O poveste despre baschet, familie și identitate

📧 Bine ați revenit în locul unde vorbim despre puterea poveștilor din sport de a inspira, de a coagula comunități și de a reflecta lumea în care trăim, cu un focus pe sport feminin și pe vise olimpice, acum amânate cu un an.

Sper că sunteți bine și ca ăsta e ultimul newsletter pe care-l împărțim în izolare. Vestea mea bună de luna asta e că articolul Goluri mai multe, glezne mai fine a fost nominalizat la European Press Prize. 

Povești neterminate

Două povești sportive mi-aș fi dorit să văd încheiate, înainte ca totul să se oprească: pe Liverpool câștigând titlul în Premier League, după 30 de ani, și pe Sabrina Ionescu, baschetbalista cu părinți români considerată una din cele mai bune din istorie, câștigând campionatul în ultimul ei an de colegiu, pentru care și-a amânat cu un an trecerea în WNBA. 

M-am gândit și la poveștile noastre neterminate. La prietena fratelui meu, care a aflat dintr-un e-mail că trebuie să plece în cinci zile din campusul universității americane unde e studentă în ultimul an; la conferința din SUA la care n-a mai ajuns o colegă; la vacanțele acasă ale prietenelor mele din Europa. Mie cel mai greu a fost renunț la planurile pe care mi le făcusem pentru Jocurile Olimpice. M-am simțit ca un copil căruia i s-a luat jucăria la care visa de patru ani, dar și ca unul naiv care-și face planuri într-o lume atât de imprevizibilă, în care singura constantă e schimbarea, cum zice des editorul meu. Dar eu n-am fost niciodată prietenă cu schimbările.

„Probabil căutăm încheiere puțin prea încrezători, cerem ca firele dezordonate să se înoade prea perfect, tânjim după certitudine într-o lume în care ea nu poate exista", scrie Jonathan Liew în The Guardian despre nevoia de-a vedea sezoanele sportive încheiate. După ce-am investit emoțional în drumul unei echipe sau unui sportiv, vrem o finalitate.  

Zilele trecute, am văzut un documentar despre Cheryl Miller, una dintre cele mai bune jucătoare de baschet universitar din istorie, a cărei carieră a fost oprită brusc de-o accidentare, la 22 de ani. După ce-a înțeles, forțat, că e mai mult decât o baschetbalistă, a devenit antrenoare și reporter TV și a găsit un nou mod de a avea un impact, intervievând jucători celebri ca Michael Jordan, Shaquille O'Neal, Tony Parker. „Să-i vezi pe acei bărbați tratând cu așa mult respect cu o femeie nu poate să nu aibă un impact", spune o jurnalistă. „Așa se schimbă societatea."

Nimic nu se pierde, totul se transformă, spunea profa mea de chimie din liceu. Așa cum drumul lui Miller s-a schimbat, așa cum Sabrina Ionescu privește spre WBNA, unde a fost prima selectată, și frustrarea mea de copil s-a transformat în curiozitate de-a vedea cum se va schimba rolul sportului și cum vor fi Jocurile Olimpice după pandemie. La cât de departe și de incert pare totul acum, dacă o să le văd și live o să fie un bonus.

Totuși, încă sper să văd Liverpool câștigând titlul.

Alte lecturi despre efectele pandemiei în sport:

✍🏻 „În această perioadă redescoperim sportul ca un factor care poate să coloreze viața noastră individuală. Sportul mic este un câștig și sper să continuăm să îl practicăm și după perioada de pandemie”, spune profesorul de psihologie Daniel David, rector al Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj. 

✍🏻 Cum putem profita de dorința mare de mișcare cu care vor ieși românii din izolare pentru a-i atrage câte o viață activă pe termen mediu și lung. 

✍🏻  Anca Iosif a scris în DoR despre dilemele ei alergătoricești pe timp de carantină și a întrebat mai mulți alergători cum fac sport zilele astea.

✍🏻 Când și cum poate reveni sportul la normal? Câteva răspunsuri de la medicul Anthony Fauci, și de la mine în acest articol colectiv despre cum va arăta vara.

#RoadtoTokyo, via Coreea de Sud

Sonia Ursu-Kim joacă baschet 5×5 în Coreea de Sud, țara tatălui ei, și 3×3 în echipa națională a României, unde s-a născut și a crescut și cu care s-a calificat la Jocurile Olimpice de la Tokyo. 

Drumul ei în sport a fost mereu legat de dorința de a-și cunoaște și a face parte din ambele culturi care o definesc. Părinții ei s-au cunoscut în Mangalia, unde mama era în concediu, iar tatăl lucra ca inginer naval. Și-a petrecut copilăria între Seul, Suceava și București, unde a început să joace baschet, la 11 ani. Rra pregătită să joace în SUA la facultate, de unde primise mai multe oferte de la colegii. Dar în vacanța de vară s-a dus în Coreea și a hotărât să semneze cu o echipă profesionistă acolo, ca să se „reconecteze cu partea ei asiatică”.  

A trebuit să se întoarcă după un sezon și jumătate, pentru că unchiul ei avea probleme de sănătate. A rămas să-i fie aproape mamei și a jucat în România, Polonia și Cehia. „Dar plecând din Coreea așa, dintr-o dată, am simțit tot timpul în sufletul meu că nu am închis ceva, am lăsat un lucru neterminat.” Acum doi ani, a revenit în campionatul feminin coreean. Nu ca să demonstreze ceva, cum au întrebat-o reporterii și familia, știind cât de greu îi fusese la 20 de ani, când nu știa limba, nu prindea echipa și se adapta greu regulilor stricte. Nici pentru bani, deși acolo câștigă mai bine decât în Europa. „Era pentru mine.” 

În primul sezon, a câștigat un premiu acordat jucătorilor care vin de pe bancă, iar anul ăsta a fost numită Most Improved Player, înainte ca playoff-ul să fie suspendat din cauza pandemiei. Se bucură că și-a ascultat instinctul și pentru că așa și-a cunoscut iubitul, și el baschetbalist jumătate coreean, pe care îl numește sufletul ei pereche.

După doi ani la o echipă cunoscută pentru antrenamentele dure și „structura army-style”, acum caută o echipă unde să aibă mai multă libertate, „pentru că asta sunt eu. (…) Banii sunt importanți, dar e important să nu te uiți pe tine și ce te face fericit.” Asta vrea să le transmită și fetelor care o urmăresc, să nu se teamă să fie diferite. „Sunt foarte multe fetițe care văd că sunt diferite și se fac din ce în ce mai micuțe. Nu, e ok să fii diferit.”

Ea a înțeles asta prin baschet, dar și prin educația primită de la mama ei. Când copiii îi spuneau la școală lucruri dureroase, ca chinese girl, mama îi zicea: „Păi ăsta este un lucru foaarte mișto! Tu ești ca o zeiță dintr-o altă planetă și nu știu cum să se comporte cu tine, de asta spun lucrurile astea. Tu ești cea mai bună, ești cea mai tare!”. Mi-a dat atâta încredere. Uneori, mama zice că poate mi-a dat prea multă.”

Dar încrederea o ajută acum și în sport, și în cum își trăiește viața în afara terenului. „Baschetul mi-a dat libertatea de a călători și a vedea alte culturi. Fiind tot timpul diferită în România, nu știam de ce vreau să fiu diferită, ce mă leagă de anumite persoane și ce nu mă leagă. Și călătorind, realizezi.”

Povestea ei, aici.

Cum va simți fotbalul feminin criza?

Din martie, de când România a intrat în stare de urgență și competițiile sportive s-au oprit, s-a vorbit mult în presa sportivă despre cum sunt afectați sportivii, mai ales fotbaliștii. A fost mai puțin loc pentru fotbalul feminin, deși jucătoarele trăiesc cu aceleași incertitudini. Chiar mai mari, pentru că impactul acestei pauze și al crizei financiare care va urma poate fi mai mare asupra unui sport încă vulnerabil și subfinanțat, semi-profesionist în multe țări. Un sport care abia prindea aripi, cum am văzut mai ales în ultimul an.

„Orice inegalitate exista deja va fi exacerbată de pandemie”, scrie într-un raport care atrage atenția asupra „amenințării aproape existențiale pe care o prezintă situația curentă asupra fotbalului feminin, în lipsa unor măsuri de protejare a industriei”.

Jucătoarele și antrenoarele cu care am vorbit văd provocările care urmează, dar și o reziliență cu care sunt deja obișnuite, într-un sport care nu le-a ferit de obstacole și greutăți. „Cluburile de fotbal feminin nu sunt așa mari încât să fie paralizate de lipsa banilor, pentru că sunt obișnuite cu această situație”, mi-a spus Teodora Căbuț, care joacă pentru Carmen București Ladies, aflată pe locul I în liga secundă. „Cu siguranță lucrurile n-or să mai fie la fel și o să fie foarte greu; pentru cluburile mici și mai greu”, spune și Ioana Bortan, campioană cu Olimpia Cluj. „Doar că lupta cea mai grea o dăm acum, pentru că încă nu știm ce se poate întâmpla. După aia, dacă noi suntem sănătoși, cum ne-am ridicat, ne putem ridica înapoi.”

✍🏻 Am scris mai multe aici. 

De văzut: documentare sportive

🏀 The Last Dance. Probabil ați văzut deja primele episoade din documentarul ESPN despre ultimul sezon al lui Michael Jordan la Chicago Bulls și cum construiești o echipă câștigătoare în jurul unui superstar. Mi-a plăcut mult accesul în intimitatea echipei și relația lui cu jurnaliștii, dar păcat că erau cam toți bărbați.

⛰️ Superhombre, disponibil pe Vimeo, îl urmărește pe Horia Colibășanu, medic stomatolog, tată a doi copii și alpinist, petrecând timp cu familia, antrenându-se în Timișoara și urcând singur și fără oxigen suplimentar spre Everest. Apropo de încheieri, finalul e minunat.

🏀 Women of Troy. Povestea jucătoarelor care au scris istorie în baschetul feminin înainte de înființarea WNBA, în centrul cărora era talentata Cheryl Miller, despre care v-am povestit mai sus.

⚽ The Team Who Never Scored a Goal. Un foarte scurt documentar despre o echipă care n-a dat niciun gol, niciodată. Cum văd copiii-fotbaliști înfrângerile, de ce revin pe teren și cum își imaginează că o să sărbătorească golul, când va veni: If one day I score, I'd be so happy that I'd fly.