an. E și locul unde vă trimit update-uri despre ce mai scriu și ce mai citesc și aștept cu drag recomandări de la voi. 

🤸🏻‍♀️ Luna trecută vă scriam de la corectura DoR#41, în care am publicat un articol despre moștenirea complicată a gimnasticii românești. E disponibil acum și pe site, tradus și în engleză și m-aș bucura să-l dați mai departe dacă vi se pare important.

🩹 DoR desfășoară până pe 15 noiembrie o importantă campanie de abonare: vrem să dublăm numărul de susținători, pentru a putea să spunem în continuare povești care ne transformă, ne fac să ne simțim mai puțin singuri și mai rezilienți. Ajută enorm orice contribuție: fie că deveniți ambasadori, convingeți un prieten să se aboneze sau dați mai departe o poveste care v-a ajutat. Mulțumim!

„Acolo a fost încercarea mea”

Un moment important în documentarea textului despre gimnastică a fost discuția cu Gabriela Geiculescu, o fostă gimnastă din anii ’80, care acum antrenează în SUA. A fost prima oară când cineva din lumea gimnasticii mi-a vorbit deschis despre bătăi, înfometare, insulte, accidentări netratate și mi-a dat curaj să provoc astfel de conversații și cu alte sportive. Mi-a plăcut însă și cum a vorbit despre părțile frumoase ale sportului și cum au ajutat-o copiii pe care-i antrenează să se vindece. Am selectat mai jos un fragment:

🤸‍♂️

Am iubit si iubesc gimnastica, este pasiunea mea, nu cred ca aș face altceva. Dar eu în România, când am terminat, n-am putut să trec nici măcar cu autobuzul doi ani de zile pe strada aia, la sală. Doi ani am avut coșmaruri. Am zis să studiez, să-mi găsesc o meserie. Pentru că eu în sală nu intru, eu nu pot să văd copil plângând, antrenor purtându-se urât cu copilul.

În SUA am simțit că-mi revine bucuria pentru gimnastică. Cred că ăsta a fost tratamentul meu, de aia nu am rămas cu traume, doar cu amintiri proaste. Copiii de aici m-au ajutat. M-au întrebat la un moment dat: „Gabi și cum era când erai tu pe podium la campionatele naționale?”. Nu m-am întrebat niciodată cum eram, eram la fel de nefericită ca în orice antrenament.

Eu n-am simțit bucuria de a câștiga. Mie nu mi s-a spus niciodată că am făcut bine. Antrenorul meu nu m-a făcut să mă simt niciodată că sunt bună. Partea aia a rămas acolo, știi vorba aia, „if it doesn't kill you, it makes you stronger”. Acolo a fost încercarea mea. 

Când am văzut cum se face gimnastica în SUA, era visul vieții mele. Atunci am zis: „O, așa da, așa vreau și eu să fac gimnastică. Așa vreau și eu să lucrez cu copiii.” Bucuria cu care vin în fiecare zi la sală și îți absorb cuvintele, vor să învețe. Am zis: „De ce eu n-am putut să fac gimnastică la fel?”. Ar fi obținut și ei mult mai mult de la mine dacă mă ajutau să fac cu plăcere, nu de bătaie, nu de frică.

Gimnastica e un sport minunat pentru orice fel de copil: gras, slab, cu mușchi și fără muschi, cu coordonare și fără coordonare. Înveți când ai căzut să te ridici, să nu renunți, să nu te lași, să nu ai frică. Dacă ai frică, trebuie să găsești de ce ți-e frică, e doar în capul tău sau e alt motiv? Și îți dai seama că e doar o idee.

Și dacă te încurajează antrenorul, descoperi că poți să faci multe lucruri și nimeni nu te împiedică, decât tu. Tu pe tine te oprești la un moment dat. Tu cu tine trebuie să lupți, în gândurile tale, și eu ca antrenor te încurajez și-ți dau tot ce pot și îți garantez că o să fii bine.

Lucrurile astea le folosești oricând în viață: să nu renunți când devine greu. Întorci spatele și ai plecat, gata? Nu, trebuie să lucrezi, trebuie să te întorci, trebuie să vezi unde e greșeala. În gimnastică la fel. Când nu-ți iese un element greu, te întorci la faza dinainte și, când te simți confortabil, faci următorul pas.

💬 Sper să citiți textul și să-mi spuneți cu ce gânduri v-a lăsat.

#RoadtoTokyo, pe mountain bike

📷: Olaf Pignataro/Red Bull Content Pool

Vlad Dascălu avea nouă ani când, după câțiva ani de muncă în străinătate, familia a decis să se mute în Spania. S-a despărțit atunci de curtea uriașă a casei bunicilor din satul Buda, județul Suceava, unde și-a lăsat într-un colț prima sa bicicletă, cumpărată din banii trimiși de tatăl său din străinătate. 

Mai târziu, părinții i-au luat o bicicletă „adevărată”, cu „B” mare, așa cum văzuse la prietenii săi spanioli. Când a ieșit prima oară cu ea prin piațetele unde copiii se întreceau în figuri de „freestyle”, a simțit că ceva s-a schimbat în mod dramatic în viața lui. 

Era vremea în care încă mergea cu băieții la echipa de fotbal în sală din localitate. În Spania, fotbalul în sală e o religie, dar pentru el era mai mult o corvoadă, pentru că nu simțea că e suficient de bun. Înainte să-și găsească drumul prin hățișurile pline de pietroaie și rădăcini ale curselor de „cross country”, unde a devenit, anul trecut, campion european și mondial la categoria U23, Vlad a luat prima sa decizie de mare campion: a abandonat, după aproape doi ani, un sport în care simțea că nu are nici o șansă să devină cel mai bun.

În 2012 a făcut prima oară downhill, o ramură a mountain biking-ului, la invitația unui prieten care făcea astfel de coborâri pe teren accidentat, și a simțit că asta vrea să facă toată viața. După un an, a încercat și probe de „cross country”, singura ramură a mountain biking-ului admisă ca probă olimpică, și a înțeles că ar avea un viitor mai bun. În 2014, la prima cursă, cu o bicicletă împrumutată de la un prieten, a ieșit pe locul 2.

În 2019 a devenit primul ciclist din istoria României care a devenit campion mondial, la categoria U23, a câștigat patru etape de Cupă Mondială și locul 1 în clasamentul general. În plus, s-a calificat la Jocurile Olimpice.

Ciprian Rus i-a spus povestea pe Lead.ro.

Măști de la Crina Pintea

Handbalista Crina Pintea a învățat din tutoriale de pe YouTube să facă măști din bumbac. Era pasionată de croitorie și, la propunerea unor prieteni de a face și măști, a cusut 150, pe care le-a inscripționat apoi cu numele și motto-ul ei, #handbalcuinima.

A oferit o parte prietenilor și colegelor de echipă, iar restul (100) le-a donat proiectului „Cu ghiozdanul pe uliță” al Asociației Atelierul de Bine, o organizație non-profit care sprijină educația copiilor din mediul rural, încecând să prevină abandonul școlar. 

Din fondurile strânse prin vânzarea măștilor pe pagina de Facebook, asociația va cumpăra rechizite pentru elevi.

Crina vrea să se implice în continuare în educația copiilor din mediul rural, pentru că de acolo vine și ea. „Eu provin dintr-un sat aproape uitat de lume și am ajuns aici pentru că mi s-a oferit șansa, iar eu doresc să ofer și altor copii șansa de a-și continua studiile și de a avea un viitor mai bun."

Vești din sportul feminin

Anul trecut, Maya Moore, una dintre cele mai talentate și medaliate baschetbaliste americane, dublă campioană olimpică, a luat o pauză de la baschet ca să militeze pentru reforma sistemului american de justiție și să ajute un bărbat condamnat în urmă cu peste 20 de ani să-și demonstreze nevinovăția. În iulie anul acesta, Jonathan Irons a fost eliberat. În septembrie, cei doi au anunțat că s-au căsătorit. Moore, care nu a anunțat când va reveni la baschet, a fost inclusă recent pe lista TIME a celor mai influenți 100 de oameni din 2020.

Patricia Ţig a câştigat primul său titlu WTA din carieră, la Istanbul, după ce-a învins-o în finală pe Eugenie Bouchard. Ţig, care anul trecut a luat-o de la zero în clasament, după o pauză de doi ani în care a devenit mamă, și care nu are sponsori, a primit un wildcard și a pornit din calificări la Istanbul. După victorie, pe care a sărbătorit-o pe teren cu fiica ei, a urcat pe locul 58, cel mai bun al carierei. E a doua româncă din clasament, după Simona Halep, și a treia mamă, după Serena Williams și Victoria Azarenka. Azi joacă în turul trei la Roland Garros.

Fotbalista Alex Morgan, campioană mondială și olimpică cu SUA, a semnat cu Tottenham, probabil cel mai valoros transfer din istoria ligii feminine engleze. La patru luni de când a născut, Morgan speră să joace mai mult decât ar fi făcut-o în SUA, unde sportul e puternic afectat de pandemie, și să ajungă la Jocurile Olimpice. Tottenham câștigă nu doar o jucătoare care va ridica nivelul echipei, ci și un megabrand mondial, care are mai mulți fani pe Instagram decât clubul. Sunt șanse să debuteze azi, în sferturile de finală ale FA Cup contra Arsenal.

Recomandări de 🎧 și 📺 

🎧 Heavy Medals, un serial audio în șapte episoade despre cum au schimbat soții Károlyi gimnastica feminină americană.

🎧 Believed, câștigător al unui premiu Peabody, spune povestea gimnastelor abuzate sexual de medicul Larry Nassar și te poartă din sălile de tratament, în mintea fetelor, în secția de poliție unde a fost audiat, în sala de judecată unde și-a primit condamnarea, aplaudată îndelung.

📺 The Playbook, o serie Netflix despre cinci antrenori celebri (printre care José Mourinho sau Patrick Mouratoglou) și filosofia lor de antrenorat. Eu am început cu Jill Ellis, fosta antrenoare a naționalei de fotbal feminin a SUA, care vorbește despre drumul ei ca femeie în fotbal, înfrângeri, critici, cum urci muntele și cum rămâi în vârf.

📺 Rising Phoenix, un documentar despre Jocurile Paralimpice și impactul pe care îl au asupra felului în care societatea înțelege dizabilitatea. Cum spune Ellie Cole, o înotătoare căreia i s-a amputat un picior la trei ani, din cauza cancerului:
 

„Dacă părinții mei ar fi știut despre Jocurile Paralimpice când aveam trei ani, ar fi fost mai încrezători în ceea ce pot face persoanele cu dizabilități.”