Speranța ne ține aici
Scrisoare din Argentina după victoria Argentinei la Cupa Mondială: „Dacă e ceva ce poate aduce speranță din nou e fotbalul."
Bună dimineața! Trebuia să ne întâlnim în inbox sâmbătă, dar n-am vrut să întrerup scurta vacanță de Crăciun, așa că vin cu câteva zile mai devreme cu o scrisoare din Argentina, un mesaj de mulțumire și câteva recomandări.
La începutul Campionatului Mondial din Qatar, Laura Agena, o jurnalistă din Buenos Aires, ne-a povestit ce-ar însemna să-l vadă pe Messi ridicând trofeul la ultimul său campionat mondial. Acum, că s-a întâmplat, am rugat-o să revină cu o completare despre cum a trăit și sărbătorit acest moment:
#ichoosetobelieve
Foto: Tomas Cuesta/AFP
După ce Argentina a pierdut primul meci la Cupa Mondială, cu Arabia Saudită, unul din puținii jucători care au vorbit cu presa a fost Lionel Messi. „Que la gente confíe”, a spus. „Oamenii să aibă încredere. E o lovitură grea pentru toți, și pentru ei, și pentru noi, pentru că nu ne așteptam să începem așa, dar le cer oamenilor să creadă, pentru că acest grup nu-i va abandona.”
Astea au fost cuvintele căpitanului nostru, un om care întruchipează reziliența, care conduce prin propriul exemplu și care nu s-a oprit niciodată din a-și urmări visul, care a fost și visul unei națiuni întregi și al armatei sale de fani din toată lumea. Un om considerat (de mulți) cel mai bun, dar care a fost mult timp respins de propria țară pentru că nu avea singurul trofeu pe care Maradona îl avea.
Pentru o țară care a fost înșelată și dezamăgită din nou și din nou de mulți dintre liderii ei politici, credința și încrederea nu sunt ușor de obținut. Dar dacă e ceva ce poate aduce speranță din nou e fotbalul. La urma urmelor, fotbalul e viața noastră. La urma urmelor, e Messi cel care ne-o cere.
Cuvintele lui n-au fost doar un mesaj pentru noi, fanii lui. Au fost o reafirmare a propriilor sale credințe. A știut, în adâncul inimii, că de data asta n-o să-i alunece printre degete. Nu avea să încheie ultimul său Campionat Mondial plecând acasă din grupe.
Așa că am crezut. Pentru că era singurul lucru pe care îl puteam face. Pentru că aveau nevoie de susținerea noastră. Dar și pentru că noi aveam nevoie de asta. Într-o țară în care viața poate fi sufocantă, acest Campionat Mondial a fost oaza noastră.
Ne-am decis și să avem încredere în „semne”, și deși unele păreau trase de păr, altele erau incredibil de magice. Coincidențe cu titlul din 1986, ultimul câștigat de Argentina, erau peste tot în social media, însoțite de hashtagul #elijocreer (#ichoosetobelieve). De la o fotografie cu Maradona pe stadionul Azteca după finala din Mexic, în care ținea trofeul în mâna dreaptă, iar cu stânga indica către steagul Qatarului; la a avea un jucător născut în Gualeguay și în echipa din 1986 (Jorge Burruchaga) și în cea din 2022 (Lisandro Martínez). Toate erau binevenite, și am ales să credem.
Dar am fost puși la încercare în absolut fiecare meci. Cum a spus Rodrigo De Paul după finală, „ne-am născut să suferim”. Și cât de mult am suferit și duminică. Deși știam că arbitrul finalei s-a născut pe 7 ianuarie, în aceeași zi cu brazilianul care a arbitrat finala din 1986 (#elijocreer), tot a trebuit să îndurăm, fiind egalați de două ori.
Nu-mi amintesc ultima oară când am plâns așa cum am plâns duminică. Să-l văd pe Messi și întreaga echipă devenind campioni mondial a fost mai copleșitor decât credeam. A fost finalul unui scenariu care ne-a ținut cu sufletul la gură nu doar în ultima lună, ci în ultimii ani. Drumul acestei echipe spre titlul mondial a avut mai multă dramă și suferință decât aveam nevoie.
Sărbătoarea care a urmat a fost una nebună, la fel ca orice legat de fotbal în Argentina. Oamenii au invadat Obeliscul din Buenos Aires, unul din emblemele orașului, dis de dimineață, dar apoi și-au dat seama că nu au ecrane pe care să vadă meciul. Dacă nivelul ăsta de entuziasm și lipsă de organizare nu ne descrie societatea, nu știu ce altceva o poate face. Iar când meciul s-a încheiat, sute de mii de oameni au ieșit pe străzi.
Pentru prima oară după mult timp, am simțit că suntem uniți, ca țară, la fel cum a fost echipa în Qatar. Eram acolo pentru ei și fericiți unul pentru celălalt. Am uitat de „grieta” (ruptura) pe care am simțit-o în ultimii 15 ani. Nu s-a fluturat niciun steag politic. Ne-am îmbrățișat cu străinii de lângă noi și am cântat și am sărit până când picioarele noastre n-au mai rezistat. Cei mai nebuni s-au urcat pe ce-au găsit mai înalt: stâlpi de iluminat, mașini, acoperișuri, chiar și pe Obelisc. De la prânz până târziu în noapte.
La Scaloneta, cum e numită echipa antrenată de Lionel Scaloni, a transmis un mesaj care a rezonat cu fiecare argentinian: dacă muncim împreună ca o echipă, putem învinge orice. E o frază pe care aproape fiecare jucător a rostit-o pe parcursul competiției, o mantră în care au crezut. Și, deși am trăit aici suficient de mult încât să știu că vom eșua să aplicăm asta ca națiune, mă voi agăța de această speranță, pentru că așa a spus Messi.
Apropo de a alege să crezi: cu o zi înainte de finală, atacantul Ángel Di María i-a scris un mesaj soției sale, în care-i spunea: „Vom fi campioni mondiali, iubire. E scris. Voi înscrie un gol. Pentru că e scris, la fel ca pe Maracana sau pe Wembley.”
Foto: Instagram Di Maria
Un cadou pentru alții
Din primăvara lui 2021, Asociația Cip și Ciargi aduce constant pe terenul de tenis copii care n-ar avea altfel șansa să cunoască și să se bucure de un sport așa frumos, dar nu foarte accesibil, cum e tenisul. Sunt copii din București, Galați, Teleorman sau Buzău, din medii vulnerabile (refugiați, instituționalizați, cu dizabilități sau din zone sărace), cărora sportul le dezvoltă abilitățile motrice, le oferă disciplină și îi ajută să se integreze mai ușor. Și le oferă bucurie.
Îi putem ajuta să continue antrenamentele și în 2023 printr-o donație: fie de minim 3 euro/lună pe Patreon, fie orice sumă donată în contul asociației: RO17BRDE445SV81212094450
Bonus: Oricine face un astfel de cadou copiilor până pe 25 decembrie, poate câștiga, prin tragere la sorți, o colecție de 11 cărți sportive de la Pilot Books.
Un final și multă recunoștință
Știți, probabil, că începutul meu în jurnalismul sportiv e legat de DoR, care tocmai a publicat ultimul său număr dintr-o istorie de 13 ani.
E locul unde am învățat să documentez povești care m-au adus mai aproape de lumea sportivă la care am visat dintotdeauna. Unde am scris, printre altele, despre cum a ajuns Simona Halep numărul 1 mondial, despre puterea de-a reveni după accidentări a Cristinei Neagu, despre granița dintre performanță și abuz în gimnastica românească, despre cum e să fii activ la 91 de ani sau campion mondial la 17.
E locul unde am cunoscut oameni care mi-au devenit familie și unde am găsit mereu susținere, curaj și îndemnul de-a mă duce spre lucrurile de care mă tem. E și locul de unde am pornit acest newsletter, în ianuarie 2019. E o parte importantă din viața mea și o să-mi lipsească.
De câțiva ani sunt însă freelancer, cum îmi doresc să pot continua și în viitor. Nu e mereu ușor – apropo, dacă aveți idei de colaborări sau de povești, primesc cu bucurie un semn – și sunt și momente în care mă descurajez. Dar printre lucrurile pe care le-am învățat în acești 13 ani e că poveștile au un rol important în viața noastră, indiferent de lumea din care vin; iar eu cred că în sport sunt lecții valoroase pentru și despre noi toți.
Cea mai bună confirmare e ce vedem chiar zilele astea: bucuria împărtășită de oameni din toate colțurile lumii pentru Argentina și iubirea imensă pe care i-o poartă milioane de copii lui Messi. N-ai cum să nu crezi în asta.
Așa că ne auzim în continuare aici și anul viitor. Și un mare mulțumesc și vouă, pentru că citiți și recomandați acest newsletter 🙏.
Time-out cu recomandări
Povestea lui Ángel Di María, ca să-i înțelegem mai bine lacrimile din finală.
Să ascultați emoția din vocea comentatorului argentinian Andrés Cantor (a cărui mamă a emigrat din România în Argentina când avea 13 ani).
Andy Murray și-a donat premiile câştigate la turneele din acest an (peste 600.000 dolari) proiectelor umanitare desfășurate de UNICEF pentru copiii din Ucraina, și a câștigat, pentru a doua oară, Premiul Umanitar Arthur Ashe.
Cât costă să schiezi în România.
Când a auzit că va fi demolată, un antreprenor a cumpărat casa din Buenos Aires în care a locuit Maradona și a deschis-o vizitatorilor, care au urmărit împreună meciurile de la Mondial. “I’m convinced there are signs Maradona chose me so that the house is about happiness — like what he transmitted on the field.”
Transylvania Open a fost desemnat, în urma votului jucătoarelor, cel mai bun turneu de categoria WTA 250 din lume.
Un motiv să așteptăm 2023: Break Point, documentarul Netflix dedicat circuitului de tenis are premiera pe 13 ianuarie. E creat de echipa care a făcut și Formula 1: Drive to Survive și a urmărit pe parcursul sezonului 2022 mai mulți jucători și jucătoare, printre care Matteo Berrettini, Taylor Fritz, Ons Jabeur, Nick Kyrgios, Casper Ruud sau Iga Swiatek.
Închei cu titlul unei expoziții a artistului britanic Mark Titchner, expusă pe timpul Mondialului într-o galerie de artă dedicată exclusiv fotbalului (care are sediul în stadionul echipei Tottenham din Londra). E despre emoțiile și pasiunile din jurul fotbalului și inspirată din speechurile motivaționale ale antrenorilor, de care avem cu toți nevoie din când în când.
Să aveți sărbători liniștite și un an din care să nu lipsească speranța.
Povești din Sport e un newsletter bilunar despre puterea poveștilor din sport de a inspira, de a coagula comunități și de a reflecta lumea în care trăim. Dacă ți-a plăcut ce-ai citit, m-aș bucura să-l dai mai departe.
Dacă l-ai primit de la un prieten, te poți abona aici.
© 2022 Andreea Giuclea. All rights reserved.
Design de Alex Munteanu (Namogo)