Azi nu încep Jocurile Olimpice, dar cum va arăta lumea peste un an?

📧 Pentru că azi ar fi trebuit să înceapă Jocurile Olimpice, newsletterul de luna asta vine mai devreme, ca să marcăm momentul cu povești și melancolie.

🎧 Dar înainte, puțin promo: am povestit cu Sabina Varga de la Zest podcast despre drumul meu în jurnalism, iubirea pentru sport, frici și de ce e important să vorbim despre experiența femeilor din sport. Am strecurat și o greșeală factuală, pe care mi-a semnalizat-o fratele meu; dacă o prindeți să-mi spuneți.
 
Dacă vă place ce citiți, m-aș bucura de orice share, forward sau sugestie de abonare prin care mă ajutați să ajung la cât mai mulți iubitori de sport.

Vara fără Jocuri

Într-un univers alternativ, ediția asta ar fi plecat spre voi din Tokio. Cu siguranță v-aș fi vorbit despre cât de aglomerat e în metrou, în arene, în sălile de presă, despre atmosfera de sărbătoare, despre ceremonia de deschidere din seara asta, la care ar fi participat 68.000 de spectatori.

În schimb, vă scriu tot de acasă și sunt mai împăcată cu asta decât acum câteva luni. Mai ales după ce miercuri seară am văzut-o pe Liverpool primindu-și trofeul de campioană într-o arenă goală și pe Klopp spunând: „Așa e viața, faci ce poți cu ceea ce ai. Totul ar fi fost mai bine cu fanii alături, știu, dar acum câteva luni nu puteam juca fotbal. Alte echipe - Ajax, PSG - n-au putut juca și n-au primit trofeul. Dacă era perfect, stadionul ar fi fost plin, dar nu putem schimba asta.”

Așa că, în universul actual și imperfect în care operăm, ce putem face e să privim spre JO 2020+1 și să ne imaginăm cum va arăta lumea peste un an, cum spune înotătoarea japoneză Rikako Ikee, care încearcă să revină în sport după ce-a fost diagnosticată cu leucemie, într-un mesaj transmis ieri de pe stadionul olimpic.


📌 Ce se știe e că va fi o ediție simplificată: organizatorii încearcă să reducă din costurile, spațiile și serviciile oferite și vor pune accent pe dezvoltare sustenabilă, reconstrucție, reziliență și solidaritate.

📌Nu vor mai avea sentimentul de sărbătoare fastuoasă. „Jocurile Olimpice au oferit mereu încurajare și speranță, dar când te gândești la situația globală actuală, fastul și splendoarea cu care ne-am obișnuit nu par a fi potrivite”, a spus Mori Yoshiro, președintele comitetului organizator. 

📌 Par a fi mai puțin dorite de comunitate. Doar 23,9% dintre japonezi susțin organizarea competiției vara viitoare, arată un sondaj recent. Pentru că nu cred că pandemia va fi sub control, cei mai mulți vor să fie amânate din nou, sau chiar anulate (33,7%). 

📌 Își propune în continuare să fie un eveniment neutru în carbon, cu zero deșeuri. Va folosi energie regenerabilă, medaliile vor fi făcute din electronice donate de japonezi, flacăra olimpică din deșeuri de aluminiu, iar podiumurile din obiecte reciclate.

📌 Dacă vor avea loc anul viitor, vor reprezenta o bornă importantă, spune președintele CIO Thomas Bach, pentru că va fi primul eveniment global post-pandemie.

📌Dacă nu vor avea loc nici anul viitor, nu vor mai avea loc deloc. O nouă amânare nu e luată în considerare.

Până aflăm răspunsuri la întrebările astea, o să vă spun în continuare poveștile sportivilor care se antrenează în incertitudine. 

Debut olimpic la 41 de ani

Ca orice sportiv, Anca Stoenescu, cea mai titrată baschetbalistă româncă, a visat mereu să ajungă la Jocurile Olimpice. Dar dacă baschetul 3 la 3 nu ar fi fost introdus în programul olimpic – se va juca pentru prima oară la Tokio în 2021 –, știe că ar fi rămas un vis. Sau o glumă, ca cele pe care le auzea uneori în cantonamente: „Ce, te pregătești pentru olimpiadă?”, îi spuneau uneori colegele, deși știau că șansele să ajungă acolo cu baschetul 5 la 5 erau mici. 

Dar calificarea echipei feminine de baschet 3 la 3 la Tokio n-a fost doar rezultatul unui vis, ci al un drum pe care jucătoarele au pornit când nu mulți le dădeau șanse să reușească. „A fost o chestie pe care ne-am asumat-o noi, ca jucătoare”, spune Anca. Când au aflat că sportul lor va fi inclus în programul olimpic, au început să meargă la turnee unde puteau strânge puncte pentru România, uneori plătindu-și singure deplasările: din Franța au zburt în Rusia, de acolo în Italia, apoi în Japonia sau Canada. „În fiecare weekend a fost câte ceva. Dar având în vedere că totul s-a terminat cu un succes atât de mare pentru noi, ca țară, chiar mă bucură și a meritat.”

Anca a știut de mică cum e să crezi că locul tău e undeva, chiar dacă nu toți îți dau șanse să fii acolo. De exemplu, pe terenul de baschet din curtea școlii, unde era singura fată. „A trebuit să muncesc foarte mult, să demonstrez că merit să fiu acolo.”

Știe și cum e să joci în săli goale, cum sunt de multe ori cele din campionatul național de baschet feminin, un sport nemediatizat și fără mari rezultate la nivel de echipă națională, dar și cu spectatori care te susțin fie că pierzi sau câștigi, cum a avut în cei opt ani în care a jucat în străinătate.

Anul viitor speră să afle și cum e să joci la Jocurile Olimpice, unde va debuta la 41 de ani. Dar vârsta nu e ceva la care se gândește prea mult „Până la urmă vârsta e doar un număr, din punctul meu de vedere. Îmi place ceea ce fac și de aici vine totul. Nu mi-am dorit să merg într-o vacanță, am preferat să merg într-un cantonament. A fost alegerea mea și dacă ar fi să mai aleg, de 100 de ori tot așa aș alege.”

🏀 Povestea ei, aici.  

Changemakeri din sport

Ashoka România a publicat o cercetare despre oameni care încearcă să schimbe lucruri în comunitățile lor prin sport. M-am bucurat să găsesc în listă proiecte dragi precum Climb Again, Fundația Motivation, Rowmania sau sala de cățărat „Fără Limite” din Valea Jiului, un proiect creat de un brazilian stabilit în România. Le mulțumesc mult celor care m-au nominalizat și pe mine.

Din septembrie, Ashoka va începe un program de mentorship și dezvoltare prin care îi va susține cu conexiuni și expertiză internațională, pentru a gândi impreună inițiative cu impact mai mare.

Câteva concluzii: 

Cam jumătate din proiecte vizează un impact național (cele mai multe din București), o treime au influență la nivel local și câteva la nivel internațional sau regional (mai ales cele din Timișoara). 

Din cei 313 de changemakeri identificați, două treimi sunt bărbați. Femeile tind să se implice mai mult în proiecte locale (45%), în timp ce bărbații gravitează către proiecte cu impact național (56%). 

Principalele domenii vizate sunt: educație prin sport (26%), sporturi destinate publicului larg (21%), incluziune prin sport (19%), sporturi profesioniste (18%), sport pentru vârstnici (7%) sau pentru persoane cu dizabilități (3%).

Cel mai des menționate obstacole sunt cele financiare (83%), urmate de infrastructură, resurse umane, legislative sau culturale.

Vești și recomandări

🎖 Simone Biles e prima gimnastă care apare pe coperta Vogue. Vorbește despre amânarea Jocurilor și despre cât de greu îi e să concureze pentru o federație care a permis să fie abuzată sexual, o traumă pe care încă o procesează. Fotografiile făcute de Annie Leibovitz au fost criticate de unii fani pentru că nu-i pun în valoare culoarea pielii și au deschis o discuție despre nevoia de mai mulți fotografi de culoare în industrie.

🎖 Pentru prima dată din 1956, Balonul de Aur nu va fi acordat, pentru că „un an atât de particular nu poate – și nu ar trebui să fie tratat ca un an obișnuit.”

🎖 Organizația Human Rights Watch a publicat un raport despre abuzurile din sport din Japonia, cerând reforme sistemice urgente. Peste 800 de copii intervievați din 50 de sporturi vorbesc despre bătăile, restricțiile alimentare și abuzurile sexuale, prețul plătit pentru performanță. 

🎖 Un interviu cu Mayssa Pessoa, portar de handbal care a câștigat Liga Campionilor cu CSM București, despre vizibilitatea comunității LGBTQ în handbal, insultele homofobe auzite la meciurile (sau în barurile) din România și Rusia și lupta cu prejudecățile oamenilor, despre care spune că e una continuă.

🎖 Real Madrid va avea (în sfârșit) echipă de fotbal feminin, după ce a preluat clubul feminin din prima ligă CD Tacón.

💡 Natalie Portman, Eva Longoria, Jennifer Garner și alte vedete din showbiz s-au unit cu superstaruri din fotbalul feminin, cu antreprenoare din media și IT, cu Serena Williams și cu soțul ei, Alexis Ohanian, pentru a crea un club de fotbal feminin deținut în majoritate de femei. Fiica de doi ani a Serenei e și ea acționară.

O poveste de final:

Ricky Allman avea 11 ani (în dreapta) când echipa pe care o iubea, Leeds United, retrograda din Premier League, în 2004. Imaginea cu el fără tricou, cu mesajul ‘Leeds Till I Die’ scris cu marker negru pe piept, plângând și cântând ‘We’re going down, but we’ll be back’, a devenit emblematică pentru suferința fanilor echipei care a stat 16 ani în afara primei ligi engleze.

Acum are 27 de ani și în urmă cu câteva zile a sărbătorit (de data asta îmbrăcat) întoarcerea echipei sale în Premier League.