O altfel de recuperare

📩 Acest newsletter, pornit în ianuarie, mi-a adus mult sens și bucurie în 2019, așa că vă mulțumesc din suflet că v-ați abonat. Dacă vă place să-l primiți, poate dați de veste și altor iubitori de sport, mai ales că urmează un an olimpic plin de povești. Iar dacă aveți orice feedback, sugestie sau gând de împărtășit, îmi puteți scrie oricând.

Povestea din decembrie

În România, fotbalul feminin se joacă în mod organizat abia din 1990. Dar fete pasionate de fotbal au existat și înainte, și au găsit modalități – chiar și neoficiale – de a juca. Una dintre ele e Florentina Smărăndoiu, fost portar, acum antrenoare de portari și jucătoare amatoare în vârstă de 49 de ani. Am întrebat-o ce însemna să joci fotbal feminin în comunism și ce schimbări a adus democrația pentru sportul pe care-l iubește:

Pe vremea aceea nu exista campionat, fotbalul feminin nu era acceptat de către conducerea țării și jucam doar între noi. Mai erau vreo patru-cinci echipe în București, tot ale fabricilor: Felix București, Unirea Tricolor, Sănătatea București, toate aparțineau de întreprinderile mari. Exista o organizare, dar nu oficială. 

Fetele jucau numai de plăcere, nu exista remunerație. Cele mari erau angajate ale întreprinderilor și erau scoase din producție, iar elevele veneau la antrenamente după școală sau li se dădeau scutiri. Ne antrenam de două-trei ori pe săptămână, dimineața, după-amiază, în funcție de școală, de servicii. Nu aveam echipamentele noastre, primeam de la băieți: de seniori, de la juniori. De multe ori înotam în ele. Dar nu conta, noi jucam oricum. (....) 

La Revoluție aveam 19 ani. Eram la serviciu, în tura de noapte, operator preparator conserve. Mai pe scurt, muncitor la bandă într-o fabrică de conserve. Nu mă gândeam la viitor sau la ce se va schimba. N-am visat la prea multe și nici nu mi-am dorit foarte multe lucruri mărețe. Era doar serviciul și fotbalul pentru mine.

✍🏻 Întreaga poveste a Florentinei, spusă de ea, aici.

Spuse de sportivi în 2019

Știu că se zice că oamenii din sport vorbesc în clișee, și uneori e într-adevăr dificil să-i convingi să lase garda jos, mai ales că sportul nu oferă mereu contextul pentru interviuri în profunzime; de cele mai multe ori, discuțiile au loc în grabă, după meciuri, în holuri de hotel sau la conferințe de presă. Dar uneori, chiar și în astfel de contexte, unii dintre ei spun lucruri care contrazic stereotipul și cu care cred că putem rezona, dincolo de ce se întâmplă pe teren. Am selectat câteva din declarațiile care mi-au plăcut anul ăsta:

🗨️ „În echipa asta, noi nu judecăm oamenii după greșelile pe care le fac. E rău doar dacă nu încearcă.” Poate cele mai frumoase cuvinte spuse de un antrenor (sau orice lider) despre echipa sa: Tomas Ryde, antrenorul naționalei de handbal feminin, la Mondialul din Japonia, unde România a pierdut mult și a fost criticată și mai mult.

🗨️ „Unde nu ajung picioarele, ajunge inima.” Una din multele declarații cu care m-a entuziasmat în vară naționala  U21, care a ajuns în semifinalele Europeanului de tineret jucând un fotbal ofensiv, frumos de privit și dătător de speranță.

🗨️ „Am învățat că trebuie să fiu și mai puternică decât am fost până acum și că niciodată nu poți să spui că a fost foarte greu și că nu poate să fie mai greu de atât. Pentru că mereu poate să fie și mai greu.” Cristina Neagu despre ce-a învățat în cele 11 luni în care a fost departe de teren anul ăsta, cea mai grea perioadă din cariera ei.

🗨️ „La nivelul ăsta, în sport, îți faci treaba și atât. Oamenii au păreri și cred că e bine pentru România să existe această libertate, ca oamenii să poată scrie și să gândească ce vor, pentru că acum 50 de ani nu exista asta. Deci să continue să aibă opinii, doar că strategia nu se face pe Facebook.” Tot Tomas Ryde, despre criticile din România.

BONUS:

🗨️ „The beautiful thing about football is that you can’t do anything alone. Anything, believe me.” Jurgen Klopp, antrenorul lui Liverpool. 

🗨️ „This is what will get you out of your depression. Not remembering that you are special, but remembering that you are the same as everyone else. You cannot comprehend this now, at 17 years old, but I promise you that real courage is showing weakness and not being ashamed.” Gigi Buffon, despre depresie.

Acasă nu încape într-un bagaj

📷: Cătălin Georgescu

Colega mea de la DoR, Nicoleta Coșoreanu, reporter la Școala9, a scris în DoR#38 o poveste despre ce înseamnă „acasă” pentru doi români care locuiesc în Germania, unde au ajuns în perioada celui mai mare val de migrație din istoria Uniunii Europene, și unde viața lor e legată de o echipă de fotbal a cărei misiune e să ajute refugiații să se integreze mai ușor în noul lor acasă. Am rugat-o  să vă povestească cum a documentat-o:

„Acasă nu încape într-un bagaj” este prima mea poveste publicată în DoR și am scris-o după două excursii de documentare în Germania, unde o bună parte din timp am petrecut-o pe și lângă terenuri de fotbal dintr-o ligă inferioară. M-am dus acolo să-l cunosc pe Cristi Pătru, care are 34 de ani, locuiește în Germania din 2015, iar în timpul liber antrenează o echipă de fotbal în care mulți dintre jucători sunt refugiați. Îl știam din grupul de Facebook al fanilor români ai Borussiei Dortmund, echipă de fotbal pe care o susținem amândoi, unde povestise despre echipă ca răspuns dat cuiva care critica venirea refugiaților în Europa.

După un prim interviu cu Cristi și cu soția lui, Ioana, în care am aflat cât de diferit se raportează cei doi la România (Ioana se regăsește mult în cultura de aici, în timp ce Cristi a luat în calcul posibilitatea să-și schimbe cetățenia), am scris mai mult o poveste despre ce înseamnă acasădecât o poveste despre o echipă de fotbal, dar am aflat cât de mult se leagă cele două, mai ales când vine vorba de crearea unei comunități de oameni care provin din contexte foarte diferite. Dynamo Lüneburg s-a înființat în urmă cu 10 ani și și-a asumat misiunea de a ajuta la integrarea refugiaților odată cu valul de migrație din 2015-2016. Majoritatea jucătorilor antrenați de Cristi la echipa a doua a lui Dynamo sunt veniți din Siria, Afganistan și Somalia, iar fotbalul a fost pentru ei o oportunitate de a cunoaște mai bine locul în care au ajuns și de a se simți mai puțin singuri.

Dacă e un lucru cu care am plecat de pe terenul lui Dynamo, e impactul pe care fotbalul – și modul în care sportul în general apropie oamenii – îl poate avea asupra unei comunități care trebuie să găsească soluții pentru a integra oameni noi. E ceva ce mi-ar plăcea să văd mai des și în România. 

👉 Puteți citi povestea scrisă de Nicoleta aici, sau în DoR#38.
👉 DoR a lansat și abonamente digitale, prin care vă puteți alătura comunității de cititori, motivul pentru care DoR există încă de la început și motivația să încercăm mereu să fim reporteri mai buni.

De citit / de văzut / de ascultat

🏎️ Două filme cu povești din motorsport văzute zilele astea: Senna, pe Netflix, și Ford v Ferrari, la cinema (cu un Christian Bale minunat), despre doi piloți născuți să fie la volanul unor mașini rapide, dar care nu erau construite să-i țină în siguranță.

🥊 Ionela Digori are 10 ani și este una dintre puţinele fete din Republica Moldova care practică boxul. Știe că „nu mulți cred că o fată poate deveni boxer”, dar ea vrea să se apere, să fie curajoasă și să câștige competiții. Radio Europa Liberă Moldova i-a spus povestea într-un frumos reportaj video.

🎥 Descoperită tot de Nicoleta, povestea unei echipe de fotbal daneze cu o misiune orientată spre comunitate și sustenabilitate mai mult decât spre performanță.

⚽ Pe 3 august, o echipă de fotbaliste de 9-12 ani vindea snacksuri într-un Walmart din El Paso, ca să strângă bani pentru un turneu, când un bărbat înarmat a ucis 22 de oameni. După două luni și cinci operații, după meciuri văzute pe telefon din spital, antrenorul și fondatorul echipei, Luis Calvillo, s-a întors lângă echipa pe care o consideră familie.

📝 Pentru că-mi plac listele: 41 de povești sportive din 2019. Un top al celor mai buni sportivi din ultimii 10 ani. Lista mea cu momente memorabile din sportul feminin din 2019.

Lecții din propria recuperare

Am scris des aici despre cum se recuperează sportivii după accidentări, dar acum vreau să vă povestesc puțin despre cum am înțeles eu ce înseamnă să nu-ți poți folosi corpul. La începutul lui septembrie, mi-am fracturat o vertebră și a trebuit să stau câteva săptămâni în pat; apoi, să port corset, apoi să merg zilnic la kineto, unde încă îmi petrec două-trei dimineți pe săptămână. A fost prima oară când mi-am fracturat un os, când am mers cu ambulanța, când am făcut un RMN (dificil, pentru un om așa anxios), și când mi-a fost cu adevărat frică.

Ce-a fost greu: să nu dorm noaptea de durere, să văd soarele doar pe geam, să am nevoie de ajutor să mă ridic din pat, în primele zile. Ce m-a bucurat: că puteam să mă ridic din pat, că n-a trebuit să stau mai mult de o zi în spital, când am început să ies câte 10 minute în parc, când m-au vizitat fetele. Și când am scris. Articole începute în gând, continuate pe telefon și terminate la birou, deși statul pe scaun nu era chiar recomandat. La primul meci la care am putut să merg, abia în noiembrie, mi-a fost frică să cobor scările înguste și lipicioase din Sala Polivalentă, dar m-am bucurat s-o văd pe Cristina Neagu jucând pentru prima oară pe teren propriu, după ce-mi povestise cum a fost pentru ea recuperarea de anul ăsta. După primul interviu, m-am simțit victorioasă. Mi-a fost însă frică să plec la Mondialul de Handbal din Japonia, o decizie pe care am luat-o foarte greu, pe care am regretat-o cu fiecare meci privit la televizor, dar pe care în final am acceptat-o ca singura pe care puteam s-o iau.

Am rămas cu teama că am un corp fragil, dar în același timp, cu mai multă încredere în el. Am înțeles și ce-mi spuneau sportivii despre cât de mult contează să-ți controlezi mintea; pentru că e frustrant să nu te poţi mişca, să ai nevoie de ajutor pentru orice, să stai între patru pereți când afară se întâmplă lucruri, să vezi pe salteaua de lângă tine la kineto femei de 83 de ani care-şi pot arcui mai mult spatele. Dar apreciezi mult mai mult când începi să poţi face toate astea, aşa că pe lista mea de reuşite recente, un loc fruntaș îl are datul cu aspiratorul.

Încă nu pot munci în același ritm, mă enervez de fiecare dată când trebuie să mă încalț şi la unele mișcări simt încă un disconfort pe care nu-l pot descrie. Dar e tot mai bine de la zi la zi, și am înțeles că asta e tot ce pot să cer.

Să aveți sărbători liniștite și un an cu zile tot mai bune! 🎄