Cum ne uităm la idolii sportivi

Bine ați revenit în locul unde vorbim despre puterea poveștilor din sport de a inspira, de a coagula comunități și de a reflecta lumea în care trăim, cu un focus pe sportul feminin și pe visele olimpice ale sportivilor. Și ale mele :)

Aștept și mă gândesc la 2020 aproape obsesiv din 2016, de când n-am putut obține acreditare la Jocurile Olimpice de la Rio și mi-am promis să încerc să ajung la următoarea ediție. Visez la el mai timid de opt ani, când abia scrisesem primul meu text despre sport în DoR, mă uitam la televizor la ediția de la Londra și mă întrebam dacă să merg ca reporter la JO e ceva ce aș putea face, cândva. 

Acum aștept să primesc acreditarea nominală (Lead are două, din cele 10 pentru presa scrisă din România), iar asta mă bucură și mă panichează în același timp: am deja scenarii în care ratez interviuri, nu ajung la competiții și rătăcesc prin colțuri de arene, printre roboții construiți de japonezi să direcționeze fanii. Luna asta mi-am liniștit anxietățile cu melodia asta, poate vă place și vouă.  

O să vă povestesc în următoarele luni despre acest drum olimpic, și despre sportivii prin ochii cărora încerc să înțeleg de ce înseamnă competiția asta așa de mult. Scriu despre ei în secțiunea dedicată Jocurilor de pe Lead.

📩 M-aș bucura să aflu și cum vedeți voi competiția de la vară: vă uitați de obicei la JO– dacă da, la ce? dacă nu, de ce nu? Aveți vreun sport preferat, un unghi de a privi anul olimpic sau vreo curiozitate despre vreun sportiv? Mă găsiți la andreea.giuclea@gmail.com, pe Facebook, Instagram sau Twitter.

🙏🏻 Orice forward sau share prin care mă ajutați să ajung la cât mai mulți iubitori de sport mă face foarte fericită.

Povestea din ianuarie

Pe 19 ianuarie, Georgeta Popescu, o tânără de 17 ani din Câmpina, a devenit prima campioană olimpică a României din istoria monobobului, la Jocurile Olimpice de Tineret de la Lausanne. La o zi după ea, Andrei Nica, 18 ani, i-a repetat performanța, câștigând și el aurul în finala masculină.

Monobobul e o probă nouă, care va fi introdusă pentru prima oară în programul Jocurilor Olimpice de iarnă de la Beijing în 2022 (doar la feminin). Dar nu doar asta face performanța lor surprinzătoare, ci faptul că vin dintr-o țară în care nu au unde să se antreneze. România nu are o pistă pentru bob, cum nu are nici pentru patinaj viteză, unde Ramona Ionel a câștigat bronzul, tot la Lausanne; nu are nici de sanie, sport la care Raluca Strămăturaru s-a clasat pe 7 la JO de la PyeongChang în 2018, cel mai bun rezultat al României la JO de iarnă din ultimii 24 de ani.

De trei ani, de când antrenorul Cezar Popescu a format un lot național și i-a selectat din școli din Valea Prahovei, Andrei și Georgeta se trezesc zilnic la cinci. Andrei chiar la patru, pentru că vine din Azuga. Se duc la primul antrenament, apoi la liceu, apoi din nou la antrenament, într-o sală de fitness din Câmpina sau din Ploiești, unde-și îmbunătățesc forța și viteza. Mai pot exersa startul pe role, la Sinaia sau Câmpulung, unde antrenorul îi duce cu mașina, dar ca să alunece efectiv cu bobul pe gheață au de mers 1.400 de kilometri până la cea mai apropiată pârtie, Innsbruck din Austria. Costurile cantonamentelor în străinătate (în Germania sau Austria) sunt asigurate de Federația de Bob și Sanie și de Comitetul Olimpic Român, care țintesc prin ei o medalie la Jocurile de iarnă din 2026. (România are o singură medalie la JO de iarnă, bronz la bob de 2 persoane obținut în 1968.)

„Mi-aș dori o pistă în România, pentru că este foarte greu, cu bugetul, să ajungem în alte țări să ne antrenăm. Un cantonament în străinătate costă foarte multe mii de euro”, a spus când a revenit în țară Georgeta, singura dintr-o familie cu șase copii care face sport. „La Jocurile Olimpice din 2026, vă promit că o să lupt să iau aceeași medalie. Voi dormi cu medalia sub pernă, căci e un vis”. 

Cu medalia la gât a intrat luni pe poarta Liceului Tehnologic „Constantin Istrati” din Câmpina, unde colegii și profesorii au primit-o cu aplauze, flori și o diplomă de onoare, iar directoarea liceului i-a spus: „Nu-mi vine să cred că se întâmplă acest lucru la noi în școală”.

Ce faci cu moștenirile complicate?

Dacă e ceva ce iubesc cel mai mult la sportivi e modul în care își folosesc celebritatea și platformele pentru a lăsa în urmă mai mult decât realizări atletice, iar fostul baschetbalist Kobe Bryant a atins teme foarte dragi mie, prin susținerea sa pentru sportul feminin și prin proiectele prin care a încercat să aducă sportul mai aproape de copii, prin povești.

Dacă e ceva mă înfurie cel mai mult la sportivi e atunci când își folosesc faima și puterea care vine la pachet pentru a comite abuzuri asupra unora mai puțin puternici ca ei, și apoi a încerca să facă problemele să dispară, și tot Kobe Bryant a fost acuzat în 2003 de viol și a plătit pentru tăcerea victimei, care avea atunci 19 ani. 

De asta, n-am știut cum să mă raportez la el nici când era în viață, iar după ce-a murit, mi-a fost și mai greu să împac tristețea și admirația pentru impactul pozitiv pe care le-a făcut cu senzația că nu putem să ocolim restul poveștii sale, sau să-l prezentăm ca pe un obstacol pe care l-a avut de depășit, cum am văzut în unele dintre articolele recente despre el.

Am scris mai multe despre dilemele astea aici, dar voiam să vă las cu cuvintele autoarei și avocatei feministe Jill Filipovic: „Încă nu știm cum să spunem povești umane atunci când viața cuiva se termină, doar călătorii ale eroilor sau înfrângeri ale răufăcătorilor. (...) Dacă vrem ca eroii noștri să fie bărbați mai buni, și dacă vrem ca mai multe dintre eroinele noastre să fie femei, și dacă vrem cumva o lume în care poveștile sunt mai oneste decât le permite tiparul de erou sau răufăcător, atunci trebuie să începem să spunem întregul adevăr”.

💎 Cel mai frumos text pe care l-am citit săptămâna asta despre Kobe e scris de Brian Philips 

Road to Tokyo

În ianuarie am vorbit cu Alina Vuc, dublă vicecampioană mondială și europeană la lupte, care are un singur obiectiv anul ăsta: o medalie la Tokyo. Nu vede altceva înainte, nu vede altceva după. Am întrebat-o cum face să n-o copleșească un vis așa mare, la care spune că se gândește zilnic. „Nu ai cum să faci să nu devină prea mult”, mi-a spus, „pentru că asta trăiești acum”.

Iar ca să ajungă să trăiască asta a muncit mult, atât cu corpul cât mai ales cu mintea, pe care o vede cea mai importantă într-un sport în care stai 10 luni pe an în cantonament, te accidentezi și - partea cea mai grea, spune - ai săptămâni în care n-ai voie să mănânci și să bei apă aproape deloc, ca să te încadrezi în categoria în care lupți. „Foamea n-o mai simți după prima zi, dar lipsa apei te distruge. Nu mai poți să gândești dacă nu bei apă.”

„Asta nu e prea sănătos”, am zis, cam stupid, și a început să râdă: „Nu e sănătos, nu”.

Dar reușind să învingă momentele astea, și apoi să învingă și în meciuri, reușește ceva important și dincolo de performanța sportivă: arată că luptele - și sporturile de contact - sunt un drum posibil și pentru fete. „E un sport dur, da. Dar e și pentru fete, atât timp cât îl practică și fetele”, spune Alina, care a câștigat în 2017 prima medalie din istoria luptelor feminine românești la un Campionat Mondial de Senioare. „Le-am demonstrat că se poate.”

👉 Între 10-16 februarie, Alina participă la Campionatul European de la Roma, pe care îl vede însă doar ca pe un turneu de pregătire pentru Tokyo.
👉 Povestea ei e aici.

De citit / de văzut / de ascultat

🎥 M-a fascinat acest documentar Netflix despre cheerleading ca sport profesionist și miturile pe care mi le-a demontat, dar și cât de nemilos e pentru corpurile sportivilor, împinse la limită de o antrenoare obsedată de succes pe care adolescenții – mulți proveniți din familii destrămate, cu istorii de abuz sau depresie – o idolatrizează. E o cultură comparată de The Atlantic cu cea din echipele de gimnastică antrenate de Bela Karoly.

⚽ Cum întorc cluburile din Premier League o parte din profitul pe care-l generează înapoi în comunitățile din care fac parte o parte.

💡 Kimia Alizadeh, singura femeie care a câștigat o medalie olimpică pentru Iran, la taekwondo, a părăsit țara din cauza „ipocriziei, minciunii și nedreptăților” regimului de la Teheran, care a interzis multă vreme accesul femeilor la competiții internaționale, dar i-a folosit succesul ca instrument politic. Asta în timp ce Comitetul Olimpic Internațional susține că sportul este neutru și interzice protestele politice la Tokyo.

🎾 Louisa Thomas scrie în New Yorker despre tenisul jucat la Australian Open pe fondul incendiilor din Australia, despre impactul sportului asupra mediului și cum ar putea fi acesta redus.

👇 Artistul Tyrell Winston face colaje, instalații și sculpturi din mingi de baschet dezumflate și țigări găsite pe străzile din Brooklyn, pentru că „the things we neglect don’t disappear just because we’ve moved on”.