Se întoarce antrenorul nostru preferat
Unde te poate duce optimismul, blândețea și insistența de-a vedea ce-i mai bun în oameni.
Bună dimineața! Vestea săptămânii e că se întoarce antrenorul nostru preferat, Ted Lasso. După un an și jumătate, sezonul 3 (zvonurile spun că și ultimul) al serialului de pe Apple TV+ are premiera pe 15 martie (are și trailer).
Pe scurt, dacă e cineva care nu l-a văzut: e povestea unui antrenor de fotbal american care ajunge la conducerea unei echipe fictive din Premier League. Nu înțelege offside-ul, dar compensează cu bunătate, discursuri motivaționale care bifează toate clișeele sportive și biscuiți home-made. E un personaj creat și jucat de actorul american Jason Sudeikis, inspirat de tatăl său, de antrenori ca Jürgen Klopp sau Steve Kerr, dar mai ales de Donnie Campbell, antrenorul lui de baschet din liceu.
E o comedie care a câștigat 11 premii Emmy, dar nu e chiar despre fotbal, ci despre cum conduci și schimbi o organizație punând în centru echipa; despre vulnerabilitate și conexiune, și despre unde te poate duce optimismul, blândețea și insistența de-a vedea ce-i mai bun în oameni.
🍿Iar până atunci, avem treabă cu noul sezon din Drive to Survive, care apare pe Netflix pe 24 februarie.
Bucuria e pe termen scurt
La finalul anului trecut, unul extrem de bun pentru natația românească, m-am întâlnit pe marginea unui bazin cu președinta Federației, Camelia Potec, care mi-a vorbit despre reușitele și dezamăgirile carierei de sportivă, de la locul 4 care a urmărit-o mult timp la aurul olimpic din 2004; despre tranziția de la viața de înotătoare la cea de conducătoare a Federației, despre ce o bucură și ce o îngrijorează în momentul bun (dar nu perfect) prin care trece înotul românesc.
Foto: Claudiu Popescu
Mi-a plăcut planul pe termen lung pe care l-a propus când a devenit, la 31 de ani, cel mai tânăr președinte al unei Federații din România: „Am spus de la început că cel mai scurt termen în care pot veni rezultate e de 12 ani. Pentru că în primul mandat, obiectivul era să avem cel puțin un calificat cu barem A la Jocurile Olimpice, la următoarea ediție finaliști și după aceea medalii. (..) La Londra, în 2012, am fost singura calificată cu barem A. Și e foarte greu când știi că ai rămas ultimul.”
Alte idei:
💬 „Nu suntem magicieni și avem nevoie de timp. Și ca să poți să ajungi undeva, trebuie să ai un plan. Să știi clar care este realitatea. Să nu te păcălești singur. Chiar dacă nu spui de fiecare dată toate detaliile mai puțin plăcute din lumea în care trăiești, important e să nu te minți pe tine.”
💬 „Acum, realitatea este frumoasă. Dar cu siguranță nu este totul roz. Bineînțeles că îl avem pe David, care este într-adevăr fenomenal, orice cuvânt aș folosi e mult prea mic. Dar sunt tot felul de probleme în spate în ceea ce privește pregătirea altor sportivi. Sunt tot felul de probleme acum cu bazinele, care nu reușesc să rămână deschise din cauza costurilor foarte mari. Sunt tot felul de probleme de bugete, sunt tot felul de situații care apar zilnic. (...) Bucuria e pe termen scurt.”
💬 „Am crezut întotdeauna că performanțele noastre vor fi depășite. Am știut că avem sportivi talentați și că, la un moment dat, ajutați și de un sistem care să le ofere niște lucruri de care au nevoie și să preîntampine anumite probleme care pot apărea și pe care noi le-am simțit, va ajunge o generație să ne depășească.”
✍️ Întreaga poveste, în seria Neînvinșii.
Fiecare căzătură te face mai puternic
Foto: Risport Skates
Julia Sauter s-a clasat pe locul 10 la Campionatul European din Finlanda de la finalul lunii ianuarie, cel mai bun loc din istorie pentru patinajul artistic feminin românesc (până acum era locul 14). Are 25 de ani, s-a născut în Germania, unde a început să patineze la patru ani. În 2010 a început să lucreze cu antrenorul român Marius Negrea, care a participat ca patinator la două ediții ale Jocurilor Olimpice de iarnă, iar din 2012 concurează pentru România, având dublă cetățenie. Cu 10 zile înainte de Europene, ea reușise să sară, în premieră pentru o patinatoare din România, săritura triplu Lutz, a doua cea mai dificilă din patinajul artistic după triplu Axel.
Pentru că Federația Română de Patinaj este în insolvență, nu poate primi finanțare de la Ministerul Sportului și e nevoită să lucreze pentru a-și plăti antrenamentele, ținutele și deplasările la competiții. Are trei joburi: ține cursuri de dans la o școală, e antrenoare și coregrafă pe gheață și lucrează cu o firmă de catering. Pentru Europene, biletele avion au fost acoperite de clubul CSU Brașov, dar pentru Mondialele care urmează în martie în Japonia nu are încă buget.
„95% din costuri le acopăr eu personal”, spune într-un interviu pentru We Love Sport. „Câteodată avem câte un sponsor care ne ajută și de anul trecut am mai primit câte o deplasare sau câte o taxă de intrare plătite de club uneori, dar nu știi niciodată la ce competiții vom fi sponsorizați sau în ce moment se vor deconta.”
Julia, care visează să ajungă la Jocurile Olimpice, iubește patinajul pentru că „arată așa de simplu și impecabil, dar știi că în spate este multă muncă și este dificil, dar fiecare căzătură te face mai puternic. Iubesc felul în care actul artistic ajunge la inimile oamenilor.”
Rezultatul ei din Finlanda face posibil ca anul viitor, România să poată înscrie două patinatoare la Europene. Următoarea sportivă cu punctaj de calificare e Ana Sofia Beșchea (18 ani), pe care a intervievat-o recent Mircea Meșter. De ascultat aici.
Q&A: „Greșeala e cel mai important profesor al fiecăruia”
Toamna trecută am început o serie de interviuri prin care cunosc mai bine proiectul GO Scholarship, care oferă tinerilor sportivi suportul psihologic, emoțional, fizic și nutrițional de care au nevoie pentru a face pasul spre marea performanță, o inițiativă unică în România construită de Virgil Stănescu și de Ana Luca. Interviurile cu sportivii și specialiștii care îi ghidează sunt publicate pe platforma editorială Arena 9, creată de BRD, susținător al proiectului.
Una dintre discuțiile interesante a fost cu psihoterapeutul Cristian Olteanu, care mi-a vorbit despre importanța pregătirii mentale, cum ajută tinerii să mențină un echilibru emoțional și de ce bucuria copiilor ar trebui să fie mai importantă decât performanțele obținute la vârsta junioratului.
Ce pot face părinții pentru a-i ajuta (pe tinerii sportivi), fără să pună presiune?
În primul rând, să nu aibă așteptări de la copii. Singura așteptare e ca copilul lor să se bucure de sportul pe care-l practică și să lase performanța pentru perioada în care performanța începe să se contureze, începând cu vârsta de 17-18 ani, cred eu. Și, până atunci, să nu ne dorim neapărat ca copilul nostru să fie campion național, pentru că asta nu spune absolut nimic despre copilul nostru.
Ce pot să facă este să-i susțină și să-i iubească necondiționat, pentru că din păcate nu toți părinții știu să iubească necondiționat. Să-i susțină și să-i lase pe mâna specialiștilor, pentru că știu exact ce au de făcut.
Cum vezi discuția legată de mentalitatea de învingător, despre care se spune uneori că lipsește sportivilor români?
N-aș spune neapărat că lipsește mentalitatea de învingător, numai că, la vârsta de 14 ani, spre exemplu, nu avem nevoie neapărat să avem copii cu mentalitate de învingător, ci mai degrabă copii care să se bucure de sport, de jocul pe care-l practică; să fie un fel de joc pentru ei.
Această mentalitate de învingător se conturează în timp, odată cu descoperirea valorilor, cu descoperirea interiorului tău ca ființă umană. Și îți vei da seama că, de fapt, mentalitatea de învingător deja e în interiorul tău, dar odată cu descoperirea sinelui, odată cu descoperirea ta. Și, în primă fază, ce avem de făcut e să-i ajutăm pe copii să învețe să se descopere pe ei, să învețe să se cunoască, și mai apoi să înceapă să aibă o mentalitate de învingător.
Se poate construi și încrederea în tine?
Se poate construi, bineînțeles. Unii se nasc cu asta; nu neapărat că se nasc, ci mai degrabă se construiește din familie, de la vârste foarte fragede. Și pentru alții e nevoie să o construim, împreună.
Iar încrederea începe să crească odată cu rezultatele, și nu mă refer să fii campion național, ci de exemplu să îți iasă o schemă într-un anumit joc. Atunci am un rezultat și atunci începe să-mi crească și încrederea. Sau când am rezultate la școală. Sau când îmi mențin constanța de a citi un sfert de oră în fiecare zi, din nou îmi crește, și așa mai departe.
Dar dacă te formezi într-un mediu în care frica de-a greși e mai mare decât încrederea?
Dar greșeala este cea mai minunată chestie. Greșeala este cel mai important profesor al fiecăruia dintre noi. Cu mentalitatea asta avem nevoie să creștem. Iar dacă mi-e frică de greșeală, ce am nevoie să fac e să reușesc să gestionez frica respectivă. Printre altele, și asta îi învăț pe copii: cum să gestioneze frica de eșec, cum să gestioneze frica de greșeală și cum să gestioneze greșeala, practic.
Milton Erickson, care a fost unul dintre cele mai mari genii ale psihoterapiei, spunea că atunci când vine o emoție în viața noastră pe care n-o vrem, ce avem nevoie să facem e nu să o respingem, așa cum suntem obișnuiți, ci mai degrabă să o invităm la un ceai. Și s-o întrebăm: „ce fel de ceai vrei să bei? în ce fel de ceașcă vrei să bei ceaiul azi? cu un cub de zahăr sau cu două?”.
Cu alte cuvinte, ce ne spune Erikson e mai degrabă să ne împrietenim cu emoția respectivă, indiferent cât de înfricoșătoare ar fi. Pentru că doar împrietenirea cu emoțiile ne ajută să le gestionăm. Dacă le respingem n-o să reușim niciodată să le gestionăm. Asta înseamnă eventual chiar să vorbești cu frica ta, sau cum spunem noi în psihoterapie, să o externalizăm cumva. Dacă reușesc să externalizez sau să personific acea trăire, acea emoție pe care o am, îmi voi da seama că ea nu este inclusă în mine, și voi reuși s-o gestionez într-un alt mod.
Time-out cu recomandări
Michael Jordan a împlinit vineri 60 de ani, ocazie cu care a făcut o donație de 10 milioane de dolari pentru Fundația Make-a-Wish. E cea mai mare donație individuală din istoria organizației care îndeplinește dorințele copiilor bolnavi.
Ancheta Premier League în cazul Manchester City poate defini viitorul fotbalului.
Poveștile cele mai frumoase se scriu în condiții de adversitate. Sezonul lui U-BT Cluj-Napoca din EuroCup e o oportunitate de educație (și) prin eșec.
Cum au ajuns „sneakerșii” un fenomen social, cultural și economic, ridicat la rang de obiect de lux.
Qatar a anunțat că va dona 10.000 de case mobile construite pentru Campionatul Mondial din decembrie către zonele afectate de cutremur din Turcia și Siria.
Povești din Sport e un newsletter bilunar despre puterea poveștilor din sport de a inspira, de a coagula comunități și de a reflecta lumea în care trăim. Dacă ți-a plăcut ce-ai citit, m-aș bucura să-l dai mai departe.
Dacă l-ai primit de la un prieten, te poți abona aici.
Copyright © 2023 Andreea Giuclea. All rights reserved.
Design de Alex Munteanu (Namogo)