Să urci cu încăpățânare orice munte
Cum e să te antrenezi cu sportivi de top.
Dacă aș avea un bănuț pentru fiecare titlu despre descoperirile șocante, detalii din culise, X rupe tăcerea, anunțul momentului sau răsturnare de situație în cazul Simonei Halep pe care le-am citit în ultima săptămână, m-ar preocupa mult mai puțin inflația.
Suspendarea provizorie a fostului număr 1 mondial pentru un test antidoping pozitiv de la US Open 2022 e cel mai important subiect în sportul românesc în perioada asta, și e normal să fie așa. Dar mi-e greu să înțeleg de ce speculațiile, opiniile și informațiile neverificate sunt considerate jurnalism, de ce există atât de puțin echilibru și responsabilitate pentru teoriile și acuzațile publicate, și atât de puțină nuanță și respect pentru cei despre care scriem și pentru cititori. La fel cum mi-e greu să înțeleg de ce e atât de important să ne dăm absolut toți cu părerea și să alegem o tabără – fie o considerăm vinovată și trișoare, fie o apărăm –, mai ales în contextul în care lipsesc foarte multe informații. Și vor lipsi în continuare, pentru că va mai dura până la proces.
N-am vrut să evit subiectul, dar nu am ceva valoros de adăugat pe tema asta – pentru că am avut o săptămână complicată, dar și pentru că nu avem, deocamdată, suficiente informații, și nu cred că ajută să ne dăm cu părerea și să umplem golurile informaționale cu speculații și teorii conspiraționiste. E de înțeles să vrem răspunsuri, cu atât mai mult cu cât e vorba despre o sportivă atât de importantă pentru România ultimilor ani. Dar e și un moment în care trebuie să ne antrenăm răbdarea și abilitatea de a trăi cu incertitudinea, pentru că doar timpul și procedurile legale vor aduce ceva lumină.
Despre răbdare, consecvență, reinventare și speranță sunt și poveștile de azi.
Să urci cu încăpățânare orice munte
Kirstie Ennis și-a dorit mereu să intre în Corpul de Pușcași Marini al Armatei SUA, la fel ca părinții ei. S-a înrolat la 17 ani, cu acordul lor, și a trecut cu bine de prima misiune în Afghanistan. Însă în a doua, la 21 ani, a avut un accident de elicopter în care a suferit răni atât de grave încât medicii n-au știut dacă va supraviețui.
După peste 40 de operații și o tentativă de suicid, a hotărât să-și amputeze piciorul, ca să scape de dureri și să-și poată continua viața. A descoperit sportul pentru persoane cu dizabilități și a început să facă para-snowboarding și alpinism. „E ok să ai zile rele", spune. „Dar găsește acel lucru care te face să te trezești în fiecare zi."
Misiunea ei este acum, la 31 de ani, e să escaladeze Seven Summits, cele mai înalte vârfuri de pe fiecare continent – un mod de a se autodepăși, de a strânge bani pentru diverse organizații non-profit și de a inspira oamenii „să urce cu încăpățânare orice munte au în cale".
Everest e ultimul rămas neescaladat. În 2019, a ajuns aproape de vârf când partenerii ei au rămas fără oxigen. „Am ajuns la 200 de metri de cel mai înalt punct din lume și a trebuit să mă întorc. Dar cel mai important pentru mine e că am încercat. Mi-am arătat ce pot să fac. Mi-am lăsat inima acolo și acum trebuie să mă întorc după ea."
Primăvara viitoare, Ennis va încerca din nou să devină prima femeie cu un picior amputat care ajunge în vârf, și speră să nu fie și ultima. Apoi va căuta alte provocări – se gândește să înoate Canalul Mânecii sau să urce cei Șapte Vulcani. „Îmi place suferința, strădania, lupta. Îmi place să fiu cea care-și păstrează calmul pe timp de haos", spune într-un documentar. „Îmi place ca lumea să mă privească și să spună: e mică, e femeie, are doar un picior. Îmi place să fiu un underdog și să le pot demonstra oamenilor că greșesc."
Cum e să te antrenezi cu sportivi de top
Andreea Vasile scrie pentru RedBull.ro și face comunicare pentru GO Scholarship, un proiect dedicat sportivilor juniori. Face sport constant de peste 10 ani și a visat mereu să vadă cum arată rutina marilor sportivi. Seria ”Pune echipamentul la treabă”, realizată împreună cu Red Bull, i-a dat șansa să se antreneze împreună cu Cristina Neagu (handbal), Denisa Dragomir (skyrunning), Cătălin Preda (cliff diving) și cu Bogdan Bolohan (breaker). Mi-a povestit cum i s-a părut experiența și ce rol joacă sportul în viața ei.
Foto: Sabin Malișevschi
Ce ți-ai propus prin seria asta?
Am vrut să le arătăm oamenilor că mișcarea este la îndemâna oricui și că cel mai important este să te ridici de pe canapea și să pui echipamentul la treabă, pur și simplu. Eu sunt omul acela obișnuit care într-o zi a făcut asta și, de atunci, nu s-a mai oprit. Fac sport în mod constant de 10 ani de zile și uite că, după atâta timp, am ajuns să pot să țin pasul cu sportivii de performanță și să fac dintre exercițiile pe care ei le fac în mod obișnuit.
Sportul este dintre acele discipline în care munca și progresul se simt pe propria piele dacă ai răbdare și constanță în practică: mai multă energie, mai multă forță, mai multă vitalitate, mai multă claritate mentală, o stare de spirit mai bună. Totul este mai bine când faci mișcare.
E ceva ce-ai descoperit despre tine? E ceva ce ți s-a părut dificil?
Am descoperit că pot să fac mișcări noi destul de repede, chiar dacă până la întâlnirea cu sportivii nu le mai exersasem. Datorez abilitatea asta anilor de sport fiindcă ai nevoie de forță, mobilitate și coordonare ca să-ți iasă din prima. De exemplu, când m-am antrenat cu Cătălin Preda, am reușit să sar de la sol pe o cutie înaltă. Mai încercasem asta în antrenamentele de crossfit, dar îmi era teamă că mă voi împiedica și voi cădea, așa că nu dusesem niciodată exercițiul la capăt. Cătălin a reușit să mă facă să sar pe cutie în vreo 5 minute. Sau când m-am antrenat cu Bogdan Bolohan la breaking, mi-a propus să stau în cap, deși nu mai făcusem asta niciodată. Și am reușit să duc la bun sfârșit și mișcarea asta cu ajutorul lui.
Tot ce nu este familiar poate fi dificil până înveți despre ce este vorba. În mod obișnuit nu fac nici handbal, nici alergare montană, nici sărituri în apă de la mare înălțime, nici breaking, așa că toate elementele specific acestor sporturi sunt dificile. Pe de altă parte, sportivii cu care m-am antrenat fac ceea ce fac de când erau copii, deci este firesc pentru ei să aibă ușurință.
Cum ți-ai creat disciplina de a face sport constant, ce te motivează în zilele în care poate n-ai chef?
Am început să fac sport pentru că mi-am dorit să slăbesc și să fiu într-o formă fizică mai bună. În acești 10 ani am trecut prin multe etape în care perspectiva mea asupra mișcării s-a schimbat. Dacă la început mi s-a părut că sportul te ajută, alături de alimentație, să slăbești, pe parcurs, când am descoperit noi moduri de-a mă mișca, mi s-a părut mișto să am forță, coordonare, motricitate îmbunătățite. Așadar, să învăț noi forme de a mă mișca, să simt cum progresez, să îmi iasă anumite exerciții, să fac față efortului, să înțeleg că n-ai cum să faci sport fără să obosești – toate acestea sunt câteva dintre elementele care m-au făcut să revin în sala de sport în mod constant. A fost un proces de trial and error, pentru că am făcut și greșeli: am tras mai tare decât eram pregătită s-o fac, m-am supraantrenat sau am mers la sală în zile în care eram obosită sau fără să fi mâncat suficient.
Sportul poate fi o paralelă cu viața de zi cu zi: eu în sala de antrenament am putut să observ și, în cele din urmă, să corectez anumite comportamente pe care le aveam și-n restul timpului. În sala de sport am simțit cât de dăunătoare îmi sunt și atunci am ales să fiu mai conștientă în privința lor și să încep să le corectez. Am învățat, în timp, că sportul nu este o cursă cu obstacole, nu începe undeva și se termină altundeva; este un mod de a trăi. Prin sport te descoperi și crești, devii, pur și simplu, un om mai bun, dacă știi să te privești și să te înțelegi.
Povestești des și în social media despre cum faci sport, ce mesaj vrei să transmiți?
Recent, am înregistrat un podcast și, la final, a trebuit să spun ce mesaj aș afișa pe un billboard în văzul tuturor. Și am spus: „Gândurile negre dispar când te miști mai mult.” Ce vreau să spun este că sportul dă energia proastă afară din corp și minte. Pot enumera o mulțime de dăți când m-am dus la sport enervată, agitată, obosită, dezamăgită și-am ieșit de acolo un om nou, tonic, plin de speranță, gata s-o iau de la capăt. Trebuie, cu toții, să ne mișcăm mai mult fiindcă stăm prea mult în propriile minți rumegând scenarii și idei care, adesea, sunt doar un rod al emoțiilor pe care le avem.
Mi se pare vital, într-o lume în care sănătatea mentală este tot mai precară, să înțelegem că soluțiile pentru starea noastră de bine sunt la îndemâna tuturor și sunt foarte simple: să ne mișcăm mai mult, să mâncăm mai hrănitor, să petrecem mai mult timp în natură, să dormim suficient, să stăm printre oameni. Sportul este cea mai directă cale de-a fi mai bine cu noi înșine și cu lumea din jur. Chiar dacă și sportul este un domeniu fetișizat în social media, el nu este despre imagine, despre cât de bine arătăm făcându-l, despre cât de bine ne mișcăm și altele asemenea. Sportul este despre autocunoaștere, evoluție și, mai ales, acțiune.
#RoadtoParis
Mai sunt mai puțin de doi ani până la Jocurile Olimpice de la Paris, unde știți deja că îmi doresc mult să ajung – nu degeaba e în headerul acestui newsletter o flacără olimpică ieșind dintr-o peniță.
După ediția de vară cu tribunele goale de la Tokyo și cea de iarnă de la Beijing desfășurată într-o bulă sanitară strictă, Paris 2024 vrea să aducă din nou mulțimi de oameni împreună. Își propune și să fie mai apropiată de spectatori, mai incluzivă și mai responsabilă față de mediu, o dorință reflectată de sloganul Ouvrons Grand les Jeux / Games Wide Open.
Astfel, în loc să construiască mai multe mega-arene noi, vor folosi în proporție de 95% construcții deja existente sau temporare și vor duce mai multe competiții în afara stadioanelor tradiționale, în jurul monumentelor iconice ale Parisului.
Alte schimbări:
↳ Ceremonia de deschidere va avea loc, pentru prima oară, în centrul orașului, și nu pe un stadion. Mai exact pe Sena, permițând unui număr mai mare de spectatori să participe și să vadă de aproape cei aproximativ 10.000 de sportivi defilând pe 160 de bărci.
↳ 30 minute de sport pe zi în școli: Paris 2024 vrea să încurajeze oamenii să ducă o viață activă, așa că împreună cu Ministerul Educației, Tineretului și Sportului propune ca elevii școlilor primare să facă 30 minute de exerciții în fiecare zi.
↳ Un alt mod prin care francezii folosesc organizarea JO pentru a avea un impact dincolo de 2024 e programul Savoir Nager, prin care mii de copii, mai ales din comunități vulnerabile care nu și-ar permite altfel, învață să înoate cu ajutorul unor piscine mobile.
↳ Focusul pe sustenabilitate: Paris 2024 își propune să reducă emiile de carbon cu 50% față de edițiile precedente și să fie prima din istorie care are un impact pozitiv asupra mediului. Pentru o tranziție către evenimente sportive mai sustenabile, au semnat un parteneriat cu WWF France.
↳ Maratonul pentru toți: Pentru prima oară, spectatorii vor putea alerga pe același traseu, în aceeași zi în care are loc Maratonul olimpic, testându-și limitele în aceleași condiții cu sportivii olimpici.
↳ Egalitate de gen. La Jocurile Olimpice din 1900, găzduite tot de Paris, femeile au avut voie să participe pentru prima oară. Au fost 22, dintr-un total de 997 de sportivi. În 2024 vor fi 5.250 – 50% din total –, fiind prima ediție care atinge egalitatea de gen.
Vedere din Paris
Nu lipsesc nici motivele de îngrijorare, mai ales privind grevele dese din transport, riscurile de securitate, costurile ridicate și complicațiile logistice (ne amintim doar de haosul din jurul finalei Ligii Campionilor de anul ăsta).
Pentru o perspectivă locală, am rugat-o pe Alice Chempf, o cititoare a newsletterului care locuiește în Paris să ne povestească de ce nu toți localnicii sunt încântați să fie gazde.
Locuiesc într-un Paris care în mai puțin de doi ani o să găzduiască Jocurile Olimpice. Și care nu pare neapărat pregătit pentru asta. Satul olimpic se construiește încet încet la periferie și o nouă arenă eco-responsabilă începe să prindă contur la jumătate de oră de mers pe jos de Montmartre.
E tare greu să-ți imaginezi o olimpiadă la Paris, într-un oraș deja extrem de aglomerat și de gălăgios, cu greve lunare, cu dimineți în care liniile de metrou se blochează pentru o oră, cu străzi care se închid săptămânal.
E greu să te gândești la podurile din Paris pline ochi de oameni care privesc bărci cu delegații care salută entuziasmant de pe Sena. Sau că în jurul Turnului Eiffel o să poți urmări atletism. Că Invalides se va transforma în punctul de plecare pentru curse de ciclism și în arenă pentru tir cu arcul. Echitația la Versailles e probabil cea mai compatibilă alăturare dintre toate, Tenisul o să se joace la Roland Garros, pe terenurile unde s-au născut și s-au terminat atât de multe visuri.
E ceva poetic la aceasta olimpiadă, mai departe de haos, de o aglomerație teribilă, de câteva șantiere și de probabil o depășire enormă de buget. Probabil pentru că Parisul e o poezie în sine, iar o medalie câștigată lângă Pont Neuf sau un steag care se înalță cu Turnul Eiffel în spate e întruchiparea visului olimpic.
Cât despre oameni? Depinde pe cine întrebi. Un șofer de Bolt mi-a spus acum câteva luni în timp ce mă lăsa în fața Stade de France pentru un concert Lady Gaga cum plănuiește să își schimbe profesia înainte de Olimpiadă, că nici nu vrea să își imagineze cum o să fie orașul atunci, dacă acum e blocat de câteva petreceri și două concerte. Câțiva colegi francezi își planifică deja vacanțele. O lună în afara Parisului, nu există altă opțiune. Li se pare important că se organizează aici, dar e prea mult haos că să poată face parte din el.
Cât despre mine? Eu îmi programez vacanța astfel încât să fiu sigură că o să fiu aici pe toată perioada Olimpiadei. Mi se pare genul de moment la care poți asista o dată în viață și pe care nu l-aș rata pentru nimic în lume, chiar dacă aglomerația îmi creează tare multă anxietate. M-aș duce și cu bicicleta până la Lille dacă România s-ar califica în fazele eliminatorii la handbal. Ar fi o poveste pe care aș vrea să o trăiesc eu, nu una despre care să îmi spună altcineva.
Time-out cu recomandări
A apărut al doilea sezon din podcastul Cel mai frumos joc, care explorează iubirea suporterilor pentru unele din echipele românești de tradiție. Noile episoade ne duc în galeriile Craiovei, Petrolului și Politehnicii Timișoara.
Până pe 31 octombrie te poți înscrie la Cupa alergării, o competiție care testează capacitățile participanților pe mai multe distanțe diferite. Taxa de participare reprezintă o donație directă către Asociația Zi de Bine.
Alexia Putellas e prima fotbalistă care câștigă de două ori Balonul de Aur, reușind asta în ani consecutivi. Jucătoarea Barcelonei în vârstă de 28 de ani a primit trofeul deși a lipsit de la Campionatul European din cauza unei rupturi a ligamentului încrucișat.
Ce înseamnă ca o echipă să aibă o cultură câștigătoare.
Jucătorii U-BT Cluj Napoca au purtat la meciul din campionat cu BC CSU Sibiu echipamente roz, un reminder că cea mai bună armă împotriva cancerului de sân este prevenția. E o campanie de conştientizare a luptei împotriva cancerului la sân pe care clubul a desfășurat-o în octombrie, pentru al doilea an la rând. Echipamente speranței, cum le-au numit, au fost scoase apoi la licitație pe pagina de facebook U-BT Cluj-Napoca. Licitația se încheie sâmbătă, 29 octombrie, la ora 16:00.
Povești din Sport e un newsletter bilunar despre puterea poveștilor din sport de a inspira, de a coagula comunități și de a reflecta lumea în care trăim. Dacă ți-a plăcut ce-ai citit, m-aș bucura să-l dai mai departe.
Dacă l-ai primit de la un prieten, te poți abona aici.
Copyright © 2022 Andreea Giuclea
Design de Alex Munteanu (Namogo.ro)