Mi-am promis că eu nu voi alege calea ușoară
Poveștile celor pentru care sportul înseamnă ceva puțin diferit: „Înotul m-a învățat răbdarea, m-a învățat când să cer ajutorul; mi-a salvat viața.”
Bună dimineața! Deși ne-a oferit niște meciuri-rollercoaster ieri, azi lăsăm puțin Campionatul Mondial deoparte și ne uităm la poveștile celor pentru care sportul înseamnă ceva puțin diferit: un mod de a testa limitele unei dizabiliăți, de a câștiga independență și curaj, de a oferi un exemplu, de a aduce comunități împreună și a crea schimbare pentru generațiile următoare; sau de a-și salva viața.
Mi-am promis că nu voi alege calea ușoară
Foto: Cătălin Grigoriu / Climb Again
Răzvan Nedu și Alex Benchea văd împreună aproape 1% și săptămânile astea se îndreaptă spre cel mai înalt vârf din America de Sud, Aconcagua (6,961m). Muntele face parte din proiectul lor de-a escalada cele mai înalte șapte vârfuri de pe cele șapte continente. Au urcat până acum pe Kilimanjaro și Elbrus, iar anul următor urmează Puncak Jaya din Indonezia.
Fac parte din Lotul Național de Paraclimbing și sunt legitimați la Asociația Club Sportiv Climb Again, care oferă sesiuni gratuite de terapie prin escaladă, kinetoterapie și consiliere psihologică tinerilor cu deficiențe de vedere, de auz, tulburare de spectru autist, tulburări neuromotorii și alte deficiențe associate.
⛰️ Alex crede că libertatea trăiește în munți. Născut într-un sat din județul Neamț, și-a petrecut de mic timpul în natură, explorând împrejurimile alături de cei cinci frați. A urmat un liceu special pentru persoane cu deficiențe de vedere, iar acum e student la Facultatea de Geografie din Cluj, tema lucrării sale de licență fiind „Turism accesibil”. Face alpinism doar de câțiva ani, dar spune că asta e marea lui pasiune. „Comunitatea copiilor cu deficiențe de vedere are modele în noi, tinerii se pot inspira din reușitele noastre pentru a îmbrățișa o viață independentă”, spunea în 2020, după ce-a urcat pe Kilimanjaro.
⛰️ Răzvan a descoperit escalada acum șase ani, și de atunci a câștigat mai multe medalii la competiții naționale și internaționale de paraclimbing. Mai important, a câștigat încredere și abilități pentru o viață independentă, E vicecampion mondial la paraclimbing, căpitanul Lotului Național, instructor de escaladă și ține cursuri tinerilor cu deficiențe de vedere. Știe că nouă din 10 copii cu deficiențe de vedere nu ies singuri din casă și vrea să-i încurajeze să încerce să-și depășească limitele.
Expedițiile sunt o modalitate de a le arăta ce pot realiza când au curaj să viseze. „Știu doar cât de greu e pentru ei să meargă cu bastonul alb. Așa că mi-am promis că eu nu voi alege calea ușoară, o să urc și o să le arăt tuturor cât de multe lucruri poate face cineva cu o dizabilitate."
⛰️ Le putem susține expediția și importanta misiune printr-o donație sau un sms la 8844 cu textul VEZI.
Your Blood is Gold
Un proiect extrem de important, pentru că știm cu toții câtă nevoie de sânge e în România: comunitatea 321sport organizează între 5-19 decembrie a doua ediție a campaniei naționale de donare de sânge #MyBloodIsGold.
Prima donare de sânge a comunității a fost la câteva zile după tragedia de la Colectiv, în noiembrie 2015. De atunci, au mobilizat sute de alergători și iubitori de alergare. „Impactul comunităților de running nu se rezumă doar la „a face sport împreună”, este mult mai mult de atât. Împreună suntem mai puternici și reușim să facem bine într-o țară în care lipsurile sunt la ordinea zilei”, spune Radu Restivan, fondatorul 321sport.
Toate detaliile despre campanie și cum puteți participa, dacă vreți să donați și să primiți kitul de donator, sunt pe site.
#devăzut
*atenție: urmează spoilere*
Foto: Netflix
În 2016, când Comitetul Olimpic Internațional a înființat, împreună cu Agenția ONU pentru Refugiați (UNHCR), o echipă olimpică a refugiaților, Yusra Mardini a fost sceptică. Nu așa voia să ajungă la Jocurile Olimpice, pentru care se antrena de la nouă ani. Voia să reprezinte Siria.
„Dar nimic nu a fost cum ne-am dorit”, i-a spus sora ei mai mare, Sara. „De ce ar fi diferit acum?”
Surorile Mardini au crescut în Damasc cu gândul la Jocurile Olimpice, antrenate zi de zi de tatăl lor, fost înotător. Când bazinul le-a fost bombardat, și-au convins părinții să le lase să plece spre Europa. Au înotat trei ore în Marea Egee, salvând viața celorlalți refugiați dintr-o barcă supraaglomerată care se scufunda; au trecut granițe ilegal și au mers pe jos ore în șir. După 25 de zile, au ajuns în Berlin, unde au locuit într-un centru pentru refugiați. Yusra a găsit un bazin în apropiere și a convins un antrenor s-o pregătească.
Regizoarea Sally El Hosaini le spune povestea adevărată în filmul Swimmers (Netflix) într-un mod intim și rupător de inimi. A ales două surori din Liban să le joace (Yusra a fost dublură pentru scenele de înot) și a inclus mai mulți refugiați în film și în partea de producție. Și-a dorit să prezinte femeile din lumea arabă într-un fel în care n-au mai fost reprezentate. „Am văzut oportunitatea să aduc pe ecran femeile tinere, moderne, liberale, care nu apar niciodată în cinema".
Concurând la JO – unde și-a câștigat seria în calificările probei de 100 de metri fluture – Yusra a devenit un simbol pentru milioane de refugiați care, la fel ca ele, și-au dezrădăcinat și riscat viața și sunt nevoiți să trăiască fără granițe. „Jocurile Olimpice au schimbat felul în care percep faptul că sunt refugiată. Am intrat într-o arenă în Rio și mi-am dat seama că pot inspira mulți oameni. Mi-am dat seama că refugiat e doar un cuvânt și că ce faci cu el e cel mai important”, spune într-un interviu.
A concurat și la JO de la Tokyo, unde putea să reprezinte Siria, dar a ales tot echipa refugiaților. Acum studiază film și producție TV, e ambasadoare UNHCR pentru refugiați și vrea să lanseze o fundație care să le ofere acestora acces la educație și sport. Sara, care s-a întors în Grecia să ajute alți refugiați, a fost arestată în 2018 pentru introducerea lor ilegală în țară și suspiciune de trafic de persoane. Amnesty International consideră acuzațiile inventate și absurde. În ianuarie, urmează procesul.
„Înotul m-a învățat multe”, spune Yusra într-un interviu. „M-a învățat răbdarea, m-a învățat când să cer ajutorul; mi-a salvat viața. Mai ales, m-a învățat să încerc din nou. Dacă treci prin ceva dificil, nu înseamnă că e finalul.”
Un viitor mai bun pentru fotbalul feminin
Jucătoare de bază a naționalei feminine, căpitan la Poli Timișoara Femina și de două ori cea mai bună fotbalistă a României, Teodora Meluță (23 ani) vrea infrastructură, condiții mai bune și mai puține prejudecăți pentru viitoarele fotbaliste.
Cum ți-ai descoperit pasiunea pentru fotbal?
Totul a început dintr-o joacă. Am doi frați și tot timpul când mergeam în parc, toată familia, asta făceam, ne jucam fotbal. Fratele cel mic a fost dus la o echipă și la un an distanță le-am spus că mi-ar plăcea și mie. Nici nu știam că există alte fete care joacă fotbal și, în primă fază, antrenorul și președintele nu au fost de acord. Ai mei au insistat și, până la urmă, m-au acceptat. M-a ajutat mult, altfel te dezvolți când joci cu băieții. Chiar dacă sunt mai mici decât tine, au altă forță, altă viteză și te forțezi și pe tine, spui: „Nu vreau să mă las depășită”.
După 14 ani – limita la care fetele pot juca în campionatul de băieți – am continuat să mă antrenez cu ei, fără meciuri oficiale. La 15 ani am luat decizia de a pleca la Cluj, la Olimpia, pentru că doar acolo puteam să fac performanță la momentul respectiv.
La 15 ani ai debutat și la echipa natională, dar nu v-ați calificat la niciun turneu final. Ce-ar însemna o calificare pentru fotbalul feminin românesc?
Ar fi ceva foarte important, mă gândesc că poate altfel s-ar vedea fotbalul feminin în România. Sperăm ca generațiilor următoare să le fie mai ușor și să nu se mai lovească de mentalitățile de care ne-am lovit noi – că nu ai ce să cauți la fotbal, ca femeie. Orice fată sau femeie care practică fotbalul s-a lovit de aceste prejudecăți și, chiar dacă s-au împuținat, încă mai există.
E asta cea mai importantă barieră de care te lovești?
Nu neapărat cea mai importantă; până la urmă, lași lumea să vorbească, e alegerea ta dacă vrei să asculți ce spun oamenii și să te lași afectată. Eu zic de condiții, de infrastructură, de investiția în fotbalul feminin. E greu să te întreții doar din fotbal, nu ne putem compara cu Franța sau Spania. Dar cred că trebuie să se pornească de la infrastructură: ca să te poți antrena și apoi să dai randament, trebuie să ai niște condiții bune, nu poți să te antrenezi pe un teren în care mingea sare și nu poți să faci o preluare.
Sunt și progrese?
S-au mai schimbat lucrurile. La noi, la Poli Timișoara, se încearcă să se meargă pe terenuri cât mai bune, unde chiar poți să pui în aplicare ce se cere la antrenament. Sunt condiții bune aici, avem preparator, kinetoterapeut, sistem de monitorizare GPS, antrenor principal, secund. Banii sunt la zi, pentru că și ăsta e un aspect important. Oamenii au înțeles că e un proiect de lungă durată și trebuie timp.
Se schimbă și lucrurile pe care le auziți din tribune?
Să știi că nu prea am mai auzit. Mai ales că, până la urmă, lumea vine de bună voie la teren. Fiind un oraș cu tradiție, Poli fiind un brand în oraș și văzând că suntem acolo în susul clasamentului, chiar vin oameni să ne susțină. Și la echipa națională mă bucură foarte mult când văd că vin atâția, mai ales că plătesc. Când auzi oamenii cum strigă și te încurajează, e ca și cum simți că o forță te împinge de la spate.
Eu cred și sper ca viitoarelor generații să le fie mult mai ușor în anii următori. Chiar o să fac tot ce ține de mine, să fiu cât de vocală pot și cât pot să ajut, să se schimbe. De exemplu, noi am mers foarte mult în Timișoara prin școli și am interacționat direct cu fetele, pentru că altfel simt copiii când te văd și te joci cu ele cu mingea. Sunt multe proiecte și la echipa națională, cum e Playmakers, și sunt sigură c-o să mai apară. E îmbucurător și sunt convinsă că peste câțiva ani ele o să aibă alte condiții și altfel o să fie fotbalul feminin în România.
Poveste oferită de Mastercard, care promovează performanța sportivă și are parteneriate cu evenimente de renume și cu șapte sportivi români de top, printre care și Teodora Meluță.
Time-out cu recomandări
Un eseu minunat despre fotbalul total jucat de Olanda în anii 70, dar mai ales despre prietenie, doliu și ce te învață fotbalul despre viață.
Competiția Special Olympics creează o lume aparte, în care copiii cu Sindrom Down simt, în sfârșit, că aparțin.
Odată cu Messi și Ronaldo se va retrage o întreagă generație care a dominat și definit o eră aparte în fotbalul modern: o eră a excesului.
De ce iubim Mondialele: „Club versus country”: își mai au rostul competițiile de fotbal interțări?
„Cine iubește nu uită”. Nu e nevoie să-l cauți pe Maradona ca să-l găsești peste tot în Napoli.
Povestea lui Andrija Stipanovic, uriașul care joacă baschet la Cluj cu zâmbetul pe buze: „Dacă nu găsesc fericire, dacă nu glumesc și nu zâmbesc, ar fi foarte greu să joc și să fiu longeviv.”
Povești din Sport e un newsletter bilunar despre puterea poveștilor din sport de a inspira, de a coagula comunități și de a reflecta lumea în care trăim. Dacă ți-a plăcut ce-ai citit, m-aș bucura să-l dai mai departe.
Dacă l-ai primit de la un prieten, te poți abona aici.
© 2022 Andreea Giuclea. All rights reserved.
Design de Alex Munteanu (Namogo)