Îmi donez ziua de naștere pentru Climb Again

📧 Dacă e prima oară când primiți acest newsletter, e locul în care îmi doresc să vorbim despre puterea poveștilor din sport de a inspira, de a coagula comunități și de a reflecta lumea în care trăim, cu un focus pe sport feminin și pe vise olimpice, acum amânate cu un an. E și locul unde vă trimit update-uri despre ce mai scriu și ce mai citesc și aștept cu drag orice sugestie înapoi. Dacă vă place, m-aș bucura să-l dați mai departe.

Sportul mic și sportul mare

Într-o seară la final de aprilie, am văzut pe geam un bărbat sărind coarda în fața blocului, singur sub un copac, în întuneric. Tocmai vorbisem cu o prietenă cu câteva zile înainte despre cum ar sări și ea coarda în casă, dacă ar avea una. Mi-am amintit de zilele de vară din copilărie, când alergam cu orele în jurul blocului, jucând tot felul de jocuri și intrând cu greu seara în casă. Probabil ultima oară când am sărit coarda, înainte să încep școala și să învăț să-mi fie frică de ora de sport, de probele cu flotări pe saltele prăfuite sau de săritul caprei în fața colegilor care au râs zgomotos când o colegă a căzut cam dramatic.

Sportul n-a dispărut din viețile noastre cât am stat în casă, cum credeam. Dimpotrivă, parcă a fost mai prezent. Nu cel  de performanță, nu competițiile de pe stadioane, ci sportul din jurul blocului sau din sufragerii; sportul mic, cum se pare că i se zice. Ăla pe care-l făceam natural când eram mici și pe care mai mulți cred că l-am pierdut în anii de școală.

Provocarea, pentru una dintre cele mai inactive populații din Europa, va fi să rămână parte din stilul nostru de viață și acum, că putem ieși din case, cum spunea și profesorul de psihologie Daniel David: „Trebuie să facem mai mult decât să prindem sportul în curricula școlară. Cum îl ducem în familii, cum îl legăm de stilul de viață individual al oamenilor?". 

Așa că mă bucur că a revenit Bundesliga, deși e tare ciudat să auzi jucătorii vorbind și lovind mingea, ca la un antrenament. Dar cel mai mult m-am bucurat, în zilele de când putem ieși din casă, să văd oameni biciclind sau alergând din nou prin parcuri, nu pe lângă ele, mesele de ping-pong din nou ocupate, un tată învățându-și fiica de patru-cinci ani să meargă pe bicicletă și mingi de fotbal pasate din nou pe petice de iarbă.

M-am gândit la ce le-a scris un antrenor de înot elevilor săi, înainte de primul antrenament, pe panoul care le arăta de obicei rezultatele: „May the new normal teach us to be grateful for the things the old normal taught us to take for granted”.

 Îmi donez ziua de naștere pentru Climb Again 

În câteva zile e ziua mea, pe care o donez pe Galantom pentru Climb Again, o asociație afiliată la Federația Română de Alpinism și Escaladă care oferă sesiuni gratuite de terapie prin escaladă, kinetoterapie și consiliere psihologică pentru copii și tineri cu deficiențe de vedere, de auz, tulburare de spectru autist, tulburări neuromotorii și alte deficiențe asociate.

În 2010, Claudiu Miu, fost campion național și balcanic la escaladă, s-a îmbolnăvit și o perioadă a stat doar în pat. După trei ani, a reușit să escaladeze din nou un panou. Atunci s-a gândit că ar putea să-i ajute și pe alții cu probleme de sănătate să iasă din izolare, să devină mai independenți, să se simtă parte dintr-o comunitate și să descopere cum e când reușești ceva ce credeai imposibil. 

Așa a fondat Climb Again. Sesiunile de terapie prin escaladă au loc în Centrul Climb Again, la panourile construite în Școlile Speciale și în sălile comerciale de escaladă din București. În 2015, a înființat și prima echipă de paraclimbing a României, formată din sportivi cu deficiențe de vedere, auz și tulburări neuromotorii care participă la concursuri locale, naționale și internaționale. (La finalul lui 2019, Alex  Benchea a devenit primul nevăzător român care a urcat pe Kilimanjaro, cel mai înalt vârf din Africa, sprijinit de ghidul montan Cosmin Andron.)

Din martie, de când nu se mai pot întâlni în jurul panoului, Climb Again a mutat antrenamentele online. Pentru copiii cu deficiențe de vedere care nu aveau acces la școala online, au început o campanie de colectare și distribuire de tablete, telefoane și laptopuri. Membrii lotului național de paraclimbing accesibilizează echipamentele donate, le livrează și îi învață pe copii să le folosească. Tot ei țin antrenamentele online.

Îi susțin pentru că mi se pare un exemplu minunat pentru cum sportul îi poate ajuta să se integreze, le poate aduce un dram de încredere și de independență, îi poate ajuta să-și găsească un scop și o comunitate. Pentru că îi admir pentru cum se autodepășesc și pentru reziliența lor, acest cuvânt-magic despre care vorbim mult în perioada asta și pe care eu îl găsesc des în poveștile sportivilor. Dar și pentru că, după ce și-a pierdut vederea, viața bunicii mele s-a limitat la culoarul lung al apartamentului ei, pe care-l străbătea zilnic de zeci de ori, și mă bucur că alți nevăzători pot cunoaște viața și altfel, prin astfel de proiecte.

🙌 Dacă vreți, puteți face o donație aici, iar eu o să mă bucur și o să vă trimit gânduri bune, sclipici și mii de mulțumiri virtuale.

O poveste despre acasă

Alexandra Petcu a copilărit în Italia, a început școala în Năvodari, iar la 14 ani s-a mutat din nou, cu familia în Londra, unde ambii părinți lucrează ca bucătari. Acolo a descoperit boxul, care a ajutat-o să se împace cu propriul corp și să iasă din depresia cauzată de despărțirea de prietenii din țară.

Își dorise mereu să facă un sport de contact, dar mama ei n-a fost de acord. „Știți cum e la noi în România, ce să facă fetele acolo?”, mi-a spus râzând la telefon, din apartamentul londonez unde e în izolare cu părinții. La 16 ani, și-a zis că e suficient de mare încât să nu-i mai pese ce crede mama și a intrat într-o sală de box. A simțit o scânteie pe care n-o simțise la handbal și, după prima sesiune, a știut că va continua. „OK, aici e unde trebuie să fiu”.

A fost sportul care i s-a potrivit cel mai bine. „Dintotdeauna am fost mai puternică și mama mereu spunea, de când eram la grădiniță: să nu dai în nimeni, că dacă dai o să-i lovești și o să-i doară.” A fost și sportul care a ajutat-o să treacă prin perioada grea de după plecare. „Când pleci din România, îți rupi legătura cu prieteni, îți iei adio într-un fel sau altul, și te simți așa, singur, lumea începe să uite de tine.”  

Alexandra știe că, dacă ar fi rămas în Năvodari, viața ei ar fi fost diferită. Părinții ar fi lucrat tot în fast-food-uri și probabil n-ar fi descoperit nici boxul. În Anglia, sportul feminin e mai apreciat, boxul feminin mai dezvoltat și poate găsi mai ușor adversare de antrenamente. Vara trecută, a fost trei săptămâni în vacanță la Năvodari și a căutat un club să se antreneze. După o sesiune în care a auzit înjurături și țipete, și-a zis: „Dacă antrenamentele sunt așa în România, n-am ce să caut aici.” 

Dar când visează să participe la Jocurile Olimpice, se imaginează auzind imnul României. „Până la urma urmei, tot româncă sunt, chiar dacă am început boxul aici și m-am acomodat și am evoluat aici și am învățat traiul lor. Dar când aud imnul României, e tot imnul României.”

Consideră încă România acasă, dar începe să vadă acest acasă tot mai mult ca „un sentiment, nu-i necesar un loc”. „Încă nu consider Londra acasă. Dar tind să cred că e un sentiment pe care îl ai când ajungi acasă, nu casa respectivă sau locul respectiv, locul natal.”


Povestea ei, aici. 

Vedere de #peteren

📷 Claudiu Popescu

Înainte ca terenul să se mute în casă, unde n-ai nici soare, nici fileu, am stat de vorbă cu Horia Tecău despre victoriile și înfrângerile din finale olimpice și de Grand Slam, despre cum a învățat să aibă încredere în el și în deciziile pe care le ia, despre accidentări, retragere și ce vrea să lase în urmă, și despre cât de important e să știi de ce faci ce faci.

„Asta e o nuanță foarte importantă din spate: Care e scopul pentru care joci? Ce înseamnă pentru tine să joci tenis? E un titlu, un trofeu, o cupă? E un cec? Pentru că toate – cupa, trofeul, titlul, faima – sunt niște lucruri pe care ajungi să le îndeplinești, și se termină acolo. Am ajuns în finala la Wimbledon, a doua zi s-a încheiat și ce se întâmplă acum? S-a terminat activitatea mea sportivă, pentru asta am jucat tenis? Ce e în spate, care e drive-ul din spate?"

🎾 Răspunsurile lui, în seria Neînvinșii.

Recomandări de citit și văzut

🏅 Ce putem învăța de la sportivii de anduranță ca să facem față mai bine perioadei prin care trecem. 

🏅 Fotbalul fără spectatori sau șansa de a redescoperi, „ciné-vérité”, intimitatea pierdută a fotbalului

🏅 Când eram tristă că s-a terminat The Last Dance, am primit în dar acest documentar, despre prietenia dintre doi baschetbaliști din fosta Iugoslavie - cu care au câștigat un argint olimpic și un aur mondial -  destrămată de conflictele etnice din zonă. 

🏅 Fotbalul s-a adaptat mereu perioadelor grele. Reluarea lui ne poate ajuta să ne simțim mai puțini singuri.